Leoaică tânără, iubirea, de Nichita Stănescu (comentariu literar, rezumat literar)

Poezia Leoaică tânără, iubirea face parte din volumul O viziune a sentimentelor din 1964, în care Nichita Stănescu, prin cuvântul poetic esenţial, vizualizează iubirea ca sentiment, ca stare extatică a eului poetic, reflectând lirismul subiectiv. Este considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti, individualizându-se prin transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică, prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei.

Imaginarul poetic

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specifică poetului Nichita Stănescu, a cărui interpretare implică transparenţa imaginilor şi proiecţia cosmică prin originalitatea metaforelor şi simetria compoziţiei, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvântului şi sunetelor.

Poet neomodernist, Nichita Stănescu a scris „un imn involuntar dedicat Maiestăţii sale Cuvântul şi antinomiilor lui Necuvântul” (Constantin Crişan), o poezie originală prin expresivitate şi imagistică de o transparenţă surprinzătoare. Este considerată o capodoperă a liricii erotice româneşti şi o artă poetică, deoarece lirismul subiectiv se manifestă şi în această poezie, confirmând prezenţa eului liric prin mărcile lexico-gramaticale de persoana I ale verbului „mi-am dus” şi pronumelui „mi-”, „m-”, „mă” şi „meu”.

Tema

Tema o constituie consecinţele pe care iubirea, năvălind ca un animal de pradă în spaţiul sensibilităţii poetice, le are asupra raportului eului poetic cu lumea exterioară şi cu şinele totodată.

Poezia Leoaică tânără, iubirea este o confesiune lirică a lui Nichita Stănescu, o artă poetică erotică, în care eul liric este puternic marcat de intensitatea şi forţa celui mai uman sentiment, iubirea.

Titlul

Titlul este exprimat printr-o metaforă în care transparenţa imaginii sugerează extazul poetic la apariţia neaşteptată a iubirii, văzute sub forma unui animal de pradă agresiv, „leoaica tânără”, explicitată chiar de poet prin apoziţia „iubirea”.

Structura şi compoziţia textului poetic

Poezia este structurată chiar de către Nichita în trei secvenţe lirice, corespunzătoare celor trei strofe inegale, prima având 6 versuri, a doua 8 versuri, iar ultima 10 versuri.

Prima strofă

Prima strofă exprimă vizualizarea sentimentului de iubire, sub forma unei tinere leoaice agresive, care îi sare „în faţă” eului liric, având efecte devoratoare asupra identităţii sinelui, înfigându-şi „colţii albi [...] în faţă” şi muşcându-l „de faţă”. Pronumele la persoana I, „mi”, „mă”, „mi”, „m-”, potenţează confesiunea eului poetic în sensul că el era conştient de eventualitatea ivirii sentimentului de dragoste, care-l „pândise-n încordare / mai demult”, dar nu se aştepta ca acesta să fie atât de puternic, să aibă atâta foiţă devastatoare „mi-a sărit în faţă”, „mi i-a înfipt în faţă”, „m-a muşcat [...] de faţă”. Ca element de recurenţă, reiterarea cuvântului „faţă” este un laitmotiv prin care se reliefează pierderea integrităţii psihice, mutilarea evidentă a sufletului atacat de agresivul sentiment.

Strofa a doua

Strofa a doua accentuează efectul psihologic al acestei neaşteptate întâlniri cu un sentiment nou, necunoscut - iubirea, care degajă asupra sensibilităţii eului poetic o energie omnipotentă, extinsă asupra întregului univers: „Şi deodată-n jurul meu, natura”. Forţa agresivă şi fascinantă a iubirii reordonează lumea după legile ei proprii, într-un joc al cercurilor concentrice, ca simbol al perfecţiunii: „se făcu un cerc de-a dura, / când mai larg când mai aproape, / ca o strângere de ape”. Eul liric se simte în acest nou univers un adevărat „centrum mundi”, un nucleu existenţial, care poate reorganiza totul în jurul său, după alte percepţii, cu o forţă impresionantă.

Nichita Stănescu

Privirea, ca şi auzul, pot fi simboluri al perspectivei sinelui, se înalţă „tocmai lângă ciocârlii”, sugerând faptul că apariţia iubirii este o manifestare superioară a bucuriei supreme, a fericirii, care este percepută cu toate simţurile, mai ales că se spune că ciocârlia este pasărea care zboară cel mai sus şi are un viers cu totul aparte. Eul liric este extaziat de noul sentiment neaşteptat, care-l copleşeşte, „Şi privirea-n sus ţâşni, / curcubeu tăiat în două”, curcubeul, ca simbol al unei fericiri nesperate, poate semnifica un fenomen rar şi fascinant, ca şi iubirea, sau poate fi un adevărat arc de triumf, de izbândă cerească, reflectat în sufletul prea plin al eului poetic.

Strofa a treia

Strofa a treia revine la momentul iniţial, „leoaica arămie / cu mişcările viclene” fiind metafora iubirii agresive, insinuante, devoratoare pentru eul liric. Sinele poetic îşi pierde concreteţea şi contururile sub puterea devastatoare a iubirii, simţurile se estompează: „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai ştie”, poetul nu se mai recunoaşte, simţindu-se confuz şi bulversat de „atacul” surprinzător al unui sentiment extrem de puternic.

Eul liric identifică sentimentul, nu mai este o „leoaică tânără” oarecare, ci „arămie”, ştie că iubirea este perfidă, are „mişcările viclene”, dar fericirea trăită acum vine după o perioadă ternă a vieţii, „un deşert”, care capătă brusc „strălucire”. Iubirea, ca formă a spiritului, învinge timpul, dând energie şi profunzime vieţii „înc-o vreme, / şi-ncă-o vreme...”. Sau poate, temător, eul liric este nesigur, nu poate şti cât timp iubirea îl va ferici.

În spirit neomodernist, poezia este o romanţă cantabilă a iubirii, sentiment materializat, vizualizat de Nichita Stănescu, stare sufletească ce capătă puteri demiurgice asupra sensibilităţii eului poetic, înălţându-l în centrul lumii care, la rândul ei, se reordonează sub forţa miraculoasă a celui mai uman sentiment. Imaginile poetice se individualizează prin transparenţă, dinamism şi sugestie semnificativă pentru „obiectul” iubire, întreaga poezie concentrându-se într-o unică metaforă.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Perspectiva neomodernistă

Perspectiva neomodernistă a discursului liric este susţinută de sugestia creată prin metafora „leoaică”, imaginea transparentă a iubirii, sentiment puternic, agresiv, având repercusiuni decisive asupra sensibilităţii eului liric. Ca element de recurenţă, substantivul „faţă” este un laitmotiv ideatic al primei strofe, care profilează ambiguitatea stilistică a poeziei, prin echivocul lexical care insinuează starea sufletească.

Sensul ambiguu al efervescenţei interioare reiese şi din ultima strofă, unde aceeaşi semantică echivocă se concretizează prin elemente ale feţei: „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”, semnificând buimăceala şi bulversarea oricărui îndrăgostit, care nu mai percepe lumea la fel ca înainte.

Epitetele cromatice

Epitetele cromatice „colţii albi”, „leoaică arămie” şi epitetele metaforice „leoaică tânără”, „mişcările viclene” potenţează intensitatea sentimentului, forţa lui devoratoare.

Repetiţia

Repetiţia „înc-o vreme, / şi-ncă-o vreme...” proiectează sentimentul iubirii într-un viitor nedefinit şi incert, iar punctele de suspensie insinuează o stare de nesiguranţă temătoare a îndrăgostitului care ştie că simţământul este viclean şi perisabil.

Expresivitatea neomodenistă

Expresivitatea neomodernistă a poeziei este susţinută de oralitatea stilului, care conferă persuasiune stării emoţionale imposibil de controlat, realizată prin cuvinte şi expresii din limbajul colocviai, „mă pândise”, „i-a înfipt”, „de-a-dura”, „ţâşni”, „alene”. Verbele aflate, în mod surprinzător, la perfect simplu, timp propriu poveştilor, sugerează ideea că iubirea este un sentiment nou, abia ivit, exprimând o acţiune de dată recentă cu efecte năucitoare asupra îndrăgostitului: „se făcu”, „ţâşni”, „o-ntâlni”.

Imagistica inedită a liricii stănesciene este o adevărată aventură spirituală şi lingvistică, ce defineşte un inovator al Cuvântului şi Necuvântului, Nichita Stănescu fiind nu numai „un model reprezentativ al poeziei contemporane, ci şi o conştiinţă artistică ce regândeşte, de la capăt, întreaga poeticitate în articulaţiile ei, propunând o operă de o mare profunzime şi originalitate, [...] descoperă poezia într-un «loc» nou, cu care nu eram obişnuiţi”. (Ştefania Mincu)

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …