Legăturile lui Tudor Vladimirescu cu turcii

Legăturile cu turcii, principalul cap de acuzare formulat de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu, se cer examinate cu atenţie. Faptul că Vladimirescu a căutat neîntrerupt, încă de la începutul revoluţiei, să ajungă la înţelegere cu Poarta, câştigându-i adeziunea la revendicările antiboiereşti şi antifanariote ale românilor asupriţi, a constituit o împrejurare defavorabilă Eteriei, care voia ca şeful pandurilor să se ridice împotriva Imperiului Otoman, iar nu împotriva fanarioţilor. Negocierile lui Vladimirescu cu turcii, pe tema regimului grecesc din Principate, apar într-o lumină sau alta, după cum definim revoluţia pandurilor ca antiotomană sau antifanariotă.

Dacă ţăranii români s-au răsculat în unire cu eteriştii greci în contra stăpânirii otomane (teza lui Andrei Oţetea), atunci tratativele dintre Tudor şi turci îndreptate împotriva grecilor, a căror poziţie era dominantă în Principate, au putut reprezenta: fie un simplu mijloc tactic de inducere în eroare a turcilor, fie apropierea reală de otomani şi părăsirea cauzei eteriste, îmbrăţişate iniţial; în acest din urmă caz, ele sunt condamnabile. Dacă, dimpotrivă, mişcarea lui Tudor a fost o ridicare împotriva regimului intern, atunci tratativele cu turcii pentru înlăturarea fanarioţilor decurgeau cu necesitate din obiectivele urmărite (scopurile şi mijloacele armonizându-se).

Toate actele lui Tudor din timpul revoluţiei arată deosebirea sau contrastul dintre poziţia sa şi aceea a lui Ipsilanti: Proclamaţia de la Padeş şi arzul către Poartă (23 ianuarie), scrisorile către împăraţii Francisc I şi Alexandru I (26 ianuarie şi 27 februarie), cererile norodului românesc (prima jumătate a lunii februarie), scrisoarea către vornicul Constantin Samurcaş (28 februarie), proclamaţia către bucureşteni şi cea către locuitorii judeţelor, din 20 martie, scrisoarea către boierii refugiaţi la Braşov (sfârşitul lui martie sau începutul lui aprilie), declaraţiile făcute lui Udrizki (la 22 şi 23 martie), scrisorile către mitropolitul Dionisie Lupu şi către marele vistier Alexandru Filipescu-Vulpe (mai ales cele din 3 şi 4 aprilie), memoriul către Metternich, trimis prin intermediul divanului (începutul lui mai) etc., au toate sens antifanariot. Tudor i-a pus lui Ipsilanti întrebarea: „Ce este comun între daci şi greci?” (este vorba de grecii care „se întăresc pe pământul patriei noastre”, „dispreţuind cârmuirea legiuită pământeană” şi „neauzind strigătele săracilor asupriţi fără milă”). „Cu ce vor lua parte dacii la bunurile viitoare ale grecilor” (prevăzute în proiectele şefilor eterişti)? (Scrisoarea din 14 aprilie).

Natura raporturilor dintre Vladimirescu şi turci, la 1821, se înţelege greşit prin prisma comentariului lui Naum Râmniceanu, după care Tudor s-a pus în slujba „apostasiei greceşti”, „neştiind cele mai adânci uneltiri ale complotului grecesc şi că pe dânsul [eteriştii] voiesc a-l avea numai organ până să-şi înlesnească ei treaba lor”... Naum ne cere să credem o afirmaţie cu totul ilogică: Comandantul pandurilor ar fi fost învăţat de eteriştii greci să răscoale norodul „ou proclamaţii spre dărâmarea şi stingerea stăpânirii fanarioţeşti ce a jefuit ţara şi cu moarte asupra tuturor boierilor pământeni, ca unii ce au fost uniţi şi împreună lucrători cu fanarioţii”.

Toate acestea au fost concepute de Eterie ca procedee tactice menite să înşele pe turci: „Vicleşugul grecesc era ca înştiinţările lui Teodor [către Poartă] să adoarmă pe turci a nu înţelege mai mult decât ceea ce li se vesteşte”... Mai târziu, când Vladimirescu a ajuns la Bucureşti, boierii pământeni i-ar fi deschis ochii. El s-a văzut atunci „înşelat de cei ce l-au îndemnat la această faptă”. „Acestea toate văzându-le Teodor, multe înştiinţări atât către Poarta otomanicească cât şi către paşii serhaturilor de pe marginea Dunării le trimitea la boieri de le iscălea, cerând să se orânduiască Domn în ţară pământean...”.

Aceste afirmaţii au generat o întortocheată interpretare: în prima fază a mişcării sale, Tudor s-a adresat Porţii cu ştirea şi după planul conducătorilor Eteriei, urmărind să adoarmă vigilenţa turcilor; în faza a doua, el a dus tratative cu Poarta, în defavoarea grecilor. Cu alte cuvinte, prin aceste negocieri, conducătorul pandurilor ar fi intenţionat, ba să-i inducă în eroare pe turci, după cum îl povăţuia Eteria, ba să dea lovitura de graţie eteriştilor.

Ceea ce spune Naum Râmniceanu despre tactica primită de Tudor de la eterişti şi aplicată în revoluţia din Ţara Românească nu reprezintă însă „soluţia adevărată a problemei”, ci vădeşte, mai degrabă, lipsa de obiectivitate a cronicarului sau o înţelegere de suprafaţă a lucrurilor. Încă de la începutul revoluţiei - cum arată primul arz către Poartă (23 ianuarie) -, Vladimirescu s-a ridicat împotriva regimului bazat pe „unirea pământenilor boieri cu cei după vremi trimişi domni şi otcârmuitori”.

Numind pe fanarioţi „vrăjmaşi ai prea puternicei împărăţii şi ai noştri”, el cerea Porţii „să trimită om împărătesc... ca să cerceteze şi să vază jalnica stare a ţării”: fanarioţii „tâlhăreşte despoindu-ne şi prădându-ne”; „boierii noştri” - „întovărăşiţi fiind cu dânşii în jafurile ce ne fac”. Din capul locului, această poziţie a constituit temeiul tratativelor dintre conducătorul Adunării norodului şi turci.

