Legăturile dintre oraşele greceşti din Dobrogea şi celelalte colonii greceşti de pe ţărmul Mării Negre

Documente epigrafice explicite vin să completeze informaţiile despre reţeaua de legături întreţinute de cetăţile greceşti de pe litoralul României cu cetăţi din regiunea de sud a părţii europene a Rusiei, din Bulgaria sau de la depărtări încă şi mai mari.

Dacă, o dată mai mult, inscripţiile tomitane din această perioadă sunt rare (se poate totuşi cita, în ordinea de idei care ne interesează, măsura de cinstire a unui cetăţean din Tyras), decretele votate în Histria şi Callatis în favoarea unor oaspeţi străini (oameni de afaceri sau oameni de carte - medici şi arhitecţi, de cele mai multe ori) ne lasă să înţelegem cât de întinse şi cât de variate erau interesele ce-i purtau pe aceştia spre gurile Dunării, sau pe grecii dobrogeni spre Olbia şi Chersonesos, spre Mesambria şi Apollonia, spre Bizanţ şi Lesbos, spre Pireu şi Delos, chiar până în Egipt - unde histrieni şi callatieni sunt pomeniţi în mai multe rânduri ca mercenari ai regilor lagizi şi de unde negustori în căutare de câştig cunoşteau şi cercetau la rândul lor porturile noastre.

În aceeaşi ordine de idei, o menţiune deosebită se cuvine relaţiilor cu Thasos, marea insulă din nordul Mării Egee, ale cărei monede s-au bucurat de o largă circulaţie în ţinuturile dunărene şi ai cărei fii - corăbieri şi negustori - par să fi găsit în porturile dobrogene un teren de activitate atât de prielnic încât, în Histria, către jumătatea secolului al III-lea î.Hr., unul din aceştia, Peisistratos, fiul lui Mnesistratos, înălţa cu propria-i cheltuială un templu de marmură divinităţii numite de greci şi de traci „Marele Zeu”.

Relaţii ca acele de care vorbim trebuie să fi cunoscut variaţii de intensitate de la epocă la epocă şi de la oraş la oraş. Demnă de relevat, sub acest raport, e împrejurarea că înainte de supunerea lor de romani, coloniile din Marea Neagră şi, într-un cadru mai îngust, acele de pe coasta de vest a acestei mări (ceea ce s-a numit încă din antichitate „Pontul Stâng”) n-au fost unite prin legături politice altfel decât trecătoare, n-au constituit nici când o federaţie de felul aceleia care avea să le strângă laolaltă într-un moment ulterior al istoriei lor. Aceasta nu înseamnă că, ocazional, în faţa unei primejdii comune, cetăţile pomenite n-au putut să-şi contopească forţele în scopul unei apărări mai bune.

Un exemplu îl constituie încercarea de rezistenţă la atacurile lui Lisimah, de altul se va vorbi în continuarea acestei expuneri. Câtă vreme şi-au păstrat însă autonomia şi, cu ea, tendinţa spre autarhie, caracteristică pentru structura social-economică a oraşelor-state greceşti în perioada dinainte de Alexandru, asemenea încercări de constituire a unor unităţi mai largi, economice şi politice, au rămas inoperante. Mai mult, de la epocă la epocă şi, desigur, în legătură cu interese economice a căror amploare abia puteri s-o ghicim, vedem izbucnind între coloniile Pontului Stâng adevărate războaie, cu prilejul cărora se încheagă grupări de forţe - unele statornice, altele trecătoare.

Trecătoare, ca să cităm un exemplu, pare să fi fost apropierea dintre callatieni şi histrieni, cu prilejul războiului susţinut împotriva Bizanţului în jurul anului 260 î.Hr. De mai lungă durată, în schimb, alianţa dintre Histria şi Apollonia Pontică (azi Sozopol, în Bulgaria), a cărei primă mărturie se întâmpină în prima jumătate a secolului al III-lea şi în legătură cu care un document de curând descoperit a venit să ne facă dovada că nu încetase de a exista în prima jumătate a secolului al II-lea î.Hr.

La această dată - rezultă din textul amintit - pentru a doua oară în cursul unui veac, cetatea de pe ţărmul lacului Sinoe trimitea în ajutorul aliatei de pe coasta tracă o escadră de „vase lungi”, cu ajutorul căreia apolloniaţii reuşeau să respingă agresiunea vecinilor lor mesambrieni, redobândind posesiunile pierdute într-o primă fază a ostilităţilor.

