La ţigănci, de Mircea Eliade (comentariu literar, rezumat literar)

Scrisă la Paris în 1959, nuvela La ţigănci, de Mircea Eliade, a apărut pentru prima oară în anul 1962 în revista „Destin” de la Madrid, iar la noi în 1967, în revista „Secolul XX”, fiind apoi inclusă în volumul La ţigănci şi alte povestiri, cu un studiu introductiv de Sorin Alexandrescu.

Nuvela face parte din literatura contemporană, fiind o nuvelă fantastică, scrisă după al doilea război mondial, perioadă în care Eliade ilustrează ideea că opoziţia dintre real şi ireal, dintre sacru şi profan se estompează, între acestea nemaiexistând hotare bine determinate.

Mituri şi semnificaţii

Perspectiva narativă

Perspectiva narativă se defineşte prin naratorul omniscient şi naraţiunea la persoana a III-a. Modalitatea epică (situaţia diegetică) se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formate ale naratorului şi focalizarea „dindărăt” sau focalizare zero.

Acţiunea

Acţiunea nuvelei este plasată în Bucureştiul de altă dată, cadru temporal şi spaţial spiritual des întâlnit în opera literară a lui Eliade, întrucât el consideră că „orice loc natal constituie o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi adolescenţei devine totdeauna un oraş mitic. Bucureştiul este, pentru mine, centrul unei mitologii inepuizabile.” (Mircea Eliade, Încercarea labirintului, 1978)

Realizarea fantasticului

Realizarea fantasticului în această nuvelă se face prin îmbinarea planului real cu planul ireal, secvenţele narative fiind dominate, pe rând de unul din aceste planuri.

Epicul dublu

Epicul dublu este relevat de existenţa în planul secund a unor elemente semnificative, aparţinând celuilalt, plan decât cel dominant în secvenţa epică respectivă. Altfel spus, epicul dublu este construit din două planuri, unul real şi altul ireal, care merg paralel şi concomitent pe parcursul întregii nuvele, numai că unul este planul principal şi celălalt cel secundar, schimbându-se între ele, conform secvenţelor epice care compun nuvela.

Construcţia subiectului

Planul real şi ireal

În opinia lui Sorin Alexandrescu (exeget al operei lui Mircea Eliade), nuvela se structurează în opt secvenţe epice, conform planului real şi ireal dominant (epicul dublu), distribuite simetric, cu intrări şi ieşiri din timp şi din lumi paralele, care contribuie la ambiguitatea nuvelei:

  • secvenţa I - domină planul real; în plan secund este planul ireal;
  • secvenţele II-III-IV - domină planul ireal; în plan secund este planul real;
  • secvenţele V- VI- VII - domină planul real; în plan secund este planul ireal;
  • secvenţa VIII - domină planul ireal, având şi câteva elemente ale realului.

Tema hierofaniei

La ţigănci este construită pe tema hierofaniei, a manifestării sacrului în profan, sugerând trecerea spirituală a omului dinspre viaţă spre moarte. Sacru este un concept cu accepţia de sfânt, care inspiră sentimente luminoase şi înălţătoare, ceea ce este dincolo de lumea concretă, banală, iar profan înseamnă nepriceput, necunoscător, ignorant, laic.

Incipitul

Incipitul nuvelei este reprezentat de monologul interior al profesorului Gavrilescu, în formula autoadresării, despre condiţia omului într-o existenţă înăbuşitoare, monotonă şi sufocantă.

Secvenţa I

În secvenţa I epicul dublu este dominat de planul real, dar în secundar se manifestă irealul, prin câteva elemente cu semnificaţii mitice şi mistice: manifestarea sacrului în profan (hierofania), evoluţia profan-sacru, ieşirea din timp şi din spaţiu, transcenderea dinspre viaţă spre moarte.

Profesorul Gavrilescu se întoarce acasă cu tramvaiul de la lecţiile de pian, pe o căldură „încinsă şi înăbuşitoare” fiind obsedat de colonelul Lawrence „şi de aventurile lui în Arabia”; despre care nu ştia mare lucru, ci numai că „arşiţa [...] l-a lovit în creştet [...] ca o sabie”. Căutând portmoneul ca să-şi cumpere bilet, vine vorba de locul numit „la ţigănci”, despre care unul dintre călători, crede că „e o ruşine”, dar Gavrilescu este fascinat de acest spaţiu, considerând că „pe o arşiţă ca asta, e o plăcere”, fiind umbrit de nuci bătrâni. O altă obsesie a profesorului este monotonia vieţii cotidiene, sugerată de obişnuinţele zilnice, „trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămână”, deşi el ar merita altceva pentru că are „o fire de artist...”.

