Legăturile dintre Imperiul Romano-Bizantin şi teritoriul din stânga Dunării în secolele IV-VI

Legăturile multilaterale dintre populaţiile de pe teritoriul Daciei şi provinciile imperiului dintre Dunăre şi Balcani reprezintă un factor important în menţinerea romanităţii nord-dunărene. Aceste legături, ca şi intervenţiile imperiului la nord de marele fluviu, au influenţat puternic nu numai viaţa populaţiei dacoromâne, ci şi triburile migratoare poposite pe aceste meleaguri. De aceea istoria Daciei ar fi tratată unilateral dacă ea n-ar ţine seamă de evenimentele din imperiul de care adeseori este strâns legată.

Situaţia politico-militară creată în Dacia, după victoriile lui Aurelian împotriva goţilor şi carpilor din anii 271 şi 272, a înlesnit evacuarea provinciei, în împrejurări avantajoase pentru romani. Situaţia favorabilă pentru moment explică baterea de către Aurelian a unor monede cu legenda Dacia Felix prin care se încerca a se arăta locuitorilor din imperiu, că provincia de la nordul Dunării redevenise prosperă şi bine apărată.

Ansamblul condiţiilor obiective din imperiul roman impunea o scurtare a graniţelor, prin părăsirea unor teritorii prea expuse atacurilor barbare şi frământate de răscoalele populaţiei exploatate. În această situaţie critică se găsea, în primul rând, provincia Dacia. Evacuarea Daciei a putut fi făcută nu în grabă, ci organizat, putându-se impune noilor stăpâni anumite condiţii. O atare împrejurare a înlesnit menţinerea legăturilor dintre populaţiile de pe malul stâng al Dunării cu imperiul roman - legături pe care le putem urmări pe baza ştirilor literare şi arheologice până la începutul secolului VII d.Hr.

Fără îndoială că între Aurelian şi şefii goţilor a fost încheiată o înţelegere. Aceasta a dat posibilitate imperiului să-şi rezerve unele avantaje, cum rezultă din calitatea de foederati, acordată goţilor, ca principali ocupanţi ai Daciei. Victoriile împăratului împotriva goţilor şi carpilor i-au dat de asemenea răgaz să poată organiza la sudul Dunării două noi provincii, care aminteau prin numele lor pe cea pierdută: Dacia Ripensis între Dunăre şi Balcani şi Dacia Mediterranea la sud-vest de prima.

Pe teritoriile acestora, situaţia nu era deloc mai fericită ca în Dacia nord-dunăreană, din cauza îndelungatelor jafuri gotice şi a ciumei ce le atinsese cu furie în anii 251, 261 şi 270 d.Hr. Fertilitatea solului din sudul Dunării şi bogăţiile minerale nu ofereau celor evacuaţi posibilităţile înfloritoare din Dacia Traiana. Crearea celor două provincii urmărea o mai bună apărare a frontierei dunărene şi menţinerea cu scop de prestigiu a numelui Daciei în lista provinciilor romane.

De aceea, ca şi înainte de cucerirea Daciei, tot astfel după pierderea ei frontierele imperiului roman nu s-au limitat la cursul Dunării, deoarece teritoriile de la sud de fluviu erau strâns legate economic de cele din stânga Dunării. Locuitorii şi stăpânitorii de pe malul sudic al Dunării, în mare parte râpos şi sărac, nu se puteau lipsi de avantajele economice oferite de cel opus.

O simplă privire asupra hărţii acestei regiuni arată că toate bălţile bogate în pescuit, ca şi luncile bune pentru fineţe şi păşunat se găsesc în stânga Dunării. Se adaugă grânarele câmpiilor din Banat, Oltenia şi Muntenia, atât de necesare, mai ales după evacuarea Daciei, pentru hrana numeroaselor garnizoane romane ce se îngrămădesc la sud de fluviu. Aşa se explică necesitatea pentru imperiu de a-şi asigura, fie printr-o menţinere efectivă a stăpânirii pe malul dacic al Dunării, fie prin schimburi cu băştinaşii şi „barbarii” din nord, garantarea unor resurse materiale de care avea absolută nevoie.

Menţinerea controlului militar roman pe malul stâng al fluviului se impunea şi din punctul de vedere al apărării limesului danubian. Flota comercială şi militară romană, mai târziu şi cea bizantină, nu-şi asigurau o circulaţie normală pe fluviu, atâta timp cât în insulele şi pe malul nordic se puteau organiza atacuri date prin surprindere asupra corăbiilor sau porturilor de pe malul de sud.

Pădurile ce atingeau malul Dunării, ca şi desişurile bălţilor constituiau locuri potrivite pentru organizarea jafurilor de graniţă (latrocinia), sau a unor lovituri de amploare mai mare date de „barbari” asupra oraşelor şi fortăreţelor de pe malul moesic. Toate aceste motive obligă pe comandanţii de pe limesul dunărean să ţină sub control militar principalele vaduri care facilitau asemenea acţiuni.

Capetele de pod romane menţinute pe ţărmul dacic al Dunării şi în anumite momente, lărgirea acestora prin anexiuni teritoriale spre Carpaţi, au contribuit nu numai la menţinerea legăturilor dintre cele două zone romane separate de fluviu dar şi la alimentarea continuă a celei nordice, atât pe plan economic cât şi cultural, politic şi religios.

Acest proces s-a desfăşurat datorită unui contact viu între cele două zone prin emigranţi, negustori, prizonieri de război, mercenariat, căsătorii etc. Sub protecţia garnizoanelor romane de pe ambele maluri ale Dunării, populaţia de agricultori şi păstori din vecinătatea fluviului avea posibilitatea să se dezvolte nestingherită de „barbarii” vecini, în timp ce grupările aflate sub stăpânirea nemijlocită a acestora, erau adesea nevoite să folosească poienile pădurilor şi văile munţilor, ca locuri de retragere.

Prezenţa lui Aurelian la Dunăre, în ultimul an al domniei sale, ocupat cu definitivarea organizării celor două noi provincii, arată importanţa acordată întăririi limesului dunărean. Paza Dunării în golul creat prin părăsirea Daciei fu încredinţată, de la Porţile de Fier şi până în dreptul gurii Oltului, celor două legiuni şi trupelor auxiliare strămutate din fosta Dacie romană.

Legiunea V Macedonica, mutată de la Potaissa la Oescus (Ghighen în Bulgaria, la vărsarea Iskerului), primeşte ca sector de apărare malul dunărean, de la gurile Oltului şi Vidului, până la vărsarea Lomului. De la Lom şi până în dreptul vărsării Cernei sunt înşirate vexilaţii ale legiunii XIII Gemina, mutată de la Apulum la Ratiaria (Arcar, în Bulgaria). În ceea ce priveşte locurile de garnizoană ale trupelor auxiliare retrase din Dacia - suntem informaţi numai asupra cohortei II Pannoniorum, adusă de la Gherla la Oescus.

Dacă în ceea ce priveşte păstrarea de către Aurelian a unor capete de pod sub control roman, ca importante puncte economice şi militare pe malul stâng al Dunării, izvoarele literare nu spun nimic precis, vorbesc în schimb descoperirile arheologice. Ele arată categoric, pe baza succesiunii regulate şi în mare număr a monedelor romane de aramă, a ceramicii şi a unor cărămizi cu ştampila celor două legiuni, că Aurelian a menţinut ocupate de garnizoane romane: Sucidava, Desa (lângă Calafat) şi Drobeta.

Mulţimea monedelor de la toţi împăraţii ce urmează lui Aurelian până la Constantin cel Mare, culese din vechile centre romane de pe malul bănăţean şi oltean al Dunării, precum şi continuarea ceramicii romane specifice acestei epoci, presupune existenţa şi a altor puncte de control militar stăpânite de imperiu după părăsirea Daciei ca: Pojejena (lângă Moldova Nouă), Dierna, Hinova (lângă Turnu Severin), Bistreţ (judeţul Dolj) etc.

Trebuie să admitem că aceste puncte militare aveau legături şi între ele, încât o întreagă fâşie de teren de pe malul stâng al Dunării se găsea sub protecţia lor, şi în care sarmaţii, carpii, taifalii şi vizigoţii din Dacia nu puteau pătrunde fără a intra în conflict cu garnizoanele romane. Această situaţie se menţine aproape continuu de la Aurelian şi până la marile distrugeri ale lui Attila. Ea este arătată şi de ştirea pe care ne-a transmis-o Procopios: „împăraţii romani de odinioară (secolele III-V) spre a împiedica trecerea barbarilor ce locuiau de partea cealaltă a Dunării, au împânzit cu cetăţi întregul mal al fluviului, ridicând fortăreţe şi castele, nu numai în partea dreaptă, ci pe ici pe colo şi de cealaltă parte. Aceste întărituri le-au făcut nu ca să fie de necucerit, dacă cineva le-ar fi atacat ci ca să nu lase malurile fluviului lipsite de apărători, barbarii din acele regiuni evitând asediul oraşelor. Cele mai multe întărituri erau formate dintr-un singur turn, de aceea, cu drept cuvânt se numeau ele monopyrgia şi desigur, puţini oameni le apărau dinăuntru; dar aceasta era de ajuns pe atunci să bage groaza în popoarele barbare, ca să se teamă de a ataca pe romani. Mai târziu însă, Attila, năvălind cu o armată mare, a cuprins fără nici o greutate acele întărituri şi neopunându-i-se nimenea, a pustiit o mare parte din teritoriul roman”.

După retragerea aureliană, legăturile dintre populaţiile de pe cele două maluri ale Dunării pot fi urmărite, pe baza urmelor arheologice, până în nordul Transilvaniei. Schimbul se arată a fi foarte activ după cum dovedeşte continuarea circulaţiei monetare romane şi prezenţa unor produse romano-bizantine în adâncul Daciei, aşa cum s-a arătat mai sus. În timpul domniei lui Diocleţian (284-305 d.Hr.), imperiul întreprinde unele acţiuni militare dincolo de Dunăre, care au dus la o lărgire a stăpânirii şi influenţei politice romane.

Pe vremea domniei lui Constantin cel Mare (306-337 d.Hr.) constatăm o lărgire a capetelor de pod de la nordul Dunării, ridicarea unor puternice cetăţi şi valuri de apărare în această parte, ceea ce înlesneşte anexarea unei importante regiuni din sudul Daciei. Această anexiune teritorială i-a făcut pe unii autori antici să creadă că împăratul realipise la imperiu vechea provincie a lui Traian.

Îndată ce Constantin a ajuns stăpân al provinciilor romane din Peninsula Balcanică, a trecut la reorganizarea limesului dunărean, unde îl găsim prezent opt ani în şir (316-324). Nu lipsesc în acest timp nici atacuri ale goţilor şi carpilor la sud de fluviu, în anii 315-316, înfrânte însă de Constantin, care îşi ia titlurile de Goticus şi Carpicus maximus. În 322 el trece Dunărea, atacând din spate pe iazigii sarmaţi care atacaseră Pannonia, şi-i sileşte a intra în clientela romană.

Anul următor deschide conflictul final pentru tron dintre Constantin şi Liciniu. În vederea ciocnirii hotărâtoare, cei doi rivali retrăseseră o mare parte din trupe de pe limesul dunărean, împrejurare de care profită şeful got Rausimodus ca să treacă fluviul pe gheaţă, pentru a jefui Moesia şi Tracia, unde găseşte destui aliaţi. Constantin porneşte cu armata din Salonic, îi bate pe goţi în Tracia, apoi îi fugăreşte peste Dunăre, până în Muntenia.

Aici dă o luptă pe o colină păduroasă, ucide pe Rausimodus şi sileşte pe goţi să restituie prada şi captivii. Cete de goţi sub conducerea căpeteniei lor Alica, ajută totuşi pe Liciniu, înfrânt de Constantin în bătălia de la Adrianopole. Legăturile tainice dintre goţi şi Liciniu, care avea chiar intenţia de a fugi la „barbarii” din nordul Dunării, continuă şi după aceea până la moartea lui (324 d.Hr.).

Rămas singur stăpân al imperiului şi al graniţei dunărene, Constantin trece la o politică de ofensivă faţă de neamurile migratoare din Dacia, urmărind să protejeze astfel provinciile balcanice şi noua sa capitală. Cu aceasta Constantin inaugurează, după 324 d.Hr., programul său de mari construcţii strategice şi anexiuni teritoriale la nord de Dunăre. El şi-a ales ca centre de operaţii şi baze de susţinere pentru războaie cele trei principale puncte de trecere peste Dunăre: Drobeta, Sucidava şi Daphne.

Expediţiile care se organizau în aceste localităţi bine fortificate, puteau controla toată Dacia sudică. Tăria celor două flancuri împotriva goţilor şi taifalilor o formau Drobeta şi Daphne, dar punctul de greutate al acestui sistem strategic cădea pe Sucidava situată în centru, principala poartă de drumuri pe valea Oltului până în inima Transilvaniei. Prin amploarea lor, construcţiile nord-dunărene ale lui Constantin amintesc pe cele ridicate de Traian după primul război cu Decebal şi reflectă, probabil, intenţia recuceririi provinciei pierdute sub Aurelian.

La 5 iulie 328 se inaugurează solemn podul de piatră dintre Oescus şi Sucidava, cu o lungime totală de aproape două mii patru sute de metri. Cercetările moderne asupra ruinelor podului lui Constantin, au dus la descoperirea portalului nordic şi a trei picioare din zid cu piatră şi mortar, situate pe albia braţului navigabil al Dunării şi la egală distanţă între ele. S-a putut constata că tehnica zidăriei, forma şi dimensiunile celor trei picioare (26 x 19 m) sunt identice cu cele ale podului lui Traian de la Turnu Severin. Aceasta arată că anonimul constructor al podului lui Constantin a folosit metodele tehnice întrebuinţate de Apollodor din Damasc, cu două secole mai înainte.

