Legendă

Legenda este o specie a epicii populare, în proză, de mică întindere, care explică, utilizând de obicei miraculosul, cauzele unor fenomene ale naturii înconjurătoare sau evocă, din aceeaşi perspectivă, făpturi supranaturale, evenimente şi personaje biblice şi istorice. Termenul folosit astăzi în limbajul cult, provenit din latinescul legenda „naraţiune”, a avut iniţial o accepţie restrânsă, referindu-se doar la prezentarea sfinţilor. Cu timpul şi-a lărgit sensul, incluzând în sfera lui toate categoriile amintite. Pentru legenda istorică cu caracter local se mai foloseşte cuvântul „tradiţie”.

Cunoscută în popor sub denumirea „poveste”, i se atribuie o vechime mai mare decât a basmului. Se consideră că ar fi descins din preistorie şi ar fi avut la începuturile ei o funcţie cultică, constând în evocarea, în cadrul ritualurilor, a faptelor zeilor sau ale strămoşilor. Acest sens restrâns s-a păstrat în definirea mitului. De o mare varietate şi bogăţie, legenda românească a fost împărţită în funcţie de tematica abordată, în patru mari categorii: etiologică, mitologică, religioasă şi istorică.

Legenda etiologică este cea mai cuprinzătoare, încorporând vechile mituri ale genezei, povestirile legate de floră şi faună, de viaţa omului, de toponimice şi antroponimice. În cadrul legendei despre facerea lumii se conturează un strat arhaic, care consideră lumea drept opera unor animale, şi altul, mai nou, de influenţă bogomilică, atribuind geneza colaborării dintre Dumnezeu şi diavol. Subiectele referitoare la plante, animale sau la diferite forme de relief cunosc cea mai mare răspândire.

Legenda etiologică relevă în majoritatea cazurilor o viziune antropomorfă, o concepţie animistă, reminiscenţe ale unei mentalităţi primitive despre univers. Cea de-a doua categorie tematică include motive referitoare la destin (ursitoare, spirite prezicătoare etc.), subiecte legate de spiritele naturii (ale apelor, ale munţilor, ale nopţii, ale văzduhului), de metamorfozări (pricolici, strigoi etc.) şi de alte apariţii miraculoase.

Legenda religioasă grupează vechile istorisiri legate de personajele biblice, de sărbătorile creştine, de practicile sau de obiceiurile liturgice. Ea a suferit o puternică influenţă cultă, pe calea manuscriselor cu caracter religios traduse la noi (legende religioase apocrife). Motivele biblice au fost asimilate şi prelucrate de popor într-o manieră proprie, mai liberă. Ultima categorie tematică a legendei tratează subiecte privitoare la personalităţi (domnitori, haiduci, capi ai răscoalelor) şi evenimente istorice. De o deosebită însemnătate prin amploare şi răspândire sunt ciclurile legate de figurile lui Ştefan cel Mare şi Al. I. Cuza.

Legenda istorică este populată şi de alte figuri de domni (Negru Vodă, Dragoş, Mihai Viteazul etc.), dar nici una dintre celelalte categorii nu adună în jurul ei o bogăţie atât de impresionantă de motive şi variante. Adevărul cu caracter general al unei legende istorice se sprijină pe o serie de amănunte, uneori reale, de cele mai multe ori fictive. Unele dintre acestea pot migra de la o legendă istorică la alta, devenind adevărate laitmotive (recunoaşterea ciobanului drept frate bun cu voievodul etc.).

În cazul unor tradiţii sau amintiri istorice aureola legendară se pierde, naraţiunea rămânând o simplă relatare a unor fapte neobişnuite. Fixarea unei anumite perioade în legenda istorică este făcută cu mare aproximaţie, legată fiind de epoca în care au trăit marile personalităţi („pe vremea lui Ştefan cel Mare”, „după moartea lui Cuza Vodă”).

Legenda este străbătută deseori de un fior tragic, care îi marchează evoluţia până la punctul final. Ciocnirea eroului cu forţele adverse nu are totdeauna deznodământ fericit, ca în basme, ci creează o stare de tensiune mereu crescândă. Conţinutul legendei impune relatarea ei mai ales în anumite împrejurări, când rememorarea este provocată, prin asociaţie de idei, de un fapt sau de un eveniment recent. La baza istorisirilor legendare a stat întotdeauna dorinţa de a descifra tainele universului şi ale destinului uman. Orice legendă conţine o parte de adevăr, dar explicaţia lui se caracterizează printr-o viziune genuină asupra lumii.

Pe măsură ce conţinutul legendei îşi pierde creditul, ea intră în declin, dispărând cu timpul sau contaminându-se cu alte naraţiuni populare. Rezistă, fiind percepute strict estetic, numai variantele cele mai izbutite. Există şi motive comune la diferite popoare, care se explică prin migraţie sau prin fenomenul de poligeneză. De obicei scurtă şi concentrată ca formă, nu de puţine ori legenda recurge la imagini cu o putere expresivă remarcabilă. Poezia care se desprinde din textul ei dezvăluie o mare sensibilitate, asociată spiritului de observaţie al poporului.

Ca tip compoziţional, legenda se prezintă ca o naraţiune simplă, alcătuită în mod obişnuit din unul până la trei episoade. Se întâlnesc şi tipuri care înregistrează mai multe secvenţe, luând proporţiile basmului fantastic. De altfel, elementul fantastic, frecvent în legendă (în special în primele categorii tematice), face ca aceasta să încalce hotarul basmului, uneori până la identificare. Şi snoava se poate transforma uşor în legendă, dacă motivul ei se adaptează normelor speciei.

O altă apropiere se poate constata între legenda religioasă şi descântecul cu formulă epică, apropiere mijlocită de personajele comune, cu un comportament similar (Dumnezeu, Maica Domnului, Iisus Hristos, Sfântul Petru). Uneori legenda se prezintă şi sub forma descântecului (în special cele etiologice sau mitologice). Motivele legendare, mai ales cele de circulaţie universală, au constituit o bogată sursă pentru balade ca Soarele şi luna, Meşterul Manole, Voica etc.

Primele colecţii româneşti de legende apar spre sfârşitul secolului al XIX-lea, importante fiind cele alcătuite de S. Fl. Marian, C. Rădulescu-Codin, Dumitru Furtună, Simion T. Kirileanu. Intrată în circuitul literaturii culte odată cu scrierile lui Varlaam, Dosoftei, Miron Costin, Ion Neculce, legenda a cunoscut o valorificare deosebită la scriitorii secolului al XIX-lea, îndeosebi la Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu şi George Coşbuc. Într-o prelucrare modernă, în care capătă valori simbolice noi, ea se regăseşte în operele lui Gala Galaction, Ion Pillat, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Mihail Sadoveanu etc.

Check Also

Bocet

Bocetul este o specie folclorică constând dintr-un cântec de jale care însoţeşte ritualul înmormântării. Este …

Basm

Basmul este o specie a epicii populare în proză, cunoscută în mediile folclorice sub numele …

Baladă

Balada este o specie a epicii folclorice, în versuri. Termenul a fost introdus de Vasile …