Mircea Eliade

Banalitatea vieţii (profanul) este definită de interese materiale, Gavrilescu socotindu-şi câştigul în bani şi lecţii de pian, care l-au obosit spiritual, îşi aduce aminte că şi-a uitat „servieta cu partituri” la eleva sa, Otilia, nepoata doamnei Voitinovici, din strada Preoteselor. Coboară din tramvai cu intenţia să-l ia în sens invers pentru a-şi recupera servieta, se simte foarte „obosit, istovit”, deşi este încă „în floarea vârstei”, având numai patruzeci şi nouă de ani. Îşi aminteşte de tinereţe atunci când nu-l interesa aspectul material al vieţii, „când eşti tânăr şi eşti artist, le suporţi pe toate mai uşor”, la Charlottenburg, când era nemâncat şi „fără un ban în buzunar”.

El este atras în mod irezistibil de umbra şi răcoarea nucului din grădina „ţigăncilor” şi, fără să-şi dea seama se trezeşte în faţa porţii, unde „îl întâmpină o neaşteptată, nefirească răcoare”. Aude uruitul tramvaiului trecând pe lângă el, îl pierde, îl „salută lung cu pălăria” şi exclamă: „Prea târziu!”. El îşi ia astfel rămas bun de la lumea reală, ca atunci când, „pe timpuri, Elsa pleca să petreacă o lună la familia ei”, şi intră în spaţiul spiritual din grădina ţigăncilor.

Epicul dublu

În această secvenţă, epicul dublu este realizat prin câteva elemente nefireşti, ireale, ce vor deveni laitmotive pe parcursul nuvelei: căldura dogoritoare dilată parcă gesturile, îşi caută portmoneul şi întârzie cumpărarea biletului, se confesează călătorilor din tramvai, obsesia colonelului Lawrence, bordelul ţigăncilor ca spaţiu misterios de iniţiere spirituală.

Obsesia vieţii banale (de trei ori pe săptămână merge cu acest tramvai), pălăria, banii, incapacitatea bătrânului de a sesiza „răcoarea” bordeiului sunt atitudini şi gânduri ale vieţii materiale, ale realului, semnificaţii ale profanului, ale lumii obişnuite, ce devenise sufocantă pentru profesor. Gavrilescu este atras de umbra şi răcoarea nucului din grădina „ţigăncilor” şi, fără să-şi dea seama, se trezeşte în faţa porţii, unde „îl întâmpină o neaşteptată, nefirească răcoare”.

Secvenţele II, III şi IV

Secvenţele II, III şi IV se desfăşoară în locul numit „La ţigănci” şi sunt dominate de planul ireal, sugerând pregătirea spirituală iniţiatică pe care Gavrilescu trebuia să o parcurgă dinspre viaţă spre moarte. Îl întâmpină „o fată tânără, frumoasă şi foarte oacheşă”, care-l conduce către „o căsuţă veche”, în timp ce Gavrilescu aude în depărtare uruitul metalic al tramvaiului, care „i se păru insuportabil”.

Bătrâna îi cere să-şi aleagă o fată, dintre „o ţigancă, o grecoaică, o ovreică”, deoarece Gavrilescu respinsese nemţoaica („nu nemţoaică”). Baba îi cere 300 de lei, iar el socoteşte din nou că suma este contravaloarea a „trei lecţii de pian” şi se confesează spiritual „sunt artist”, motivând că „numai pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură”. Ceasul de la bordeiul ţigăncilor stătuse, întrucât noţiunea de timp avea aici alte dimensiuni, „nu e grabă [...] avem timp”. O emoţie puternică puse stăpânire pe el, şi „se simţi deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr”.

În bordei îl întâmpină cele trei fete pe care le alesese, o ţigancă, o grecoaică şi o ovreică, i se face sete, stare motivată de căldura obositoare pe care o îndurase afară, în lumea reală. Fetele se amuză de starea lui confuză, semn că el se desprinsese de lumea reală, ale cărei repere nu se mai regăsesc aici şi constată că lui îi este frică. Gavrilescu se apără, motivându-se din nou spiritual, că a trăit „un vis de poet” şi a simţit în tinereţe „o pasiune nobilă”, a iubit-o pe Hildegard, aşadar are pregătirea spirituală superioară de a putea depăşi barierele vieţii reale, către o altă lume. Cu toate acestea, el nu poate ghici ţiganca, nu poate trece prima probă iniţiatică, aşadar el nu poate transcede spiritual şi fetele îl prind într-un cerc ameţitor, „ca într-o horă de iele”. El îşi pierde cunoştinţa, intră într-o stare superioară de vis, care este prima treaptă spre iniţiere.