Imitând pe Traian, Constantin inaugurează podul său prin batere de medalioane şi monede comemorative. Pe reversul unui atare medalion apare imaginea podului protejată de chipul zeului Danubius şi de câteva corăbii ancorate lângă el. Condus de zeiţa Victoria, împăratul înarmat înaintează pe pod, unde primeşte supunerea unui „barbar” îngenunchiat în faţa sa.

Cu ocazia reuşitei expediţiei din 332 a lui Constantin al II-lea împotriva goţilor, se bătură şi monede de aramă cu chipul tânărului prinţ şi al podului de la Celei. Construcţia unui asemenea pod de piatră arată că se urmărea legarea durabilă a unor întinse teritorii de trunchiul imperiului. Este sigură folosirea lui ca principal loc de trecere pentru războaiele purtate în Dacia de Constantin şi de fiii săi. Nu putem şti până la ce dată va fi rămas în picioare.

Legată de construcţia podului de la Celei a fost restaurarea sub Constantin cel Mare a vechiului drum ce pornea de la Sucidava spre Romula şi defileul Oltului. Repararea drumului este documentată prin inscripţia unui stâlp de şosea (miliarium) descoperit la nord de actualul sat Celei. Textul inscripţiei păstrează numele lui Constantin cel Mare şi a doi fii ai săi, ca Caesares, putându-se data tot în jurul anului 328.

Ca distanţă este dată cifra de 1.000 paşi romani (1.479 m), care corespunde cu depărtarea dintre portalul podului imperial şi locul descoperirii stâlpului, în marginea drumului roman. Restaurarea şoselei s-a făcut până lângă valul numit Brazda lui Novac, ceea ce explică păstrarea până azi în condiţii mai bune a drumului roman în acest sector. Stâlpii miliari arată că împăratul a refăcut, în continuare, şi drumul de pe valea Iskerului, de la Oescus la Serdica (Sofia).

Capul nordic al podului era protejat de puternica cetăţuie Sucidava construită de Constantin, cu un şanţ larg şi ziduri puternice, flancate cu turnuri de apărare. Fortăreaţa s-a ridicat pe un platou de formă neregulată, având azi lungimea de 165 şi lăţimea de 135 m. Paralel cu zidul de apărare, s-au păstrat în interiorul cetăţii urmele unor stâlpi de zid care susţineau grinzile de lemn ale unor barăci destinate locuinţelor soldaţilor, magaziilor, grajdurilor etc.

Săpăturile din interiorul cetăţii au scos la lumină numeroase monede constantiniene, ceramică, cărămizi, ţigle, podoabe de bronz, unelte agricole, resturi de arme şi altele. Pe lângă vetrele din locuinţele soldaţilor s-au găsit obiecte de metal şi monede mai vechi, strânse într-o vreme când acest material era scump pentru sărăcia acestor apărători de graniţă.

Construcţia cetăţii, apoi diferitele reparări la care ea a fost supusă în secolele IV-V, indică cooperarea multor detaşamente trimise de legiunile şi corpurile de trupe auxiliare, care păzeau limesul Daciei ripense. Unele ştampile de pe cărămizi ne arată că într-o vreme îşi aveau garnizoana aci cohortele III şi IV din legiunea V Macedonica. De altfel, la Sucidava Notitia dignitatum indică ca garnizoană permanentă, în secolele IV-V, una din cele patru prefecturi ale acestei legiuni.

Din inventarul arheologic al cetăţii rezultă că apărătorii Sucidavei sunt soldaţii grăniceri (milites riparienses sau limitanei), care, în schimbul pazei frontierei, primesc un lot de pământ şi dreptul de a pescui în bălţile Dunării. Ocupaţia lor de bază o formau agricultura şi creşterea vitelor. Viaţa acestor soldaţi se caracterizează şi printr-un stadiu cultural înapoiat. În rândurile lor se găseau şi multe elemente recrutate din lumea populaţiilor libere. Odată cu zidirea cetăţii, se produce o reînviorare a vieţii urbane la Sucidava.

Aproape jumătate din suprafaţa vechiului oraş se fortifică cu şanţ şi ziduri de apărare care pătrund până în apele Dunării, aşa încât să cuprindă în incinta lor şi capul podului împreună cu fortăreaţa militară. Descoperirile monetare şi de diferite obiecte în acest sector sunt dovada unei intense activităţi economice, stimulată, desigur, prin schimbul ce avea loc aci cu populaţiile din nord. În secolele IV-V se importă la Sucidava şi unele mărfuri aduse din ţinuturile Mării Egee, ca amfore cu vin sau undelemn, obiecte de metal, oglinzi şi altele.

Ştirile istorice şi descoperirile arheologice indică în secolul al IV-lea o oarecare reînviorare a vieţii militare şi civile şi la Drobeta. Notitia dignitatum cunoaşte aci ca trupe permanente de pază, o unitate de pedestraşi şi o alta de cavalerie (cuneus equitum Dalmatarum Divitensium şi auxilium primorum Dacis corum). Drobeta avea misiunea, în această vreme, de a supraveghea mişcările „barbarilor” din Oltenia şi din Banat.

Constantin a restaurat vechiul castru zidit de Traian, adăugându-i turnuri de apărare şi porţi, al căror corp iese în afara zidului de incintă. Barăci de lemn, cu grinzile sprijinite pe stâlpi de zid au fost ridicate de-a lungul feţei interioare a zidului de apărare, iar spre centru s-au zidit 84 camere în lungul străzilor ce se întretăiau în mijlocul castrului.

Despre o refacere a podului lui Traian, în această vreme nu mai poate fi vorba. Stadiul actual al descoperirilor arheologice nu ne permite însă a stabili dacă s-a putut reînfiripa şi la Drobeta o viaţă urbană, sub protecţia acestei fortăreţe din sectorul de apărare al legiunii XIII Gemina. Post înaintat al cetăţii constantiniene de la Drobeta, pare a fi fost micul castel de la Puţinei (6 km spre nord) ale cărui turnuri de apărare şi resturi ceramice fac dovada unei construcţii romane târzii.

Deşi descoperirile arheologice de până acum (în afară de numeroasele monede găsite la Orşova) nu ne pot da încă ştiri precise despre reconstrucţiile de la Dierna în perioada constantiniană sau cea următoare, avem totuşi indicaţii precise din acelaşi izvor că aci se instalase o prefectură a Legiunii XIII Gemina. Capul de pod de la Dierna avea importanta misiune de a controla mişcările sarmaţilor din Banat, barându-le drumul îngust dintre Mehadia şi Orşova. În acelaşi timp, Dierna funcţiona ca o escală necesară pentru flota fluvială, între Cazane şi Porţile de Fier.

Ca un post avansat în Barbaricum se refăcuse castrul roman de la Mehadia-Plugova, situat mult în interior. De la Dierna în sus, până spre vărsarea Savei în Dunăre, fruntariile dunărene cădeau în paza armatelor provinciei Moesia prima. Legiunile VII Claudia şi IV Flavia şi numeroase trupe auxiliare ale provinciei sunt arătate de către Notitia dignitatum şi de ştampilele unor cărămizi, ca supraveghind defileul Dunării din regiunea Cazanelor şi mai sus de acestea, locuri favorabile incursiunilor sarmaţilor din Banat.

O recentă descoperire epigrafică dovedeşte ocuparea unor puncte strategice, în veacul al IV-lea, pe malul bănăţean al fluviului de către detaşamente ale legiunii a VII-a Claudia. Astfel la Pojejena de Sus (lângă Moldova Nouă) s-au găsit cărămizi cu ştampila legi(o) VII Claudia C(uppis). Ele documentează trimiterea unei vexilaţii din prefectura acestei legiuni instalate la Cuppae (Golubac, pe malul iugoslav), destinate a păzi anonima cetate romană de la Pojejena, pe malul bănăţean. Mai sus şi pe acelaşi mal se construiseră, în veacul al patrulea, cetăţi la Lederata (Palanca Nouă) ocupată de două unităţi auxiliare şi restaurată mai târziu de Iustinian, ca şi la Constantia (Kubin), ctitorie a împăratului Constanţiu II, din timpul acţiunilor sale contra sarmaţilor din Banat.

Lipsa de cercetări amănunţite pe limesul dunărean face ca să nu cunoaştem reţeaua de turnuri întărite care împânzeau malul dacic al fluviului. Rolul principal al acestora consta în a semnala la timp orice mişcări de apropiere a popoarelor migratoare, spre a se putea da alarma garnizoanelor din cetăţile de bază. Tot lor le revenea misiunea de a împiedica acţiunile de contrabandă şi de jaf ale unor elemente izolate (latrunculi), care tulburau necontenit graniţele. Multe din atacurile pornite de goţi şi aliaţii lor, în secolul IV, asupra ţinuturilor romane din Balcani aveau ca loc de plecare teritoriul actualei Muntenii. Pentru a se împiedica aceste invazii, pe malul stâng al Dunării, în acest sector, au fost fortificate de romani mai multe locuri prielnice de trecere.

Săpăturile din cetatea de la sud de oraşul T. Măgurele au scos la lumină urmele unei fortificaţii, resturi ceramice şi monede, care arată la origine o construcţie romană din secolul IV d.Hr., refăcută mereu după aceea, până în epoca bizantină şi românească. Se pare că aci este de localizat cetatea Turris, despre care Procopios notează următoarele: „Împăratul Iustinian a trimis o solie la barbari, la anţi şi la sclavini, cerându-le să se ducă cu toţii în vechea cetate Turris, care, situată dincolo de Dunăre şi clădită odinioară de împăratul Traian, era pustie de mai mulţi ani, fiind jefuită de barbari. Şi le mai făgăduieşte să le dea şi câmpiile din împrejurimi care erau ale Romanilor, în virtutea drepturilor lor cele vechi şi pe deasupra mulţi bani cu o singură condiţie, ca încheind un tratat cu romanii să se împotrivească hunilor (avarii sau cutrigurii) ce şi-au pus în gând să invadeze imperiul roman”.

Mult mai bine ne este cunoscut istoriceşte (nu însă şi arheologic) celălalt capăt de pod nord-dunărean, denumit Constantiniana Daphne. Din relatările lui Procopios rezultă că această cetate se construise de către Constantin cel Mare, „nu de mântuială”, deci o fortăreaţă puternică pe malul opus faţă de Transmaiisca” fiindcă socotea că nu este fără de folos de a păzi fluviul pe ambele părţi” - dar, cu trecerea vremii, ea se ruinase sub loviturile populaţiilor migratoare ceea ce-l determinase pe Iustinian a o reclădi. Cum Transmarisca se localizează precis la Turtucaia, rezultă că cetatea Daphne se găsea pe malul opus, în regiunea de vărsare a Argeşului în Dunăre. Numismatica confirmă spusele lui Procopios, prin monede bătute cu ocazia terminării construcţiei cetăţii Daphne ce se datează dintre anii 324-328 d.Hr., deci în acelaşi timp cu lucrările de apărare de la Sucidava.

Pe aversul acestor monede apare bustul şi numele lui Constantin cel Mare, iar pe revers, inscripţia Constantiniana Dafne însoţită de o scenă în care este reprezentată zeiţa Victoria, un trofeu şi un captiv căzut la picioarele zeiţei. Menţionarea cetăţii, confuz situată din punct de vedere topografic, se întâlneşte şi la Amian (XXVII, 5) cu prilejul povestirii expediţiei împăratului Valens împotriva goţilor din anul 367 d.Hr.

În sfârşit, numele ei apare - însă nu este sigur - în Notitia dignitatum, de unde aflăm că între legiunile comitatenses de pe linia Istrului puse sub ordinele comandantului militar al provinciei Tracia, se găseau şi două unităţi, care prin numele lor amintesc pe al lui Constantin cel Mare şi pe al localităţii: Constantini Daphnenses şi Balistari Daphnenses.

Bogăţia acestor ştiri arată rolul important pe care l-a avut Daphne în sistemul de apărare al limesului dunărean. Din păcate, toate încercările arheologilor de a găsi urmele de zidărie ale acestei cetăţi, în regiunea de bălţi de la gura Argeşului, au rămas infructuoase. Este probabil ca ele să fi fost distruse cu totul de revărsările acestui râu sau de ale Dunării. S-a presupus, fără a se putea documenta temeinic, că anterior ctitoriei constantiniene, pe locul cetăţii Daphne ar fi existat o aşezare cu nume getic, Marisca, faţă de care cea de la Turtucaia a putut fi numită Transmarisca.

Mulţimea cetăţilor nord-dunărene, construcţia podului şi reparările de drumuri în sudul Daciei, întreprinse sub Constantin cel Mare, arată clar că imperiul a creat o zonă de acoperire strategică, dincolo de Dunăre, recuperând, prin aceasta o parte din Dacia. Pentru cele mai multe din aceste lucrări strategice anul 328 d.Hr. constituie termenul final de efectuare. După această dată se deschide şi noua politică ofensivă împotriva popoarelor de la nord de Dunăre. Succesele militare obţinute au asigurat imperiului şi anexiunile teritoriale realizate.

Se pare că recuceririle lui Constantin cel Mare au mers înspre nord până la marele val de pământ, cunoscut azi sub numele de Brazda lui Novac. Acest uriaş val, lung de circa 700 km, taie în lat Oltenia şi Muntenia şi are şanţul de apărare spre nord, ceea ce dovedeşte că a fost săpat de un cuceritor ce venea dinspre Dunăre. El porneşte de lângă malul Dunării (Cetatea Hinova, mai jos de Turnu Severin), merge pe la Craiova, sud Piatra Olt, Costeşti-Argeş, Găieşti, Ploieşti, Mizil, iar de aci, deşi nu a mai fost urmărit, se pare că ajungea până lângă Brăila.

Traseul lui arată că valul caută a separa în general zona câmpiei de cea de deal. Din această cauză podişul înalt şi râpos al Mehedinţilor l-a împiedicat a acoperi şi centrul fortificat de la Drobeta. În starea de azi, valul propriu-zis este înalt în unele locuri de 3 m, lat de 30 m, iar şanţul său, larg de circa 10 m păstrează adesea adâncimea de 2 m.

S-au emis diferite păreri în ceea ce priveşte originea şi datarea acestei uriaşe lucrări, dar în ultimul timp cei mai mulţi istorici şi arheologi o atribuie romanilor. Prin faptul că ea taie limesul transalutan ridicat în a doua jumătate a secolului II d.Hr., Brazda lui Novac trebuie datată într-o epocă mai nouă. Cei ce au efectuat o asemenea lucrare erau stăpânitorii regiunilor de câmpie din Oltenia şi Muntenia. Acest eveniment s-a petrecut în timpul domniei lui Constantin cel Mare şi trebuie pus în legătură cu recuceririle acestuia şi cu fortificaţii ridicate de el pe malul stâng al Dunării, aşa cum s-a arătat mai sus.

Se observă între fluviu şi acest val o puternică pătrundere a monedelor şi ceramicii romane din epoca dinastiei constantiniene (Frumoasa, Fundeni etc.). La Romula, situată lângă Brazdă, au fost găsite monede de aramă de la Constantin cel Mare, în interiorul unei clădiri locuite în veacul al IV-lea. Astfel, Brazda lui Novac reprezenta probabil limita nordică a anexiunilor făcute în sudul Daciei de către Constantin cel Mare, ea fiind, nu un limes fortificat după regulile obişnuite în secolele I-III d.Hr., ci doar un obstacol material la hotare, pentru acoperirea cetăţilor de pe cele două maluri ale Dunării.

Recucerirea sudului Daciei readuce această zonă sub controlul imperiului roman târziu. În acelaşi timp ea a contribuit la reînviorarea romanităţii de la nord de Dunăre, timp de aproape patruzeci de ani, până în vremea marilor mişcări ale triburilor gotice din timpul domniei lui Valens, când, în mod sigur, această fâşie de pământ de-a lungul Dunării, era în mare parte pierdută pentru imperiu. Sprijinit pe fortificaţiile de la Dunăre şi pe anexiunile teritoriale din stânga ei, Constantin cel Mare şi mai apoi urmaşii săi trec la o politică de intervenţii militare în frământările dintre popoarele ce ocupaseră restul Daciei.

În anul 332, pătura sarmată conducătoare din Banat (Sarmatae Argaragantes) cere ajutorul împăratului împotriva atacurilor goţilor, cărora nu le putea face faţă, deşi înarmase şi pe supuşii săi (Sarmatae Limigantes). Este trimis Constantin al II-lea, unul din fiii împăratului, care îşi trece armatele pe la Sucidava, Drobeta şi Dierna, cade în spatele invadatorilor şi la 20 aprilie din acelaşi an, goţii cu aliaţii lor taifali sunt înfrânţi dezastruos. Izvoarele istorice vorbesc exagerat de nimicirea în Banat a 100.000 „barbari” (bărbaţi, femei şi copii), în parte seceraţi de foame şi frig.

Se impune învinşilor un nou foedus (tratat), prin care sunt obligaţi a da mercenari romanilor, a respecta echilibrul la care se ajunsese în Dacia şi a-l garanta prin ostateci, între aceştia fiind şi fiul şefului got Ariaricus. Mulţi prizonieri taifali sunt strămutaţi în Frigia, unde în anul următor se vor răscula. Goţii, strâmtoraţi de foamete, primesc în schimb alimente şi unele stipendii, apoi posibilitatea de a face schimburi de mărfuri în târgurile romane de pe malul Dunării. Lovitura romană a fost atât de puternică, încât, timp de aproape patru decenii, jafurile lor au încetat.

Cu prilejul atacului gotic din 332, sarmaţii Limigantes primiseră arme pe care în 334 le întorc împotriva stăpânilor. Lupta a fost dârză şi a adus victoria sarmaţilor Limigantes, silind 300.000 de sarmaţi Argaragantes (iarăşi o cifră exagerată) să-şi găsească scăparea în imperiu sau la victoali. În timpul acestui conflict, Constantin este prezent pe malurile Dunării bănăţene, dar nu intervine în războiul dintre cele două grupe sarmate, ci se mulţumeşte a primi pe fugari în imperiu. De acum şi până la sfârşitul domniei sale, Constantin nu va mai interveni la nord de Dunăre.

Victoriile obţinute i-au dat posibilitatea de a-şi ridica în tihnă Constantinopolul, noua capitală. Mercenarii şi colonii puteau fi recrutaţi în mare număr de pe teritoriul Daciei, misionarii creştini trec mai uşor graniţele la „barbari”, iar populaţia daco-romană din Carpaţi, astfel cum indică descoperirile arheologice menţionate mai sus, reia legăturile economice şi culturale cu imperiul.

Siguranţa centrelor urbane de pe malul drept al Dunării, creată prin politica lui Constantin, a fost şi în avantajul răspândirii creştinismului. În multe dintre aceste oraşe se înfiinţează episcopii, al căror rost este şi acela de a răspândi noua credinţă printre locuitorii din stânga Dunării. Succesorul lui Constantin cel Mare, Constantius II (337-361), ca moştenitor al regiunilor dunărene a avut de luptat, în cursul domniei sale, numai cu neamurile sarmate de la nord de Dunăre. Vizigoţii şi taifalii respectau angajamentul de federaţi, dând chiar ajutor armat lui Constantius II, în războaiele acestuia cu sarmaţii, din anul 358, şi cu perşii, din 360.

Amian menţionează jafuri ale cavaleriei sarmaţilor limiganţi, în 355 şi 357, îndreptate asupra teritoriului Moesiei Prima, urmate de capturarea multor prizonieri romani. Împotriva lor, Constantius al II-lea trece Dunărea în 358, în timp ce aliaţii săi taifali, veniţi prin Oltenia, atacau prin spate. Sarmatae Limigantes sunt bătuţi, mulţi cad măcelăriţi şi li se impun condiţii dure de pace.

Ei sunt obligaţi a plăti tribut şi furniza mercenari, a se ţine departe de Dunăre şi a accepta repatrierea acelor Sarmatae Argaragantes, fugiţi la victoali în 334. Zizais, regele celor reîntorşi, devine conducătorul sarmaţilor şi client al romanilor. Pentru supravegherea îndeaproape a mişcărilor sarmatice, împăratul ridică cetatea Constantia (azi Kubin, în Banatul iugoslav). Neamurile sarmate se liniştesc şi ele pentru mult timp.

După moartea lui Iulian Apostatul, care folosea în expediţia sa din Persia (363 d.Hr.) şi un detaşament furnizat de goţii federaţi, în nordul Dunării reîncep marile frământări gotice. Doi ani mai târziu, ordinul trimis la 19 iunie 365, de către împăratul Valens, lui Tautomedes, comandantul militar din Dacia Ripensis, ca să restaureze şi să zidească noi turnuri de apărare între cetăţile de pe limesul dunărean, arată că furtuna se apropia. Intervenţia gotică se profilează în anul următor, când Athanarich sprijină răscoala pretendentului Procopios împotriva lui Valens. După înlăturarea rivalului său, Valens a întreprins contra goţilor cunoscutele sale expediţii din 367-369, în cursul cărora vadul Sucidava-Oescus n-a avut nici un rol.

Invazia hunilor din ultimele două decenii ale secolului IV, nu a dus la destrămarea limesului dunărean, deoarece constatăm că în această perioadă, garnizoana romană se menţine încă puternică în cetatea de la Sucidava. În schimb, distrugerile hunilor au avut consecinţe grave asupra Daciei locuite de populaţia daco-romană, de cele germanice şi sarmate. Circulaţia monetară, atât de intensă de la Constantin cel Mare până la venirea hunilor, scade mult.

În sudul Daciei se menţionează de asemenea unele grupări germanice sau hunice, care făceau parte din confederaţia de seminţii ale statului lui Attila. Demnitarul de neam vizigot Gainas se refugiază din Constantinopole cu averile sale, la nord de Dunăre, printre grupurile gotice de aci, dar pe la 400, şeful hun Uldis îl atacă şi îl învinge. Nouă ani mai târziu, se produce un atac al hunilor. Ei cad asupra cetăţii Castra Martis (lângă Vidin), o cuceresc prin trădare, dar în cele din urmă sunt înfrânţi de către trupele imperiului cu concursul flotei de pe Dunăre şi fixaţi ca coloni, în ţinutul Balcanilor.

Cele mai grozave distrugeri de pe limesul dunărean s-au petrecut sub Attila. În această privinţă relatările autorilor bizantini (Priscus din Panion, Procopios etc.) concordă cu observaţiile obţinute prin săpăturile arheologice de la Sucidava. Cetăţile şi oraşele fortificate de la Dunăre au putut fi uşor cucerite de către regele hun, deoarece acesta îşi organizase corpuri de asalt, după modelul roman, dotate cu maşini speciale de asediu.

Attila întreprinde în lungul Dunării două expediţii mai importante împotriva imperiului de răsărit în anii 441-443, el atacă fortificaţiile şi oraşele din nordul Serbiei, ca Singidunum (Belgrad), Margum (Dobroviţa), Viminacium (Costolaţ) şi apoi pătrunde în interior, până la Naissus (Niş). Devastările se canalizează şi în lungul Dunării, cucerindu-se Ratiaria (Arcar, în Bulgaria), oraş mare şi înfloritor, sediul principal al legiunii XIII Gemina, dotat cu o „fabrică” de arme şi un port al flotei romane de pe Dunăre.

Familii romane de seamă sunt duse de aci în captivitate. Ultima cetate menţionată ca fiind prădată de Attila cu ocazia acestui raid a fost Asamum, de pe ţărmul bulgar, în dreptul vărsării Oltului. Se pare că în timpul acestei expediţii hunii nu au reuşit să cucerească toate întăriturile romane de pe ambele maluri ale Dunării, între care Sucidava şi Oescus. Se începe depopularea masivă a regiunii atacate, deoarece mulţi meşteşugari şi agricultori sunt capturaţi şi transportaţi de Attila în Pannonia, pentru lucrările sale.

În anii 447-448, Attila reînnoieşte atacul în lungul văii dunărene, atingând spre răsărit oraşul Novae (Şiştov). Şaptezeci de oraşe şi fortăreţe au căzut pradă hunilor care au înaintat cu jafurile lor adânc până în Grecia. Cronicile târzii arată că o sângeroasă luptă a avut loc, în 447, între huni şi romani, lângă localitatea Utus (Vid, la vărsarea râului cu acelaşi nume în Dunăre) din Dacia Ripensis.

În această bătălie, Arnegisclus, unul dintre marii comandanţi romani de neam germanic, a fost ucis de Attila. Aceleaşi izvoare ne informează însă, că bătălia de la Utus a avut loc, după ce hunii trecuseră Dunărea pe la apus de această localitate. Acest loc de trecere nu poate fi. decât vadul Sucidava-Oescus, oraşele şi cetăţile de aci fiind şi ele cucerite şi prădate.

În urma victoriilor hunilor, limesul danubian fu pierdut. De la Priscus aflăm că Attila anexează pe malul drept al Dunării, o fâşie de pământ adâncă ca la cinci zile de drum şi întinsă de la Singidunum până la Novae. Această anexiune determină şi mutarea locurilor de târg dunărene pe noua frontieră de la Naissus spre culmile Balcanilor. Cu toate aceste grozave pustiiri, viaţa economică nu a încetat în regiunile trecute prin foc şi sabie de către huni. În drumul ambasadei lui Priscus spre curţile lui Attila, care are loc în anii următori se întâlnesc încă ţărani care-şi lucrau pământul, iar Attila acorda o mare atenţie bunei funcţionări a locurilor de schimb de pe noile frontiere, între supuşii săi şi populaţia imperiului de răsărit.

Descoperirile arheologice de monede, opaiţe, ceramică şi obiecte de metal, din stratul roman al secolelor IV-V, de la cetatea Sucidava, arată o viaţă continuă, de la Constantin cel Mare până la Teodosiu al II-lea (408-450). Toate acestea se sfârşesc într-un strat de arsură gros până la o jumătate de metru, ca rezultat al unui puternic incendiu ce a mistuit cetatea către mijlocul secolului V d.Hr.

Urmele acestui foc din timpul domniei lui Teodosiu al II-lea s-au păstrat mai bine în barăcile de lemn ale soldaţilor. Lângă vetrele lor s-a aflat un bogat inventar din monede şi obiecte de metal părăsite în grabă, în timp ce se incendiase cetatea. sunt de amintit şi trei tezaure cu monede de bronz, al căror conţinut începe cu Constantin cel Mare şi se termină cu Teodosiu al II-lea.

Au mai fost culese de asemenea fragmente de cazane hunice de bronz, precum şi unele obiecte de podoabă lucrate după tehnica şi arta popoarelor germanice, ceea ce arată că, printre soldaţii din garnizoana cetăţii, se găseau şi mercenari din sânul acestor două neamuri. Săpăturile n-au dat la iveală resturi de oase omeneşti, ceea ce indică retragerea totală a garnizoanei, fără lupte de interior.

Pe baza descoperirilor monetare rezultă că Sucidava fu atacată de huni la finele domniei lui Teodosiu al II-lea, probabil în 447. Ca şi la Drobeta, aşezarea civilă romană a fost distrusă, iar garnizoana din cetăţuia militară, după o slabă împotrivire, o părăsi în grabă şi, dându-i foc, se retrase peste Dunăre cu ajutorul flotei. Timp de aproape trei sferturi de veac de la această primă ardere a cetăţii Sucidava, nu mai întâlnim nici o urmă de vieţuire pe teritoriul ei.

În urma destrămării imperiului hunic al lui Attila, după bătălia de la Nedao (454) se creează unele stătuleţe hunice conduse de fiii săi. Astfel, pe teritoriul din faţa Olteniei al actualei Bulgarii, doi dintre fiii lui Attila stăpânesc mai mulţi ani oraşele romane Almus, Oescus şi Utus. Din vremea existenţei acestor formaţii politice hunice datează şi Cetatea Hunilor, care, din cele se spune despre ea Procopios, urmează a se identifica pe malul bulgăresc al Dunării, în faţa actualului lac Potel. Aceste formaţii politice împiedică legăturile dintre romanitatea balcanică şi cea din Dacia, până ce imperiul bizantin îşi va restabili graniţele pe valea Dunării.

Revenirea, la începutul veacului al VI-lea, a imperiului bizantin la Dunăre dă posibilitatea restaurării a numeroase oraşe şi cetăţi distruse în secolul precedent de către huni. În cunoscuta sa lucrare despre construcţiile împăratului Iustinian, Procopios enumera peste şase sute asemenea lucrări din Peninsula Balcanică., El arată că împăratul clădise fortificaţii mai mici sau mai mari şi pe malul stâng al Dunării, dintre care unele sunt indicate toponimic.

Pe teritoriul actualului Banat, Procopios menţionează fortăreaţa mare şi puternică de la Litterata sau Lederata situată în faţa cetăţii Novae (Brâniţa, în Serbia). Litterata, ca posesiune bizantină şi situată la nord de Dunăre, apare menţionată şi în Novella XI, dată de împărat la 14 aprilie 535. Ruinele ei sunt vizibile azi, lângă satul Palanca Nouă şi ea nu trebuie confundată cu localitatea cu acelaşi nume, situată pe malul drept al Dunării. Fără nici un fel de amănunt,, se mai menţionează de Procopios şi castelul Zernes care se identifică cu Dierna (Orşova).

Pe malul oltean al Dunării, Procopios pomeneşte mai întâi fortăreaţa Theodora situată în faţa castelului Pontes, deci ea nu putea fi decât pe ruinele vechii Drobeta. Despre această Theodora, ştirile lui sunt confuze, deoarece o arată că a fost clădită de Traian, deşi ea poartă vădit numele soţiei lui Iustinian, şi că fiind prea expusă „barbarilor” nu i s-a dat nici o atenţie. Descoperirile arheologice de la T. Severin dezmint însă această afirmaţie a lui Procopios.

În colţul de sud-vest al castrului lui Traian, s-a clădit în secolul VI un puternic turn de apărare, în care s-au descoperit monede şi câteva tipare pentru turnat obiecte din bronz, din acelaşi veac. Acesta este turnul Theodora, care a înlocuit vechiul toponimic dispărut odată cu distrugerile lui Attila. Afirmaţia lui Procopios că aci nu s-a construit ceva de seamă se poate referi la vechiul castru al lui Traian şi Constantin, pe care Iustinian nu l-a mai restaurat în amploarea de mai înainte, ci s-a mulţumit cu zidirea unui simplu turn numit cu numele soţiei sale, ca şi în alte cazuri.

O deosebită atenţie acordă Procopios vechiului loc de trecere de la Celei, despre care afirmă că: „Nu departe de aci, de Cetatea Hunilor, se găseşte un teritoriu în care de ambele părţi ale Istrului erau două fortăreţe, cea din Illyricum numită Palatiolon, cea din faţa ei Sycibida. Acestea fiind ruinate cu timpul, împăratul Iustinian renovându-le, a tăiat astfel drumul barbarilor…”. Palatiolon a fost construit lângă oraşul Oescus, reînviat şi reîntărit şi el de împărat. Din cele arătate de autorul bizantin se vede că punctul de trecere Sucidava-Oescus constituia încă un loc propice de invazii la sud de Dunăre, de unde grija de a-l fortifica.

Pe malul muntean al Dunării, Procopios înregistrează ca fiind rezidită din temelii, numai vechea fortăreaţă constantiniană numită Daphne şi situată, după cum s-a arătat mai sus, la vărsarea Argeşului. Tot la nord de Dunăre, am văzut că Procopios vorbeşte de cetatea Turris, clădită de Traian, dar distrusă de „barbari”, identificabilă, probabil, cu Turnu Măgurele.

Teritoriul acestei cetăţi se găsea de asemenea sub controlul lui Iustinian, deoarece împăratul îl cedează triburilor slave ale anţilor şi sclavinilor. Deşi această cetate era pustie, fapt ce explică nemenţionarea ei între restaurările lui Iustinian, săpăturile de la T. Măgurele au găsit urmele unui turn de apărare bizantin din secolul VI. Se pare că şi aici, ca la Drobeta, este de făcut distincţie între aşezarea civilă şi un turn de apărare.

În Novella amintită a lui Iustinian se mai menţionează ca fiind trans Danubium şi important centru politic-religios, cetatea Recidiva. S-a propus identificarea ei cu Arcidava (lângă Oraviţa), aşezare situată mult în adâncul Banatului, în care urmele arheologice bizantine din secolul VI sunt absente, iar până la o aşa de mare depărtare de Dunăre ştim precis că stăpânirea lui Iustinian nu s-a extins.

S-a emis de asemenea părerea că Recidiva este o formă coruptă pentru Sycibida-Sucidava, cetate de mare importanţă politică şi bisericească, a cărei menţionare în actul împărătesc nu putea lipsi. Săpăturile arheologice din ultimii ani, în fortăreaţa de la Sucidava au precizat, în bună parte, începuturile, caracterul şi sfârşitul stăpânirii bizantine din veacul al VI-lea la nord de Dunăre. În linii mari, ele confirmă ceea ce ştim istoriceşte despre această problemă.

La Sucidava, Iustinian a restaurat, în întregimea ei, numai cetatea constantiniană, singura locuită intens în secolul VI, deoarece în aşezarea civilă romană nu a apărut până acum nici un fel de urmă de viaţă bizantină. S-au ridicat de asemenea în interiorul cetăţii şi o serie de clădiri din zid, între care bazilica creştină despre care va fi. vorba mai jos.

Judecând după succesiunea monedelor şi bogăţia urmelor ceramice, stăpânirea bizantină înfloreşte aci din timpul lui Iustin I (518-527) până la finele domniei lui Mauricius Tiberius (582-602). Este deci probabil că marea operă de fortificare a limesului dunărean şi a întregului Illyricum o deschide Iustinian, încă din perioada când era co-regent al unchiului său, fapt ce poate explica terminarea lucrărilor încă din primii ani ai domniei sale personale, precum şi punerea lor, de către Procopios, numai în seama lui Iustinian.

Ca şi în veacul IV-V, garnizoana o formează aceiaşi limitanei, agricultori, păstori şi pescari, îngrămădiţi în mica cetăţuie, cu familiile şi tot avutul lor, între care şi turmele de cornute. În turnurile cetăţii se păstrau bogate provizii de grâne şi alte alimente necesare în timp de asedii îndelungate. Deşi meşteşugurile arată un mare regres la aceşti modeşti şi rustici apărători de graniţă, ele păstrează totuşi, mai ales în ceea ce priveşte ceramica, tradiţiile tehnice din vremea dominaţiei romane. Se producea în Sucidava o mare cantitate de amfore, pe care unii preoţi locali, printre puţinii ştiutori de carte, aştern cu vopsea roşie monograme creştine, texte religioase, apoi indicaţii privind conţinutul şi capacitatea vasului.

Această cetăţuie izolată întreţine legături economice cu sudul Dunării, cu Dobrogea şi cu Orientul Apropiat, de unde se aduceau unele produse din metal şi amfore cu vin sau untdelemn. Mai importante au fost însă relaţiile ei de schimb cu populaţiile din interiorul Daciei, prin unele târguri periodice, organizate ca şi altădată, pe malul Dunării şi sub supravegherea garnizoanei. S-au găsit în săpături multe greutăţi de cântar, între care una pentru controlat monedele de metal preţios ce reveneau din lumea barbară. În Sucidava circulau de asemenea monede de bronz, imitate după cele romano-bizantine de către populaţiile din Dacia.

O problemă vitală pentru apărătorii cetăţii, în caz de asedii îndelungate, o constituia aprovizionarea cu apă, în interior neputându-se săpa puţuri. Pentru rezolvarea acestei dificultăţi, a fost zidit la o adâncime de 3-6 m, un gang acoperit cu o boltă de cărămizi, lung de 26 m, care ieşea pe sub zidul sudic al cetăţii până la un izvor cu apă potabilă ce fusese captată într-o construcţie de zidărie, de asemenea acoperită cu pământ. Această monumentală fântână subterană şi secretă face dovada nesiguranţei în care se găsea garnizoana, continuu expusă unor atacuri „barbare” date prin surprindere.

Stratul cu urme de locuire bizantină se termină în cetatea de la Sucidava cu o pătură de arsură vizibilă pe întreaga arie a cetăţii şi groasă de 20-40 cm. Aceasta constituie cea de-a doua şi definitivă ardere a cetăţii, întâmplată, după indicaţiile date de monede, nu mult după anii 597-598, pe timpul domniei lui Mauricius Tiberius. Şi de astă dată, ca în timpul atacului lui Attila, evacuarea cetăţii se face în aceleaşi condiţii. În stratul de incendiu s-au descoperit câteva săgeţi din fier de formă piramidală şi cu trei muchii, folosite de avari şi slavi în secolul VI, deci aruncate de asediatori în timpul atacului de la finele secolului VI d.Hr.

Atacurile avarice devin puternice la Dunăre în timpul lui Iustin al II-lea (565-578), succesorul lui Iustinian, care continuă măsurile militare ale unchiului său, pentru a le stăvili. „Barbarii” cuceresc în anul 583 Singidunum şi Viminacium, iar patru ani mai târziu, ei atacă Ratiaria, Bononia (Vidin) şi Durostorum. Cu invaziile lor, la care îşi asociază şi triburile slave, se începe destrămarea cordonului de apărare organizat atât de puternic de către Iustinian, dar multe cetăţi bine apărate, ca Sucidava, încă le pot rezista. Ca şi pe timpurile pustiirilor lui Attila, populaţia din Ardeal, Oltenia, Muntenia şi nordul Balcanilor are mult de suferit.

Domnia lui Mauricius Tiberius a fost plină de asemenea calamităţi. Cronicarul bizantin Theophylactos Simocatta, ne informează că acest împărat îşi constituise din castelul Palatiolon, deci în faţa Sucidavei, o puternică bază militară pentru apărarea regiunii de atacurile avarilor asociaţi cu slavii. În anul 594, cetatea Novae din vecinătate este asediată de triburi slave venite de peste Dunăre şi din neputinţa trupelor împărăteşti de a o salva, locuitorii se organizează singuri şi o apără.

Invaziile avaro-slave pătrund mult în interior spre Balcani. Săpăturile de la cetatea Sadovoskokale (Bulgaria, pe râul Vid) au precizat aci aceeaşi situaţie ca şi la Sucidava. Apărătorii formaţi din romanici trăiesc în aceleaşi condiţii modeste ca la Sucidava, îşi apără recoltele cu armele, dar în jurul anului 600 sunt distruşi de avari şi slavi. Acelaşi lucru se petrece şi la Sucidava, ca şi în toate capetele de pod ale lui Iustinian de pe malul românesc al Dunării.

Graţie descoperirilor arheologice, putem şti azi că la nord de Dunăre, în timpul domniilor lui Iustin I şi Iustinian s-au cucerit o serie de capete de pod întărite cu cetăţui. Nu s-a realizat însă ocuparea unei fâşii de teren în adâncime, ca în vremea lui Constantin cel Mare. Imperiul bizantin s-a mulţumit numai cu asigurarea controlului navigaţiei pe Dunăre şi a unor terenuri de cultivat din imediata vecinătate a cetăţilor nord-dunărene. Aceste posesiuni se menţin în tot cursul secolului VI d.Hr., contribuie la întărirea legăturilor culturale şi economice cu daco-romanii şi populaţiile „barbare” din Dacia, dar pe timpul domniei lui Mauricius Tiberius, avarii şi slavii le-au înlăturat cu totul.

Check Also

Imperiul Britanic în secolul al XIX-lea

După pierderea coloniilor americane, negarea valorii economice a coloniilor deveni în Anglia o atitudine destul …

Tamerlan, declinul Hoardei de Aur şi chestiunea Dunării

Pentru a înţelege mai bine cursul evenimentelor, trebuie mai întâi să ne întoarcem la relaţiile …

Situaţia social-politică în regiunea dintre Carpaţi şi Dunăre la mijlocul secolului al XIII-lea

Pentru preîntâmpinarea unei noi invazii tătăreşti şi fiindcă banul Severinului se dovedise incapabil să apere …

Stăpânirea romană în Dobrogea, Muntenia şi Moldova. Înaintarea cuceririi romane la Dunărea de Jos

În ciuda biruinţei categorice obţinute de romani în cursul celui de-al III-lea război mitridatic asupra …

Istoria Imperiului Vlaho-Bulgar

Petru, Asan şi Ioniţă Imperiul întâi bulgăresc fusese stins la 1018 prin puternicul braţ al …