Asemenea tratate de apărare şi de ajutor reciproc, încheiate pe termene scurte, au putut să existe desigur şi între alte cetăţi ale Pontului Stâng. Cu atât mai mult trebuie să regretăm întâmplarea care ne-a lipsit de amănuntele unei acţiuni în cursul căreia un cetăţean din Apollonia, Stratonax al lui Lygdamis (poate comandant al unui corp expediţionar, însărcinat cu o misiune de sprijin), a adus callatienilor servicii importante, răsplătite cu onorurile obişnuite în asemenea împrejurări.

Către aceeaşi vreme, prilejurile de întrajutorare oferite cetăţilor din Dobrogea trebuie să se fi înmulţit, ca urmare a apariţiei în imediata lor apropiere a unor grupuri de sciţi, pătrunşi - în condiţii până astăzi încă nelămurite - în regiunea care de aici înainte avea să le poarte numele (Scythia Minor). E vorba, fără îndoială, de o consecinţă depărtată a frământărilor petrecute de-a lungul întregului secol al III-lea î.Hr.

În masa sciţilor din sudul Rusiei, atacaţi în mai multe rânduri de neamuri în migraţie, venite dinspre răsărit şi nord. Sub presiunea noilor veniţi, o parte din triburile scite stabilite pe ţărmul nordic al Mării Negre a pătruns în Crimeea, bogată şi uşor de apărat, întemeind aci o forţă politică organizată şi activă, sortită să dispară sub loviturile lui Mitridate Eupator, la sfârşitul secolului al II-lea î.Hr.

Cedând în faţa năvălitorilor, alte triburi scitice se retrăseseră însă spre vest, pătrunzând probabil şi în Dobrogea, unde - spre sfârşitul secolului al III-lea şi în prima parte a secolului al II-lea î.Hr. - le găsim aşezate statornic în regiunea dintre Callatis şi Odessos (azi Varna, în Bulgaria). Înstăpâniţi pe pământuri până astăzi vestite pentru rodnicia lor, regişorii ale căror nume - Ailios, Sariaces, Canites, Acrosas, Tanusa, Charaspes - ne-au fost păstrate de monede bătute după pilda grecilor, aflate prin locurile unde-şi vor fi. avut reşedinţa, trebuie să fi întreţinut cu coloniştii raporturi de felul acelora pe care aceştia le legaseră de veacuri cu şefii geţi din preajmă şi pe care sciţii înşişi le avuseseră cu cetăţile de pe ţărmul de nord al Mării Negre: relaţii de bună vecinătate întemeiate pe folosul ambelor părţi şi, înainte de toate, pe tributul anual pe care fără îndoială grecii trebuie să-l fi plătit unui „rege” sau altuia, pentru a-şi asigura din parte-i bunăvoinţa şi protecţia necesare operaţiilor lor comerciale.

Câtă vreme a durat situaţia pe care am înfăţişat-o, nici un izvor nu ne-o spune. Prelungită de-a lungul secolului al II-lea, a trebuit probabil să înceteze către începutul secolului I, când, urmărind înfăptuirea unui plan politic despre care se va mai vorbi, regele Pontului Mitridate al VI-lea reuşeşte să se impună ca aliat cetăţilor de pe coasta de vest a Mării Negre şi, cu acest titlu, să-şi asigure controlul ţinuturilor unde erau aşezate.

Dispărute ca formaţii independente, „principatele” scite dintre Dunăre şi Mare vor lăsa în urmă-le simple grupuleţe etnice, enclave iraniene a căror amintire stăruie în operele geografilor de la începutul epocii imperiale romane şi care, cu vremea, se vor topi pe de-a-ntregul în masa tracilor localnici.

Check Also

Monumentele arhitectonice din oraşele greco-romane din Dobrogea

Ruinele monumentale descoperite în oraşele pontice dovedesc, pe de altă parte, că şi în aceste …

Dobrogea în timpul stăpânirii romane

Prin poziţia sa geografică şi strategică, Dobrogea romană constituie un adevărat bastion, a cărui importanţă …

Distribuţia proprietăţii în Dobrogea romană

Aşa cum s-a amintit mai sus, în satele din Dobrogea romană au apărut un mare …

Noi oraşe romane în Dobrogea

Urmele arheologice şi epigrafice descoperite în cele mai multe dintre aceste localităţi dovedesc ca, pe …

Imperiile coloniale de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Premisele colonialismului În prima jumătate a secolului al XIX-lea, colonialismul s-a bucurat de un interes …