Leontin Jean Constantinescu

Leontin Jean Constantinescu (18 februarie 1913, Craiova - 18 noiembrie 1981, Saarbrucken, Germania) - poet şi eseist. Licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti în 1934, Constantinescu îşi trece doctoratul la Paris în 1940, cu teza La Resolution des contrats synallagmariques en droit allemand, încununată cu Premiul Dupin Aine. După o scurtă perioadă didactică Ia Facultatea de Drept din Bucureşti (septembrie 1941 - mai 1945), este numit consilier pe lângă Legaţia Română din Lisabona.

Revine la Paris în 1946, unde împreună cu Brutus Coste şi alţi diplomaţi români din exil elaborează, sub egida lui Grigore Gafencu, câteva documente fundamentale pentru susţinerea cauzei româneşti Ia Conferinţa de Pace din capitala Franţei. În aceste împrejurări, Constantinescu redactează în limba franceză atât o microistorie a Transilvaniei, cât şi un amplu raport diplomatic asupra Basarabiei şi Bucovinei, pentru a servi ca bază documentară lucrărilor Conferinţei, în sprijinul adevărului istoric pe care delegaţia oficială a guvernului de la Bucureşti căuta să-l escamoteze sub presiunea şi în folosul ocupantului sovietic.

În 1948, cu ajutorul financiar al generalului Nicolae Rădescu, editează prima gazetă de informaţii a exilului românesc din Franţa, „Curierul român”, pe care o multiplică prin procedeul monografierii, înainte de a încredinţa tiparului şi câteva numere de sinteză ale acestei publicaţii, redactate în limba franceză. Membru în Gruparea Românească pentru Europa Unită, constituită la 1 iunie 1948 sub preşedinţia lui Grigore Gafencu, Constantinescu activează timp de un deceniu în cadrul Uniunii Europene a Federaliştilor. Face, de asemenea, parte dintre membrii fondatori ai Centrului Român de Cercetări de la Paris, alături de Octavian Vuia, Paul Costin Deleanu, Mircea Eliade, Emil Cioran etc.

Între 1950 şi 1952 lucrează ca „ataşat” la Centre National des Recherches Scientifiques, iar din 1954 devine asistent universitar Ia Facultatea de Drept din Saarbrucken, unde în 1961 este numit profesor titular al Catedrei de drept european de pe lângă Universitatea Saare. Pentru puţină vreme (ianuarie 1952 - martie 1953) conduce, ca redactor-şef (semnând Jean Constant), alături de Sten Merly, „La Revue de culture europeenne”, publicaţie trimestrială de reputaţie internaţională.

În 1971 publică primul volum din Traite de droit compare, operă fundamentală în domeniu, alcătuită din trei volume, dintre care ultimul a apărut postum, în 1983. Colaborările sporadice la presa românească a exilului - „Orizonturi”, „Stindardul” etc. - pun în evidenţă preocupările literare (poezii şi eseuri) ale lui Constantinescu. După dispariţia sa prematură, au fost publicate postum, prin grija familiei, un volum de Versuri clandestine (1997) şi Chestiunea Transilvaniei (1997), probabil cea mai importantă lucrare de sinteză a lui Constantinescu, consacrată problemelor istorice româneşti, precum şi Jurnal. 1947-1958 (1998).

Perspectiva gândirii politice eminesciene (în „Orizonturi”, 1950), reprezintă primul studiu amplu cu tematică literară încredinţat de Constantinescu tiparului în presa românească din exil. Accentul este aşezat pe misionarismul eminescian, pe contradicţia dintre valenţele tradiţionale ale culturii şi civilizaţiei româneşti relevate de Eminescu şi tipul de societate colectivistă propus prin rusificare. În gândirea politică eminesciană eseistul aprofundează perspectiva istorică, crezul primatului naţional, critica liberalismului şi a formelor goale, „pătura suprapusă” şi „clasele pozitive”, sensul etic şi călăuza spirituală a neamului, „misiunea noastră ca stat”. Echilibrul judecăţii de valoare, aprecierea istorică exactă, raportarea juridică a demonstraţiei critice la aspectele ce ţin de legitatea şi legitimitatea aspiraţiilor româneşti spre deplina independenţă naţională fac din acest studiu un moment esenţial al receptării lui Eminescu într-un timp al negării şi al condamnării proletcultiste a gazetăriei sale.

Aceleaşi calităţi în dezbaterea analitică a problemelor abordate demonstrează şi expunerea monografică Chestiunea Transilvaniei, carte scrisă în limba franceză în 1945-1946 şi revizuită, pentru publicare, în anii ’80. Gândită din unghiul de vedere al rigorilor dreptului internaţional comparat şi ale dreptului comunităţilor europene, lucrarea combate ideea federalismului regional prin afirmarea răspicată a realităţii istorice, de la care se poate declanşa orice discuţie fructuoasă. Conform acestei realităţi istorice, Transilvania - „prin istoria, etnologia şi geografia ei” - este „parte integrantă a României”. Trebuie spus, de altfel, că ori de câte ori „chestiunea” Transilvaniei a intrat în atenţia presei europene sau de pe alte meridiane, Constantinescu a intervenit în mod constant, cu întreaga sa autoritate ştiinţifică şi morală în restabilirea şi cunoaşterea integrală a adevărului.

Volumul postum de Versuri clandestine (1997) pune în lumină o anume sensibilitate lirică, dar nu un poet de autentică valoare. În ciuda numeroaselor stângăcii de exprimare şi a unei căutate poze melancolice, se strecoară uneori printre aridităţile versului accentele veritabile ale durerii nedisimulate. „Stingher, pribeag şi rătăcit / într-o necunoscută ţară / pustie, mohorâtă şi bizară”, preocupat de tot ceea ce a lăsat acasă, de patria „de acum pierdută”, despre destinul tragic al căreia nu se sfieşte să spună că îl doare („Mă doare suferinţa ei cernită, grea şi mută”), îl încearcă dramatismul scurgerii timpului şi al pierderii urmelor mereu troienite „de ani, de vreme şi soroc”. Versurile încercate în limba franceză nu au altă tonalitate, nici altă cotă valorică.

Cel mai important manuscris, cu valoare certă de ordin literar, care a rămas de la Constantinescu este jurnalul său, publicat în 1998, adevărat „roman” documentar asupra exilului românesc. Început în mod sistematic în 1952 şi susţinut cu consecvenţă, din păcate, doar vreme de câţiva ani, jurnalul surprinde momente semnificative din epopeea luptei anticomuniste româneşti, scene esenţiale sub raport caracterologic din existenţa câtorva dintre personalităţile culturale şi politice reprezentative ale exilului, filtrate de privirea lucidă şi de spiritul complex, zbuciumat ale autorului însemnărilor.

Scris alert, într-o notă profund reflexivă, alternând permanent propriul examen de conştiinţă cu rechizitoriul acid al atitudinilor şi al comportamentelor celor din jurul său, fără nici un fel de concesie sub aspect moral şi ţinând întotdeauna seama de dezideratele naţionale ale activităţii politice din emigraţie în judecarea faptelor sale şi ale celorlalţi, jurnalul prezintă o galerie impresionantă de portrete şi o serie de mărturii inedite, de la cele despre oameni ca Nicolae Rădescu, Grigore Gafencu, Constatin Vişoianu, Brutus Coste (fără a mai aminti celebrităţile politice europene ale epocii) până la cele despre scriitori ca Mircea Eliade, N.I. Herescu, Emil Cioran şi Mihail Fărcăşanu (Mihai Villara).

Opera literară

  • Versuri clandestine, Bucureşti, 1997;
  • Chestiunea Transilvaniei, traducere de Sanda Diaconescu, Dimitrie Stamatiadi, prefaţă de Ştefan Issărescu, Bucureşti, 1997;
  • Jurnal (1947-1958), ediţie îngrijită de Zoe Constantinescu, prefaţă de Nicolae Florescu, Bucureşti, 1998.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …