Legiuni şi detaşamente auxiliare în Dacia romană

Nucleul armatei din Dacia (exercitus Daciae) îl formează legiunile (legiones), în jurul cărora se grupează celelalte trupe. Legiunile erau alcătuite numai din cetăţeni romani şi efectivul lor era de aproximativ 5.600 de oameni. O legiune cuprindea 10 cohorte, împărţite în centurii. Comandantul legiunii era un legatus legionis, care se intitula şi legatus Augusti, pentru că era numit de împărat, dintre membrii ordinului senatorial.

Numai începând din timpul domniei lui Gallienus el se numeşte praefectus legionis şi nu mai este de rang senatorial, ci numit dintre militarii de profesie. După el urmau în rang tribunii, dintre care unii erau tribuni laticlavi, tineri din ordinul senatorial, iar alţii tribuni angusticlavi, de rang ecvestru. Comandanţii de centurii, centuriones, erau ofiţeri de carieră, ca şi soldaţii, din rândurile cărora se alegeau comandaţii mai mărunţi, principales, subofiţerii, şi aşa-zişii, immunes, cei scutiţi de corvoadă.

Centurionii erau de diferite grade şi, trecând de la o legiune la alta, puteau avansa până la acela de primipili, adică comandanţi ai primei centurii din prima cohortă, după care obişnuit erau admişi în ordinul ecvestru. Dintre aceşti primipili era numit şi praefectus castrorum legionis, care se îngrijea de organizarea şi întreţinerea lagărului. Comandantul legiunii avea un stat major (officium), alcătuit din subofiţeri de diferite grade, numiţi cornicularii, beneficiarii, actarii, statores, librarii etc., care îndeplineau variate funcţiuni, însărcinări şi misiuni.

În Dacia o singură legiune a staţionat fără întrerupere de la cucerire până la părăsirea provinciei, anume legiunea XIII Gemina, în garnizoană la Apulum. Îndată după cucerire a mai rămas, e drept, în Dacia şi legiunea lui Flavia felix, care însă după evenimentele din 117-119 a fost transferată în Moesia Superior, la Viminacium. Ea a lăsat urme epigrafice în regiunea Sarmizegetusei, iar unui detaşament al ei i-a fost încredinţată paza fostei reşedinţe a regilor daci de la Grădiştea Muncelului. Nu întru totul sigură este staţionarea în primii ani după cucerire a legiunii I Adiutrix.

După reorganizarea provinciei în 119, în Dacia a rămas numai legiunea XIII Gemina. Ea asigura şi paza regiunii aurifere. O a doua legiune a fost adusă de la Troesmis (Moesia Inferior) în anii 167-168, odată cu începerea războaielor marcomanice, anume legiunea V Macedonica, căreia i s-a fixat garnizoana la Potaissa (Turda). Împreună cu trupele auxiliare care-i sunt afectate, ea formează armata Daciei Porolissensis, exercitus Daciae Porolissensis.

Comanda acestei armate o avea comandantul legiunii, aflat în subordinile legatului consular al celor trei Dacii. Aceste două legiuni, XIII Gemina şi V Macedonica, au rămas în Dacia până la sfârşitul stăpânirii romane, când la începutul domniei lui Aurelian, ele au fost retrase împreună în sudul Dunării, în aşa-zisa Dacia Aureliană. Urmele lăsate de cele două legiuni pe pământul Daciei, sunt numeroase.

Inscripţiile ne-au păstrat numele mai multor comandanţi, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi ai acestor unităţi. Între 119 şi 168, când în Dacia staţiona numai legiunea XIII Gemina, comandantul acesteia era şi legatul Daciei Superioare, mai târziu al Daciei Apulensis. Printre comandanţii legiunii V Macedonica e menţionat pe timpul lui Gallienus şi un praefectus, în loc de legatus legionis, începând cu vremea lui Septimius Severus, subofiţerii se organizează în colegii care îşi au clădirea lor proprie chiar în lagăr.

La Apulum e menţionată o schola speculatorum, adică a agenţilor informatori iar la Potaissa probabil una a beneficiarilor. Detaşamente din cele două legiuni sunt atestate epigrafic (inscripţii şi numeroase ştampile pe cărămizi) în diferite localităţi din Dacia. Detaşamentele din alte legiuni, anume din I Italica, IV Flavia, VII Claudia, XI Claudia, X Gemina şi XXII Primigenia au lucrat ori au staţionat temporar în Oltenia.

Foarte numeroase sunt trupele auxiliare. care au staţionat în Dacia. Ele se numesc alae, cohortes şi numeri. Alele sunt trupe de călăreţi, iar cohortele de pedestraşi. Unele au un efectiv de 500 de oameni şi se numesc quingenariae, altele de 1.000 de soldaţi, milliariae. Unele cohorte au în compunerea lor şi contingente de călăreţi şi atunci se numesc equitatae. Trupele auxiliare se recrutau dintre locuitorii provinciilor care nu aveau cetăţenia romană, dar erau organizate după sistemul roman şi erau conduse de ofiţeri şi subofiţeri romani.

Alele aveau în frunte un praefectus alae, iar cohortele un praefectus sau tribunus cohortis, comenzi care, împreună cu tribunatul de legiune (tribunus legionis an gusti clavius), alcătuiau cariera militară a cavalerilor, miliţia equestris. Comandanţii mai mărunţi, numiţi cu un termen generic principales, erau de diferite grade şi se numeau decuriones (în unităţile de călăreţi), optiones, imaginiferi, signiferi, tesserarii, tubicines, cornicines, bucinatores etc.

Ei erau recrutaţi, de obicei, dintre cetăţenii romani. Soldaţii primeau cetăţenia romană, obişnuit, la ieşirea din armată (honesta missio), după îndeplinirea serviciului militar care dura 25 de ani sau mai mult. Acordarea cetăţeniei romane, pentru ei şi pentru urmaşii lor, odată cu recunoaşterea căsătoriei (connubium) după dreptul roman se făcea de către împărat. Diplomele militare, nişte tăbliţe duble de bronz, care conţin extrase, pentru fiecare soldat lăsat la vatră, după edictul imperial afişat la Roma, constituie pentru noi astăzi cele mai importante documente pentru cunoaşterea trupelor care au staţionat în Dacia.

Alele şi cohortele poartă obişnuit numele seminţiilor din care au fost recrutate la început. În majoritatea lor, trupele auxiliare din Dacia erau originare din provinciile de limbă latină ale imperiului, din Thracia (ala I Vespasiana Dardanorum, cohors I Thracum Germanica, I Thiacum sagittariorum, VI Thracum, II Flavia Bessorum), din Dalmaţia (ala I Illyricorum, cohors III Delmatarum), din Pannonia (ala II Pannoniorum, cohors IV Pannoniorum, VI Breucorum), din Raetia (cohors VIII Raetorum, I Vindelicorum), din Gallia, (ala Gallorum, ala I Claudia Gallorum Capitoniana, I Gallorum et Bosporanorum, II Gallorum et Pannoniorum, cohors I Gallorum Dacica, I Gallorum Pannonica, II Gallorum Macedonica, III Gallorum), din regiunea celto-germanică de pe Rin (ala I Batavorum, I Tungrorum Frontoniana, cohors I Batavorum, I Ubiorum. I Cannanefatium, I et V Lingonum), din Hispania (ala I Hhpanorum, 1 Hispanorum Campagonum, I Asturum, cohors I Hispanorum pia fidelis, I Hhpanorum veterana, I Flavia Ulpia Hispanorum miliaria c. R., II Hispanorum Cyrenaica, IV Hispanorum, I Bracaraugustanorum), din regiunile alpine (cohors I Alpinorum) şi din Britania (coh. I Brittonum, I Aurelia Brittonum, I F.M. Bryttonum Malvensis, II Brittonum miliaria c. R., I et II Augusta Nervia Pacensis miliaria Brittonum, III Brittonum). Mai puţine sunt formaţiunile originare din Orient (ala I Ituraeorum sagittariorum, ala Palmyrenorum Porolissensium, coh. I Ituraeorum sagittariorum, I Augusta Ituraeorum sagittariorum, I Tyriorum sagittariorum, XX Palmyrenorum miliaria sagittariorum, I Palmyrenorum Porolissensium, I Flavia Commagenorum, II Flavia Commagenorum equitata sagitariorum), din Africa (cohors Afrorum, II Flavia Numidarum) sau din alte regiuni (ala I Bosporanorum miliaria, cohors I Cypria sau Cyrenaica, IV Cypria).

Alte trupe auxiliare regulate cunoscute în Dacia mai sunt ala I civium Romanorum, ala miliaria., ala Siliana, şi cohortele III Campestris, c.R., I Aelia Gaesatorum, I sagittariorum miliaria. În afară de ale şi cohorte, în Dacia au staţionat şi multe formaţiuni neregulate, recrutate din ţinuturile mărginaşe şi mai puţin romanizate ale imperiului, care îşi păstrau armamentul şi felul lor de luptă, numai comandanţii fiind romani. Asemenea trupe neregulate au fost Mauri gentiles, Suri sagittarii, Palmyreni sagittarii, Pedites singulares Britannici şi Symmachiarii Astures. Începând din timpul lui Hadrian sau Antoninus Pius, aceste formaţiuni neregulate sunt organizate în numeri.

Astfel, din Mauri gentiles se alcătuiesc: numerus Maurorum Miciensium, în garnizoană la Micia, numerus Maurorum Optatianensium, atestată la Zutor - Optatiana, numerus Maurorum Tibiscensium, la Tibiscum, şi numerus Maurorum E. (sau S.), la Răcari în Dolj, Suri sagittarii devin numerus Surorum sagittariorum, atestaţi sub acest nume la Slăveni şi la Romula, Pedites singulares Britannici de la Cigmău, lângă Germisara se transformă în numerus singulariorum peditum Britannicorum, iar din Palmyreni sagittarii se alcătuiesc un numerus Palmyrenorum Optatianensium, numerus Palmyrenorum Tibiscensium şi un numerus Palmyrenorum Porolissensium sagittariorum c.R., unitate mixtă de pedestraşi şi călăreţi, din care în secolul III, după 251, se formează o ala Palmyrenorum Porolissensium şi o cohors I Palmyrenorum Porolissensium.

În afară de aceştia mai sunt atestaţi în Dacia un numerus Campestrorum (cu loc de garnizoană necunoscut), un numerus Exploratorum Germanicianorum la Bucium (în regiunea cetăţilor dacice), şi un numerus burgariorum et veredariorum, la Copăceni pe Olt. Acesta din urmă era recrutat probabil din populaţia locală şi misiunea lui era supravegherea interiorului provinciei, a drumului de-a lungul Oltului şi a serviciului de curieri poştali. Organizare de numeri aveau şi Pedites singulares şi Equites singulares care alcătuiau la Apulum garda legatului imperial.

Numeri aveau un efectiv de 500-900 de oameni. Ei alcătuiau obişnuit unităţi separate de pedestraşi şi de călăreţi. În Dacia însă unii numeri ca de pildă numerus Maurorum Miciensium şi numerus Palmyrenorum Porolissensium erau formaţiuni mixte, de pedestraşi şi călăreţi. În fruntea fiecărui numerus stă un praepositus sau în secolul III un praefectus. Comandanţii în subordine, principales, sunt tot romani, aceiaşi ca la ale şi cohorte, dar comenzile se dădeau oral şi în limba maternă a soldaţilor, după cum ne informează Hyginus. Alte trupe neregulate sunt menţionate sub diferite nume. Aşa este de pildă vexillatio equitum Illyricorum, amintită într-o diplomă militară din anul 129.

Formată ocazional din trupe din Illyricum, ea rămâne mai departe în Dacia, fiind organizată într-un numerus Illyricorum, menţionat ca atare de o inscripţie şi recent de o diplomă militară din anul 140, descoperită în Bulgaria. Temporar au staţionat în Dacia şi vexillari Africae et Mauretaniae Caesariensis, cunoscuţi dintr-o diplomă militară din anul 158. Ei sunt un detaşament alcătuit din soldaţi ai trupelor auxiliare din provinciile africane, adus în Dacia pentru a participa la luptele din 157-158, pe timpul legatului M. Statius Priscus.

Trupele de toate categoriile care au staţionat în Dacia însumează un efectiv mare, care totuşi numai cu aproximaţie poate fi evaluat, mai ales pe baza informaţiilor din diplomele militare. Astfel, efectivul trupelor existente în Dacia la 110 d.Hr. e apreciat ca fiind de 35.000-40.000 de oameni. Numărul trupelor a scăzut după aceea, în ultimii ani de domnie a lui Traian şi în vremea lui Hadrian, mai ales prin plecarea din Dacia a legiunii IV Flavia.

Pe timpul lui Antoninus Pius, cu prilejul luptelor din anii 157-158 cu dacii liberi, au fost aduse însă noi unităţi, îngrămădite mai ales în Dacia Porolissensis. Efectivul trupelor din Dacia a fost şi mai mult sporit pe timpul lui Marcus Aurelius, în preajma şi în timpul războaielor marcomanice, mai ales prin aducerea la Potaissa a legiunii V Macedonica. Se poate admite că efectivul de cel puţin 40.000 de oameni a fost menţinut până la sfârşitul stăpânirii romane în nordul Dunării.

Majoritatea trupelor au fost aduse în Dacia cu prilejul războaielor de cucerire. Mai înainte ele au staţionat, un timp cel puţin, în cele două Moesii şi în Pannonia, unde şi-au completat recrutarea. Mai puţine au fost aduse, atunci sau mai târziu, direct din alte provincii, din Germania, Btitannia, Africa, din Palmira sau din alte regiuni ale Asiei Anterioare. În timpul staţionării lor în Dacia, trupele auxiliare şi-au schimbat mult compoziţia etnică iniţială.

Ele au fost tot mai mult completate cu soldaţi recrutaţi din alte regiuni, mai ales din Iliria şi Tracia. Numai trupele de orientali îşi completează efectivul până târziu în secolul III, din regiunile de origine. Recrutarea locală, introdusă treptat în toate provinciile; imperiului, îşi găseşte aplicarea într-o măsură mai redusă în secolul II în Dacia, dar în secolul III, după constituţia lui Caracalla şi mai târziu, ea se generalizează şi în provincia din nordul Dunării, recrutarea de elemente provinciale locale devenind aproape o regulă.

În armata Daciei pătrund acum şi numeroşi daci, care până aci erau recrutaţi numai pentru trupele cu garnizoana în alte provincii. Recrutări de autohtoni se fac intens în secolul III mai ales din teritoriile rurale, unde ei erau mai compacţi. Se poate că misiunea de a recruta soldaţi din rândurile populaţiei autohtone o aveau acei beneficiari consulari amintiţi de inscripţii pe Samus, în regiunea Ans(amensilor) (dacă misiunea lor nu era totuşi în legătură cu organizarea zonelor militare de graniţă). Pe timpul lui Severus Alexander (222-235) o cohortă de daci, cohors VI nova Cumidavensium făcea paza graniţei de est a Daciei, după cum ştim dintr-o inscripţie descoperită acum vreo două decenii la Cumidava-Râşnov, în Ţara Bârsei. Aceasta ca urmare a romanizării treptate chiar a dacilor din regiunile mai periferice ale provinciei.

Trupele de toate categoriile din Dacia au jucat un rol de seamă în romanizarea provinciei şi în general în viaţa acesteia. Indiferent de originea lor şi de regiunea din care au fost recrutaţi, în cursul serviciului militar îndelungat, soldaţii se romanizează, devenind astfel la rândul lor factori ai romanizării populaţiei din Dacia. La ieşirea din rândurile armatei, veteranii se stabilesc apoi în mod obişnuit în provincia în care au servit ca militari. Mulţi veterani îşi găsesc un rost bun în Dacia, devenind proprietari de pământ, meseriaşi sau negustori. Unii din ei ocupă funcţii de conducere în oraşele Daciei, unde inscripţiile îi menţionează ca magistraţi sau sacerdoţi.

Check Also

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …

Romanizarea Daciei

Indiferent de originea atât de pestriţă a coloniştilor din Dacia, ei sunt cu toţii purtătorii …

Istoria românilor din Dacia Traiană

Istoria unui popor este în mare parte determinată de natura, în sinul căreia este aşezat. …