Cum să credem că în această critică a sistemului fanariot se ascundea un „vicleşug grecesc” - tactica antiotomană stabilită de Eterie, şi pe care Tudor şi-a însuşit-o, pentru ca, mai târziu, după dezavuarea ţarului, s-o utilizeze cu viclenie, la rândul său, împotriva grecilor? În realitate, cererile adresate guvernului otoman nu erau, în nici un caz, nişte tertipuri. Ele nu-şi propuneau să înşele nici pe turci şi nici pe greci, ci reflectau, pur şi simplu, obiectivele imediate - sociale şi naţionale - ale mişcării revoluţionare româneşti, nevoia imperioasă de schimbare a sistemului de guvernământ din Principate.

Tudor, pornind răscoala antiboierească şi antifanariotă, s-a adresat cu insistenţă Porţii, ca s-o convingă de îndreptăţirea revendicărilor româneşti. Tratativele cu turcii erau absolut necesare, căci noul regim trebuia să se consolideze, şi deci să obţină recunoaşterea guvernului otoman. De altfel, ceea ce Tudor a scris despre sistemul fanariot în memoriile adresate puterii suzerane, a spus şi în plângerile către împăratul Rusiei (puterea protectoare) şi către împăratul Austriei, a afirmat în proclamaţiile către ţară şi în scrisorile către boieri.

Astfel, scrisoarea trimisă la sfârşitul lui martie boierilor refugiaţi la Braşov e concepută în acelaşi spirit ca şi actele anterioare: încă o dată, Tudor înfierează pe fanarioţi ca împilători şi critică tagma boierească; cere boierilor să se despartă de fanarioţi, să pună capăt intrigilor şi să se alăture poporului, care nu mai poate tolera regimul asupritor de până acum; subliniază importanţa tratativelor cu Poarta pentru dobândirea drepturilor naţionale, tratative pe care şi boierii trebuie să le sprijine: Fanarioţii, „vrăjmaşii noştri, totdeauna porniţi spre împilări, au supt sângele sărmanilor locuitori vreme de aproape o sută de ani”. Ei „împreună cu boierii au adus ţara noastră într-o stare atât de jalnică”. „Nu mai este însă cu putinţă ca poporul să sufere şi de aci încolo silniciile răufăcătoare săvârşite până acum asupra lui; el s-a hotărât ca mai degrabă să piară cu totul decât să rabde povara îndurată de el până acum”.

S-ar putea - continuă Tudor - ca jalbele trimise Porţii să aibă urmările dorite, „şi să se dea voie... să se arate cu deamănuntul Porţii starea jalnică a poporului”. „De aceea,... vă rog să fiţi binevoitori şi să vă uniţi spre a lucra împreună pentru binele obştesc”... Acum, „n-aveţi pe nimeni care să facă asupra dumneavoastră vreo silă”; în schimb „aveţi a da socoteală înaintea lui Dumnezeu, dacă veţi lăsa şi acum sărmanul popor în aceleaşi suferinţe, pe care le-a îndurat până acum”. „Siliţi-vă să vă uniţi şi să vă înţelegeţi cu boierii rămaşi aici”... Fiţi „în aceleaşi gânduri” cu noi. „Lucraţi, fiindcă acum e vremea potrivită a dobândi de la înalta Poartă pentru popor dreptăţile lui legiuite”. „Cu toată căldura vă rog pentru aceasta, împreună cu sărmanul popor prădat, aflător cu mine”... „Eu nu caut cevaşi pentru mine, ci mă îngrijesc de binele patriei şi de fiii ei sărmani, care au rămas cu desăvârşire goi, din pricini ştiute dumneavoastră”. „Poate ca Dumnezeu să ne scape din mâinile celor care ne vatămă ţara noastră şi ne pradă drepturile noastre”.

Acest document ni s-a păstrat datorită lui Ignatie Iacovenco, care l-a anexat la o depeşă a sa, expediată din Braşov la 9 aprilie. Aici se spune, în rezumat, că „Tudor vrea să convingă cu orice preţ Poarta de dreptatea cauzei poporului, pe care el îl reprezintă, şi, printr-o scrisoare adresată boierilor din Braşov, îi roagă să intervină şi ei pe lângă Poartă şi pe lângă monarhul rus şi să le explice cum stau lucrurile. Autorul (Iacovenco) spune că, citind scrisoarea lui Tudor şi ştiind starea de lucruri din Muntenia, n-a putut să nu simtă tot adevărul cuvintelor lui Vladimirescu în deplină măsură şi să nu compătimească nenorocirea care a împins pe acest om până la desperare şi l-a făcut în cele din urmă să ridice poporul şi să-şi puie în primejdie propria-i viaţă...”.

Scrisoarea lui Tudor, citată mai sus, este elocventă. Iar încredinţarea dată de Ignatie Iacovenco în legătură cu „adevărul cuvintelor lui Vladimirescu” reprezintă o mărturie mai obiectivă şi mai convingătoare decât susţinerile lipsite de temei şi voit denigratoare ale lui Naum Râmniceanu, după care Vladimirescu a pornit revoluţia spre a face jocul grecilor din Principate (şi, ca atare, memoriile trimise de el marilor puteri, acuzând regimul boieresc şi fanariot, ar fi reprezentat nu plângeri autentice ale poporului, ci punerea în aplicare a unui „vicleşug grecesc”). Stând pe poziţia boierimii conservatoare şi criticând pe fanarioţi doar din acest unghi de vedere, Naum a negat rostul ridicării la arme a poporului român şi a prezentat revoluţia românească, paradoxal, ca rezultat al unor maşinaţii fanariote.

Adevărul e că Tudor nu s-a adresat Porţii ca „să adoarmă pe turci”, ci, în tot timpul mişcării, a cerut guvernului otoman un lucru de importanţă capitală: să recunoască vechile privilegii ale Ţării Româneşti. Răscoala a arătat turcilor că valahii „mai mult sunt bucuroşi să sufere sabie împărătească, decât cele ce au suferit până acum de la hainii împărăţiei”. Prin aceasta, insurecţia pandurilor a fost factorul hotărâtor al prăbuşirii regimului fanariot.

Extraordinarul efort al lui Tudor de a convinge pe otomani de imposibilitatea nesocotirii mai departe a drepturilor Ţării Româneşti n-a rămas fără rezultat. Iată un document edificator: Într-o scrisoare din 13 aprilie 1821 a unui anonim grec din Constantinopol, aflat în anturajul sultanului, se descrie reacţia demnitarilor turci faţă de evenimentele din Valahia.

Din acest document reiese că Poarta se temea să ordone doar măsuri de represiune împotriva Ţării Româneşti, pentru ca revolta populaţiei să nu se intensifice, periclitând imperiul. Datorită revoluţiei lui Tudor, guvernul otoman începea să înţeleagă necesitatea schimbării sistemului politic din Principate: „Toţi demnitarii... tremură, deoarece sultanul este atât de supărat, încât nimeni nu poate să-i vorbească; el aruncă vina asupra acelora care se călăuzeau de patimi, îşi căutau interesele lor şi n-au economisit bine lucrurile şi scopurile lui.

Supărarea lui creşte, mai ales că multe abuzuri s-au făcut cunoscute ambasadei ruseşti, care protestează pentru pagubele acestor provincii”... „Demnitarii caută să arunce greşelile asupra domnitorilor şi mai ales asupra boierilor, care cu toţii împreună au născocit felurite chipuri de fraude şi de aci a luat naştere în popor nemulţumirea cea mare şi răscoala. Cu osebire se arată că, dacă ei n-ar fi adus pe nenorociţii compatrioţi ai lor la o disperare atât de mare, niciodată un om de nimic, Vladimirescu, nu ar fi putut să răscoale deodată poporul. Între demnitari aproape în fiecare zi au loc consultaţii”...

„Printre altele am aflat de la secretarul protectorului meu (Halet efendi - notă în original), că ei pun la cale mijloacele de folosit ca să dispară în viitor orice pretext de abuz”... „Domnitorii să fie obligaţi să respecte întocmai tratatele şi să apere poporul”... „Muhafizul Vidinului şi muhafizul de la Ada au scris multe împotriva boierilor mari şi mici, numindu-i derebeghi şi haini, pentru că ei au zis de arătările lui Vladimirescu, că sunt foarte adevărate, zicând că lor li se cuvine sabie, sabie”.

Sensul ultimei fraze e redat mai clar în traducerea lui Erbiceanu: „Muhafizul Vidinului şi Ada muhafiz au scris foarte multe asupra boierilor mari şi mici, numindu-i răpitori şi haini şi justificând cele ce a arătat Vladimirescu, ca foarte adevărate, zicând că lor le trebuie calici, calici”. Regealurile - miniştrii mai importanţi ai Porţii - „tremură să nu fie socotiţi vinovaţi de jefuirea ţării”. Neavând, pentru moment, oaste la îndemână, „ei doresc să se pună capăt răului prin negocieri.

Ei zic că dacă vor lupta şi vor pierde, va fi catastrofă şi mare ruşine; iar dacă vor învinge, ostile lor jefuind şi ucigând şi oameni nevinovaţi, vor da atâtea motive şi pretexte apărătorilor ţării, încât vor lua naştere rele şi mai mari. Sultanul însă persistă şi cere îndreptarea grabnică; el este tare neliniştit văzând că peste tot există încordare şi bănuială. Dacă lucrurile nu vor fi potrivnice lui Vladimirescu, el va scăpa cu bine, iar de nu, hotărârea este să fie tăiat în patru bucăţi. Serhaturilor li s-a poruncit să-l supravegheze; sunt expuşi şi se află în pericol şi boierii”...

Ultima frază, în traducerea lui Erbiceanu: „Sarhaturilor li s-a ordonat să-l iconomisască [pe Vladimirescu]; sunt expuşi în pericol şi boierii şi sunt enumeraţi câţi au fost cauza ca să provoace nemulţămirea poporului”... „Aici toţi sunt neliniştiţi şi bănuiesc că se vor răscula raialele (adică se va extinde răscoala în Turcia) şi nu ştiu ce hotărâre să ia şi ce să facă. Dacă vor îngădui tăierea raialelor, atunci toţi vor ajunge în desperare şi totul se va răsturna. Dacă vor rămâne numai la ameninţări, rana ajunge să nu mai aibă leac şi cazascherii aruncă vina asupra vizirilor, paşalelor, rigialilor, aianilor etc., care, chinuind poporul peste măsură, l-au adus la disperare. Ei (miniştri otomani) nu iau hotărârea să ucidă raialele fără judecată, întâi fiindcă aceasta este potrivnic coranului, al doilea fiindcă dau prilej ca să se dezlănţuie un război crâncen, al treilea, fără raiale spun, devletul nu poate exista, şi al patrulea, se tem ca nu cumva din această vărsare de sânge să iasă la iveală alţi apărători, ceea ce va duce la catastrofă”...

Conţinutul acestei scrisori e elocvent. După A.D. Xenopol, din ea rezultă că Tudor n-a fost „duşmanul turcilor”, şi că aceştia au înţeles adevăratul caracter - antiboieresc şi antifanariot - al luptei românilor: „Astfel paşa de Vidin raportează sultanului pricinile răscoalei, adăugind că sunt adevărate plângerile lui Vladimirescu contra boierilor”. În orice caz, acest document trebuie avut în vedere pentru a se înţelege condiţiile ce favorizau tratativele dintre Vladimirescu şi turci. Negocierile Adunării norodului cu otomanii erau necesare atât pentru instaurarea unui nou sistem de guvernământ, cât şi pentru evitarea invaziei otomane. Acest lucru nefiind înţeles de şefii eterişti, ei au răspândit versiunea că Tudor a chemat pe turci în Valahia, pentru nimicirea armatei lui Ipsilanti.

Amintim câteva acte care infirmă această versiune, dovedind că preocuparea de a scăpa ţara de ocupaţia turcească - şi, ca atare, căutarea înţelegerii cu Poarta - a constituit o notă dominantă a politicii lui Tudor. La sfârşitul lunii februarie, Vladimirescu acuză „neamul boieresc-fanarioţăsc” pentru chemarea turcilor în ţară: „Pentru aducerea turcilor... tot dumneavoastră va să daţi răspuns! Fiindcă norodul nici un fel de împotrivire către prea puternica împărăţie n-au arătat, nici nu arată”... - scrie el vornicului Constantin Samurcaş (28 februarie). La 27 februarie, el se plânge ţarului că fanarioţii şi boierii, „care nu vor să recunoască nici una din revendicările noastre drepte”, fac totul ca „împotriva tratatelor imperiale existente, să fie aduse armate turceşti în ţară, pentru a ne pune în lanţuri şi a ne nimici”.

La sfârşitul lui martie, Tudor determină divanul să adreseze împăratului Alexandru şi ambasadorului rus la Constantinopol, Stroganov, memorii care justificau mişcarea din Valahia, afirmând drepturile poporului român abolite de fanarioţi, şi care conţineau rugămintea de a se interveni pe lângă Poartă pentru împiedicarea introducerii trupelor otomane în Principate: „căci prezenţa lor va produce ruina totală a nefericitei noastre patrii şi împrăştierea locuitorilor capitalei, ameninţate de catastrofă”.

Memoriul către Metternich, de la începutul lunii mai, - în care divanul se declară încă o dată unit cu Adunarea norodului, împotriva „tiranilor jăfuitori” -, după ce descrie dezastrul produs în ţară de trupele eteriste, protestează împotriva „năvălirii turcilor”, care „prin multe sate după marginea Dunării, intrând cu o sălbătăcie, au junghiiat, au robit, au ars fără milostivire”...; turcii, „prin toate trecătorile ivindu-să, pe ticălosul nostru pământ să întăresc”...

Tudor sperase că lupta sa antiboierească şi antifanariotă va provoca prăbuşirea vechiului regim, fără a stârni represaliile Porţii. Faptul era posibil, dacă Ipsilanti nu s-ar fi instalat în Valahia. Slugerul a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a feri ţara de ocupaţie. În acelaşi timp, s-a pregătit neîntrerupt să ţină piept unei eventuale invazii otomane. A chemat lângă sine pe toţi cei „vrednici de a purta arme împotriva vrăjmaşului dreptăţilor ţării”, făurindu-şi o oştire „gata a se război spre dobândirea dreptăţilor obştii norodului”.

Pentru ca numărul ostaşilor să crească, a hotărât scutirea de bir a ţăranilor veniţi în „armata izbăvirii”. A organizat rezistenţa militară, în capitală şi în munţi, luând măsuri pentru întărirea şi aprovizionarea poziţiilor strategice. A somat pe Ipsilanti să plece, explicându-i situaţia Ţării Româneşti şi obligaţiile ce reveneau conducătorului ei: trebuie „să ne îngrijim ca patria noastră să nu ajungă pradă şi a celor care sunt înfuriaţi împotriva noastră”.

A promis, în sfârşit, Porţii că va scoate pe Ipsilanti din ţară (cu alte cuvinte, că va riposta singur împotriva staţionării pe teritoriul Ţării Româneşti a unei armate străine - conduse de un principe fanariot - ce declarase război Turciei). Se-nţelege că, fără desolidarizarea de Ipsilanti, Tudor nu putea trata cu turcii. Însă această desolidarizare n-a fost o stratagemă diplomatică menită să înşele Poarta - şi nici un mijloc de a-i obţine bunăvoinţa -, ci manifestarea unui conflict real, reprezentând opoziţia - dintre interesele Principatelor şi atitudinea şefului Eteriei, ce încălca brutal şi sfidător dreptul poporului român de a dispune liber de soarta şi de acţiunile sale.

Negreşit, măsurile militare luate de Vladimirescu - precum întărirea taberei de la Cotroceni şi a mănăstirilor, recrutarea de noi panduri, dotarea şi instruirea oştirii etc. - au izvorât din nevoia apărării ţării şi a noului regim revoluţionar, atât de pericolul invaziei turceşti, cât şi de atacul trupelor eteriste. Din relatările unor autori, precum I. Dârzeanu şi M. Cioranu, reiese că ceea ce l-a determinat pe Tudor să-şi fortifice tabăra de la Cotroceni a fost, în primul rând, neînţelegerea cu Ipsilanti. Apoi, lucrările de la Cotroceni s-au intensificat, când Tudor a văzut că nu primeşte răspunsuri satisfăcătoare de la turci, la cererile sale adresate în numele poporului. După cum am arătat, chiar de la venirea lui Ipsilanti, Tudor a stat pe picior de război cu el, trebuind să-şi apere capitala, divanul, poziţiile strategice.

Turcii pretindeau însă răsculaţilor să depună armele, căci altfel nu vor fi luate în seamă cererile ţării. În această situaţie, Tudor s-a străduit totuşi să negocieze cu ei, să câştige sprijinul guvernatorilor otomani de la Dunăre (mai ales al paşilor de Giurgiu, Silistra şi Vidin), pentru ca, prin intermediul lor, să poată convinge Poarta de îndreptăţirea cererilor norodului român, fără a depune, în nici un caz, armele. Un principiu tactic adoptat de Tudor în relaţiile cu turcii era - potrivit formulării pe care i-o dă Ioan Solomon - „să le făgăduiesc că ne vom preda mai târziu puţinei, dar aceasta să nu o fac niciodată şi, văzând că oştirile otomane vin asupra mea, să mă trag asupra mănăstirilor de la munte”.

Deşi Poarta nu l-a recunoscut pe Tudor Vladimirescu drept autoritate legitimă (în ciuda referinţelor date de divanul din Bucureşti, ce se unise cu el), şi deşi armatele otomane, intrând în Principate, erau hotărâte să lichideze pe toţi rebelii, totuşi sultanul făcea distincţie între acţiunea lui Tudor şi Eterie. Dovadă este firmanul din 21 mai 1821, adresat boierilor Ţării Româneşti, în care se precizează că Vladimirescu şi pământenii nu s-au răsculat împotriva împărăţiei, ci ei recunosc suzeranitatea Porţii.

Comandantul oastei pandurilor a păstrat până la sfârşit convingerea că ducând tratative cu turcii, dar fără a capitula în faţa lor, va determina Poarta, în cele din urmă, să recunoască drepturile Ţării Româneşti. Concludent e felul cum a conceput rezistenţa, când turcii se apropiau de Bucureşti. La despărţirea de membrii divanului, care i-au cerut permisiunea de a se refugia în Transilvania, a făcut această declaraţie (menţionată şi mai sus): „Eu trec peste Olt, cu toată Adunarea norodului, ca să mă întăresc în mănăstirile ce le-am umplut cu zaherele şi cu panduri; şi nădăjduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu, să mă ţiu acolo multă vreme, ca în nişte cetăţi, până când voi sili pe turci să dea ţării drepturile şi privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine de la înalta Poartă. Umblaţi sănătoşi! Dumnezeu să vă lumineze ca să iubiţi ţara cu căldură. Nu încetaţi şi din Braşov a lucra pentru dobândirea sfintelor drepturi ale patriei noastre”.

Ce spun documentele despre desfăşurarea tratativelor dintre Vladimirescu şi otomani? Din mai multe acte reiese că Tudor a întreţinut legături cu turcii în tot timpul mişcării (şi nu numai după ce s-a încredinţat că acţiunea eteristă era lipsită de sprijinul Rusiei). La 22 martie, el îi mărturiseşte lui Udrizki că se află „în corespondenţă neîntreruptă cu serhaturile” şi că, asemenea sârbilor, înţelege să-şi susţină cauza făcând demersuri pe lângă Poartă.

De la Laurencon aflăm că în perioada extinderii mişcării revoluţionare în Oltenia (înainte de sosirea caimacamilor lui Scarlat Callimachi la Bucureşti, 23 februarie), Tudor „a trimis la Constantinopol, la marele-vizir, pe unul din oamenii săi de încredere ca să-l asigure de supunerea sa faţă de sultan, şi să-i explice motivele revoltei sale împotriva boierilor. Se afirmă ca sigur că acest trimis a fost primit într-un mod favorabil de marele-vizir; dar succesiunea rapidă a evenimentelor a făcut ca acest demers să n-aibă nici o urmare”.

După ocuparea capitalei, Vladimirescu s-a folosit de divan pentru negocieri oficiale; astfel, la 29 martie, propune mitropolitului o consfătuire cu boierii pentru a se întocmi răspunsurile către paşalele cetăţilor de la Dunăre; la 23 aprilie, cere marelui vistier să desemneze patru boieri care să ducă arzurile pregătite pentru paşalele din Vidin şi Brăila („...Grăbeşte dumneata a să afla cât mai în grab aceste patru obraze, că eu încă silesc a să isprăvi până mâine seară amândouă arzurile ca să le şi pornim, de mare grab şi trebuinţă fiind”).

Ni s-a păstrat un schimb de scrisori între divan şi paşa de Giurgiu, datând din luna aprilie. Divanul, în numele locuitorilor principatului, roagă pe paşă să trimită la Bucureşti un reprezentant al său, care să asculte plângerile norodului din Ţara Românească, pentru ca apoi însuşi paşa să vorbească Porţii despre „nedreptăţile ce au cercat... acest ticălos şi năpăstuit norod”. Guvernatorul de la Giurgiu a răspuns binevoitor, promiţând să trimită la Bucureşti „cerutul efendi” (reprezentant): „A mijloci noi către înaltul devlet [guvernul otoman] nu să va face lenevire şi trecere cu vedere”, căci dacă „aveţi nescai dreptăţi în pricina voastră, a le arăta devletului este datorie a vecinătăţii”. Paşa de Giurgiu cerea însă, la rândul său, divanului: supunere faţă de Poartă; să conducă ţara „făr’de a călca nicidecum pre săracă raia şi pre cinstiţii locuitori şi să popriţi pre aceia care hrăpesc şi despoaie pre săraci şi satele rumâneşti”; pe de altă parte, „pre cei ce s-au adunat acum apostaţi..., atât în Bucureşti cât şi împrejur, să-i ocoliţi şi să-i călcaţi... Atuncea şi regiaua [rugămintea] voastră dăn partea mea va fi primită şi toată cererea să va asculta”...

Divanul a scris din nou guvernatorului din Giurgiu, stăruind în critica regimului fanariot, spre a justifica, astfel, ridicarea norodului: „Fieşcare domn nou... ca lipitoarea suge sângele săracilor raiele şi după ce ne aduce în desăvârşită ticăloşie şi golătate, hainul şi nemulţămitorul, fuge”. De aceea - încheie memoriul -, „să trimiţi cu un ceas mai nainte omul înălţimii tale cel cerut”, spre a da ascultare plângerilor poporului, care, altfel, nu se poate linişti. „Căci mai mult sunt bucuroşi să sufere sabie împărătească, decât cele ce au suferit până acum de la hainii împărăţiei”... Se cerea de asemenea ca trecerea turcilor „în pământul Ţării Româneşti” să fie oprită, căci diferite cete au început să despoaie satele de la Dunăre.

Dintr-o scrisoare a lui Ignatie Iacovenco din 1 mai aflăm că paşa din Giurgiu a trimis şi lui Tudor, în cele din urmă, „o scrisoare particulară, cu asigurarea că sultanul e dispus a dezrădăcina abuzurile din Muntenia”. De asemenea - continuă Iacovenco -, a sosit la Bucureşti „un nou trimis al Paşii”, cu însărcinarea de a comunica în secret lui Tudor că cererile româneşti vor fi îndeplinite, dacă el va conlucra cu turcii pentru alungarea lui Ipsilanti din Muntenia. Vladimirescu ar fi răspuns satisfăcător, luându-şi totodată măsuri de siguranţă.

Această informaţie nu e destul de precisă. Agenţia austriacă relatează întrucâtva diferit faptul stabilirii unei legături între Tudor şi paşa de Giurgiu: Raportul din 30 aprilie / 12 mai spune că au venit la Tudor doi curieri turci ai paşei din Giurgiu, cu o scrisoare care „conţine răspunsul privind procedura trimiterii unui comisar turc la Bucureşti în scopul de a audia şi a cerceta plângerile şi revendicările poporului valah”; raportul adaugă că mesagerii turci s-au înapoiat încărcaţi cu daruri.

Cu paşii din celelalte serhaturi, Tudor şi divanul au purtat o corespondenţă asemănătoare {după cum aflăm din diverse documente), plângându-se împotriva jugului grecesc - inclusiv împotriva aşezării lui Ipsilanti în Principate -, cerând restaurarea vechilor privilegii ale ţării şi rugind pe guvernatorii turci de la graniţă să intervină pe lângă înalta Poartă în favoarea revendicărilor poporului român. Legăturile între Tudor (asociat sau nu cu divanul) şi serhaturile turceşti s-au stabilit prin trimişi din ambele părţi. Turcii s-au folosit, în acest scop, mai ales de Nuri aga.

Extragem câteva informaţii din cronica lui I. Dârzeanu, privind relaţiile cu paşalele de Vidin şi Giurgiu. Memorialistul menţionează un arz al lui Tudor către Poartă, trimis prin paşa Vidinului şi care s-a pierdut (altul decât cel al boierilor din 27 martie, ce ni s-a păstrat şi prin care divanul încerca să legitimeze mişcarea lui Tudor Vladimirescu, fără a pomeni de Ipsilanti). În acest act, Tudor ar fi arătat încă o dată „că scularea sa nu este împotriva împărăţiei, ci pentru dreptăţile ţării care s-au călcat şi s-au pierdut cu totul, defăimând pe cei după vreme domni şi pe boierii greci”, precum şi pe principele Ipsilanti.

Arzul conţinea argumentul că Poarta n-are de ce sprijini domnia fanarioţilor în ţările române, când aceştia nu sunt nici măcar credincioşi sultanului: „Însuşi domnul Calimah Scarlat vodă este unul dintre tăinuiţii apostaţi”. Ideea a fost reluată mereu în cererile către turci. Decăderea ţării e provocată de „domnii cei orânduiţi, haini fiind şi chiar înaltei Porţi şi vânzători aceştii ţări” - spune una din scrisorile divanului către paşa de Giurgiu; afirmaţia se referă, în special, la atitudini cum a fost fuga lui Caragea, la capătul unei domnii prădalnice). „Acest arz - continuă Dârzeanu - l-a trimis slugeru Theodor cu înştiinţare către muhafizul Diiului, cu om într-adins, rugându-se a să porni la Ţarigrad”.

Apoi, „viind în Bucureşti un Nuri aga turcul”, Tudor s-a adresat prin el către paşa de Giurgiu: „au făcut şi cătră paşa de la Giurgiuv arz din parte-i cătră împărăţie, cu asemenea coprindere după cum şi cel dă mai sus, rugându-să a să porni cu grabă la Ţarigrad”. Nuri aga a venit iarăşi la Bucureşti, cu „răspunsul de la paşa ot Ruşciuc, cu ferman împărătesc, coprinzător cum că s-au auzit cererea norodului, şi să să trimită în scris dreptăţile ce să cer şi toate să vor împlini, numai cu toţii să arate raialîc, adică să arunce armele”.

Tot în luna aprilie, Tudor a mai stabilit legături cu turcii şi prin doi emisari ai săi, stolnicul Constantin Borănescu şi pitarul Ioniţă Jianu, trimişi prin intermediul divanului, cu „cărţi... pentru trebuinţa ţării”, la paşa de Silistra (în ziua de 18 aprilie). Paşa a înaintat la Constantinopol memoriul primit din partea Ţării Româneşti, iar pe cei doi delegaţi i-a reţinut la Silistra până în luna august.

Potrivit spuselor lui Ştefan Scarlat Dăscălescu, Tudor, „prin ambasadorii ce-i avea trimişi la Silistra, Consitantin Borănescu şi Ioniţă Jianu”, a promis turcilor „să scoată [el] pe greci din ţară”. Raportul consular austriac din 7/19 mai, care vorbeşte despre conflictul dintre Vladimirescu şi Ipsilanti, precizează conţinutul memoriului trimis de Tudor şi de divan paşei din Silistra: Revendicările poporului valah sunt îndreptate împotriva asupririi fanariote. Tudor cere desfiinţarea regimului fanariot şi promite (intenţionează) să-l alunge pe Ipsilanti din ţară.

Întreaga problemă a felului cum s-au desfăşurat relaţiile dintre Vladimirescu şi turci a fost studiată cu atenţie de Liprandi. Descrierile amănunţite pe care ni le-a lăsat acest memorialist, conţinând informaţii revelatoare, nu pot fi trecute cu vederea: „Pentru a da mai multă putere acţiunii sale, în desele sale raporturi cu paşalele cetăţilor de la Dunăre, Tudor îşi trimitea acolo totdeauna scrisorile prin trei sau patru panduri, încălţaţi cu opinci, îmbrăcaţi numai în cămăşi şi încinşi cu curmeie, (e vorba de prima etapă a răscoalei), adăugind că: «iată în ce stare au fost aduşi supuşii credincioşi ai sultanului de către boieri, care, despuindu-i de toate, la rândul lor s-au îmbrăcat în blăni de samur, în caşmir şi aur, şi nimicind plugurile ţăranilor şi-au cumpărat trăsuri europeneşti şi altele şi altele». Toate acestea, datorită împrejurărilor de atunci, erau bine primite de turci. Ei consimţeau la toate, numai ca pandurii să nu se unească cu eteriştii. Toate aceste legături, care se făceau prin mijlocirea lui Nuri aga, sunt foarte interesante”... Liprandi întăreşte faptul că tratativele lui Tudor cu turcii datează din prima etapă a mişcării. În perioada înaintării Adunării norodului spre capitală, Vladimirescu a primit răspuns, prin Nuri-aga, la arzul pe care îl expediase Porţii la începutul revoluţiei.

După ocuparea capitalei, când Ipsilanti nu sosise încă la Bucureşti, divanul (sub presiunea răsculaţilor) a scris Porţii, prin seraschierul de Silistra, „relatând amănunţit toate acţiunile lui Tudor şi dând din nou despre el cele mai bune referinţe. Atunci seraschierul de Silistra a trimis din nou la Tudor pe Nuri-aga, care să-i declare verbal că, spre a dovedi sultanului credinţa şi devotamentul poporului român, să prezinte Porţii capul prinţului Alexandru Ipsilanti. Tudor a arătat imposibilitatea [acestui lucru] din cauza lipsei de mijloace şi a cerut pentru aceasta praf de puşcă şi tunuri. Nuri aga a venit a doua oară şi i-a comunicat, în numele seraschierului, că acest lucru nu se poate face, deoarece în felul acesta Serbia înşelase deja o dată Poarta; el i-a oferit însă 3.000 de pungi pentru a cumpăra trupele prinţului Ipsilanti. Dar Tudor şi la aceasta a răspuns că «se teme să împartă căpitanilor şi trupelor lui Ipsilanti bani pentru a nu fi trădat şi a sili astfel pe aceştia să păzească şi mai mult pe şeful lor. Iar a promite şi a nu îndeplini - el se temea să nu atragă [prin aceasta] asupra sa bănuiala şi indignarea Porţii»”.

La începutul lunii mai, Nuri-aga a fost văzut de către Sava în tabăra pandurilor. Apropiindu-se de Bucureşti, „turcii au trimis de mai multe ori pe Nuri aga la Tudor pentru a-l convinge să acţioneze împreună cu ei împotriva eteriştilor; dar niciodată nu au putut avea un răspuns hotărât şi, în sfârşit, după numeroase tratative, Tudor s-a angajat să evacueze Bucureştii şi să se retragă în Oltenia, fără a se împotrivi sau a se amesteca câtuşi de puţin în operaţiile turcilor, păstrând cea mai strictă neutralitate”. Părăsind capitala, „Vladimirescu s-a îndreptat spre munţii Olteniei. Scopul său era să adune toate trupele împrăştiate dincolo de Olt, să aleagă acolo un loc potrivit şi să aştepte sfârşitul acţiunii eteriştilor, căreia el nu-i prevedea nici un succes”. Într-adevăr, „este probabil că, dacă turcii ar fi atacat pe eterişti [înainte de suprimarea şefului pandurilor], Vladimirescu poate nu s-ar fi unit cu ei împotriva grecilor, ci ar fi păstrat în acest caz neutralitatea”. Totodată, el ar fi fost bucuros să înlesnească eteriştilor ieşirea din ţară: Dacă grecii ar fi fost înfrânţi, „el n-ar fi pierdut ocazia... să le lase drumul liber spre graniţa austriacă, şi profitând de toată prada lor, să-şi limiteze la aceasta întreaga sa acţiune contra lor”.

Liprandi respinge ca fiind cu totul neîntemeiată teza, de provenienţă eteristă, potrivit căreia turcii şi Vladimirescu au stabilit, de comun acord, un plan de atac împotriva grecilor (anume: Tudor „să atace flancul drept al armatei eteriştilor, atunci când turcii o vor ataca din front”). Nici faptul purtării unei corespondenţe între turci şi Tudor. În zilele retragerii Adunării norodului spre Oltenia, nu este recunoscut de Liprandi: „A fost lansat zvonul că au fost interceptate scrisori, dar aceasta este o absurditate, deoarece Tudor nu a dus corespondenţă cu turcii (în această perioadă), ci a tratat cu ei prin mijlocirea lui Nuri aga, care venea deseori în lagărul pandurilor. Aceste relaţii şi tratative prezintă un mare interes.

Pe lângă faptul că eu le cunosc chiar de la oameni din apropierea lui Tudor, chiar şi Nuri aga mi-a povestit deseori faptele în legătură cu aceasta, pe care eu le însemnam şi apoi le citeam din nou acestuia. Iar de la amândoi [fraţii] Macedonschi, pe oare îi cunoscusem la Chişinău, când aceştia au fugit din Ţara Românească şi după aceea au fost în detaşamentul meu în anul 1829, eu am multe însemnări”. Liprandi susţine deci că Vladimirescu, la sfârşitul acţiunii sale (în luna mai), n-a comunicat cu turcii prin scrisori personale. În schimb, a dus tratative cu ei prin trimisul lor, Nuri aga, fără să se angajeze a participa la operaţiile lor militare împotriva eteriştilor. Acest autor explică pe larg faptul că Tudor nu avea de gând să lupte nici cu turcii împotriva eteriştilor şi nici cu eteriştii împotriva turcilor.

Ilie Fotino afirmă şi el că Vladimirescu, retrăgându-se din Bucureşti, avea intenţia să adopte, la început, neutralitatea faţă de războiul dintre turci şi eterişti: De la mănăstirea Cotroceni, Tudor „luă drumul spre apus şi miazănoapte, spre Piteşti, de unde apoi cugeta să treacă iarăşi Oltul, spre a merge în părţile muntoase de prin judeţele României-Mici, ca să ocupe mănăstirea Tismana şi alte asemenea locaşe întărite şi aprovizionate de dânsul cu destule provizii, până când să vadă rezultatul”; „aşa s-a exprimat către capii oştirii sale în momentul când ieşea din mănăstirea Cotroceni”. Fotino adaugă părerea sa că Tudor, trăgându-se spre Piteşti, voia să stea deocamdată în expectativă: dacă Ipsilanti va reuşi contra turcilor, atunci el (Tudor) să treacă Oltul; iar dacă Ipsilanti nu va reuşi, şi va vrea să se refugieze în Oltenia spre a-şi scăpa viaţa, el să-l prindă... Acest gând i-ar fi fost sugerat de Udrizki.

Interpretarea după care Tudor a luat hotărârea să nu intervină în ciocnirea turcilor cu eteriştii - întrucât cauza sa era alta decât a lor - îşi găseşte confirmarea în felul cum s-au desfăşurat faptele: Rapoartele agenţiei austriece consemnează faptul că începerea operaţiunilor turceşti în nordul Dunării, în jurul datei de 1 mai, l-a pus pe Tudor într-o situaţie grea. Numai la Călăraşi s-au concentrat 4.000 de infanterişti şi 3.000 de călăreţi turci.

Conducătorul Adunării norodului era ameninţat acum atât de partizanii lui Ipsilanti, cât şi de otomani. Timp de peste o lună şi jumătate, el se întărise în Bucureşti, decis să nu cedeze eteriştilor oraşul. Hotărârea lui era să ţină piept aici unui eventual atac din partea lui Ipsilanti. (În acelaşi timp, slugerul a ordonat garnizoanelor de panduri din Oltenia să respingă pe eteriştii care încercau să ocupe mănăstirile întărite).

Deşi tactica stabilită de comandantul oastei pandurilor pentru războiul - posibil - cu turcii prevedea ca, în cazul unei agresiuni otomane, Adunarea norodului să se retragă spre munţii Olteniei (mănăstirile fortificate de acolo fiind locul unde Vladimirescu s-ar fi putut menţine multă vreme, ripostând cu succes invadatorilor), împrejurările create de eterişti l-au obligat pe Tudor - chiar şi după pătrunderea turcilor în ţară - să amâne câtva timp punerea în aplicare a acestui plan.

Căci nu numai mănăstirile din Oltenia trebuiau apărate de atacul; forţelor eteriste, dar nici capitala nu putea fi abandonată acestora. Or, dacă Tudor şi trupele sale ar fi evacuat mai de timpuriu Bucureştiul şi Cotrocenii, oraşul rămânea în mâinile lui Sava şi ale eteriştilor. În această situaţie, capitala,- ajunsă sub stăpânire eteristă - ar fi fost expusă pericolului de a fi incendiată de turci şi, prefăcută în cenuşă (potrivit explicaţiilor date chiar de Tudor).

La 15 mai, la apropierea armatei otomane de capitală, Tudor a ordonat retragerea Adunării norodului. După ce apărase,Bucureştiul de ocupaţia eteristă, el se vedea acum silit să-l lase sub ocupaţie turcească, înţelegând - după cum observă Aricescu: - că „o luptă cu turcii lângă Bucureşti putea fi fatală capitalei, pe care o expunea la focul şi la sabia turcilor; hotărî dar a se retrage în mănăstirile de peste Olt, unde era mai sigur de reuşită”.

Într-adevăr, o rezistenţă armată în Bucureşti ar fi fost nu numai inutilă, dar păgubitoare pentru ţară, deoarece ar fi aprins setea de răzbunare a turcilor. A plecat de la mănăstirea Cotroceni - după spusele lui Cioranu: - „cu 6.000 de panduri, dintre care 4.500 pedestrime, 1.500 călărime, cu artilerie de şase tunuri şi cu mulţime de cară mocăneşti încărcate cu provizie”; era urmat şi de „2.500 de arnăuţi (cifră exagerată), comandaţi de Prodan şi Macedonschi, care lucrau neîncetat, în oştirea lui, contrarevoluţie împotrivă-i”.

În tot timpul marşului spre mănăstirea Cozia, Tudor s-a preocupat de pregătirea militară a pandurilor; a luat măsuri de luptă atât împotriva turcilor, cât şi împotriva eteriştilor. Îşi instruia ostaşii spre a fi gata oricând de a riposta unui atac prin surprindere. Oştirea luase cu sine „toată muniţia şi trebuincioasele lucruri ale războiului”. Pe lângă carele cu muniţii, erau „şi trei care mari cu sape şi târnăcoape, topoare, tesle şi lopeţi de fier şi alte dichisuri trebuincioase, cum şi potcoave şi cuie; de potcovit caii”, încât, la nevoie, „îndată se făcea şanţ pe câmp la o poziţie cuviincioasă de război”. O oştire care nu dispune de o astfel de înzestrare, pentru luptă - consideră Chiriac Popescu -, oricât de mare ar fi, este biruită de vrăjmaş, „cum s-a întâmplat [eteriştilor] la Drăgăşani”. „Vladimirescu era fireşte om al războiului, îndrăzneţ şi tot foc, puţin la vorbă şi voinic la inimă şi la suflet, nelenevos, cu multă minte sănătoasă şi curajos”.

Chiriac Popescu pune în lumină pregătirile făcute de Tudor, în timpul retragerii, pentru eventualitatea luptei cu trupele, otomane. („Să deşertăm puşca noastră în carne de turc, de vor năvăli pe noi” - ar fi fost îndemnul rostit de el în faţa oştirii). Este însă neîndoios faptul că, în drum spre Oltenia, Vladimirescu a luat măsuri şi\în vederea luptei cu eteriştii, de care se simţea ameninţat sau pe care voia să-i atace.

Aşa se explică ordinul; trimis căpitanului Solomon, de a scoate pe oamenii lui Ipsilanti din mănăstiri, lăsând în locul lor panduri („la mănăstirea Cozia,... o sută de panduri, ca să îngrijească de zaherelele ce sunt acolo”), şi de a veni grabnic în întâmpinarea sa, cu pandurii din Oltenia, la satul Goleşti. Această scrisoare către Solomon a fost trimisă, probabil, după ce Tudor a primit înştiinţarea că Iordache şi Farmache se pregăteau să-i bareze trecerea peste râul Argeş. Ipsilanti voia să fie stăpân peste regiunea muntoasă a ţării şi nu admitea ca Vladimirescu să-şi stabilească baza de operaţiuni la Cozia şi la celelalte mănăstiri din munţii Olteniei, acaparate prin viclenie de: eterişti.

În rezumat, când turcii au venit să cotropească Ţara Românească, Tudor n-a făcut cauză comună cu ei - s-a retras din faţa lor spre mănăstirile întărite -, după cum n-a făcut cauză comună nici cu eteriştii. Cum spune Mihai Cioranu, Vladimirescu şi Adunarea norodului erau, atunci, „de toate părţile înconjuraţi de inamici”; în acelaşi timp, „se lucra de către străini (căpitanii de arnăuţi), în lagărul nostru, o conjuraţie” împotriva conducătorului pandurilor. Totuşi, după mai mulţi autori contemporani (F.G. Laurencon, I. Dârzeanu, M. Cioranu), conducătorul român a convenit - în jurul lui 15 mai - să coopereze cu armata otomană pentru nimicirea eteriştilor.

În stadiul actual al cercetărilor, nu se poate stabili cu precizie (dată fiind neconcordanţa izvoarelor) în ce fel a răspuns Tudor turcilor, când aceştia i-au propus o acţiune militară comună, antieteristă. Probabil, a dat,un răspuns evaziv, preferind să rămână neutru, pentru moment, faţă de ciocnirea unor armate străine, care erau deopotrivă de duşmane puterii sale; e posibil, de asemenea, să fi acceptat planul otomanilor, convins fiind că numai după alungarea lui Ipsilanti din Principate ar fi putut discuta cu Poarta despre drepturile Ţării Româneşti şi reformele cerute de popor.

Ceea ce constatăm este că a dus tratative cu turcii, însă n-a desfăşurat o acţiune comună cu ei. Două lucruri esenţiale sunt certe:

  • evoluţia conflictului dintre Ipsilanti şi Tudor (în fond, dintre eterişti şi locuitorii Principatelor) ducea inevitabil spre o înfruntare armată; Ipsilanti trebuia scos din ţară, indiferent de intervenţia sau non-intervenţia armatelor turceşti şi de desfăşurarea operaţiilor lor militare;
  • Tudor nu era prieten nici eteriştilor instalaţi pe teritoriul românesc, dar nici turcilor, ce pătrunseseră în ţară.

Cu o zi sau două mai înainte de a se retrage din Bucureşti, Vladimirescu a instituit o delegaţie, formată din sfetnicii şi secretarii săi - episcopul Ilarion, Geani Orăşanu şi Petrache Poenaru -, pe care a trimis-o la congresul monarhilor de la Laybach să susţină un protest, semnat de boierii divanului, îndreptat împotriva prădăciunilor; şi atrocităţilor săvârşite în Principate de eterişti, precum şi împotriva încălcării teritoriului românesc de către turci.

Membrii congresului erau rugaţi, totodată, „a lua în consideraţie legitimele cereri ale poporului şi a face să se realizeze dreptele lui dorinţe”. După aprecierea lui Nicolae Iorga, de la acest act de protestare nu se putea aştepta nimic favorabil răsculaţilor. „Ce erau să facă stăpânitorii de la Laybach unui biet popor nenorocit, pe care-l năvăliau şi-l prădau din două părţi creştinii şi paginii şi a cărui ridicare armată fusese lipsită de ajutorul neapărat al boierimii?!”.

Check Also

Un act fundamental: Scrisoarea lui Tudor Vladimirescu către vornicul Constantin Samurcaş din 28 februarie 1821

Un document edificator pentru disensiunile dintre căpetenia pandurilor şi eterişti, şi pentru uneltirile unora dintre …

Lichidarea mişcării revoluţionare din 1821. Moldova şi Ţara Românească între 1821-1828

Ocupaţia turcească în Principate Oştirile turceşti care au intrat în Moldova şi Ţara Românească la …

Tudor Vladimirescu şi bimbaşa Sava

Documentele cer corectarea afirmaţiei făcute de C.D. Aricescu şi întărite de Andrei Oţetea, potrivit căreia: …

Acuzaţiile formulate de eterişti împotriva lui Tudor Vladimirescu

Să examinăm învinuirile aduse de eterişti lui Tudor Vladimirescu: 1) A călcat legământul faţă de Eterie, …

Craiova în timpul Revoluţiei de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

Un eveniment de importanţă covârşitoare pentru istoria ţării se va petrece la începutul secolului al …