Gavrilescu se trezeşte ameţit şi confuz, într-o lume ciudată, încăperea îi este total necunoscută, cu paravane multicolore, cu şaluri şi broderii şi se gândeşte că totul „era o iluzie”, obiectele fiind reflectate şi multiplicate de oglinzi. Simte o fericire totală, „o nemaipomenită beatitudine i se risipi ca un fior cald în tot trupul”, îşi aminteşte că visase, încurcă elementele reale (arşiţa) cu amintirile din tinereţe şi se refugiază în artă. Fetele îşi reproşează reciproc faptul că l-au lăsat să se agate de amintirile lumii reale, care sunt piedici în evoluţia iniţierii spirituale, de aceea „s-a încurcat din nou” şi „n-o să mai ştie cum să iasă”. Ele insistă să ghicească ţiganca, deoarece n-o să-i pară rău.

Gavrilescu nu poate ghici, pentru că, spun ele, „şi-a adus aminte de ceva şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut”. Dacă el ar fi ghicit ţiganca, pentru că „ăsta-i jocul”, l-ar fi plimbat prin toate odăile, „ar fi fost foarte frumos”, dar el „se repezi la pian” şi începe să cânte cu „toată puterea”, parcă ar fi vrut să intre tot mai adânc într-o stare artistică superioară. Se simte singur în această lume total necunoscută pentru el, se loveşte de paravane sau obiecte neidentificate, „căci nu le cunoştea formele”, căldura îl sufocă din nou, nu se mai recunoaşte pe sine, este „mai slab decât se ştia, cu oasele ieşindu-i prin piele [...] aşa cum nu se mai văzuse niciodată”. Se simte înfăşurat strâns într-o draperie, ca într-un giulgiu mortuar şi înţelege că „se va sufoca”, pierzându-şi total percepţia lumii înconjurătoare, „sunetele păreau înecate în pâslă”.

Ilustrând fantasticul nuvelei, semnificaţiile acestor secvenţe sugerează manifestarea sacrului în profan - hierofania: bordeiul ilustrează mitul labirintului, ca simbol al trecerii sinuoase dinspre viaţă spre moarte, un spaţiu iniţiatic către o altă lume spirituală; baba care cere vamă la intrarea în bordei poate semnifica Cerberul, paznicul integru al porţii Infernului; fetele simbolizează ielele (mitul ielelor spune că cine de vede dansând moare) sau Preotesele (care oficiau ritualul morţii în templele antice) sau Parcele sau ursitoarele; cifra trei este mistică, având puteri magice asupra spiritului.

Iniţierea lui Gavrilescu este greoaie pentru că profanul lăuntric este o frână, el agăţându-se mereu de trecut, de viaţa reală, concretă. Visul este o primă treaptă a iniţierii, iar zbuciumul lui de a scăpa din draperia care îl strângea ca un giulgiu poate fi coşmarul traversării materiei de către spirit. Gavrilescu, ales în mod anume dintre indivizii oarecare, şterşi, anonimi, trăieşte o experienţă iniţiatică, dar este neîmplinit în plan erotic, deoarece fusese nevoit să renunţe la iubita sa Hildegard pentru Elsa, din datorie civică, decizie impusă de norme sociale (exterioare lui). Eşecul lui se manifestă şi în plan profesional, el devenind un biet profesor de pian „pentru păcatele mele” şi încearcă să se regăsească spiritual: „eu nu sunt oricine [...], sunt artist”. Cu toate acestea, ca oriece om, Gavrilescu se teme de moarte: „Ţi-a fost frică”.

Semnificaţiile

Semnificaţiile acestor secvenţe sugerează manifestarea sacrului în profan, hierofania:

  • bordeiul ilustrează mitul labirintului, ca simbol al trecerii dinspre viaţă spre moarte, un spaţiu iniţiatic către o altă lume spirituală;
  • baba care cere vamă la intrarea în bordei poate semnifica Cerberul, paznicul integru al porţii Infernului;
  • fetele simbolizează ielele (mitul ielelor spune că cine le vede dansând moare) sau Preotesele (care oficiau ritualul morţii în templele antice) sau Parcele sau ursitoarele;
  • cifra trei este mistică, având puteri magice asupra spiritului.

Iniţierea lui Gavrilescu este greoaie pentru că profanul din el este o frână, el agăţându-se mereu de trecut, de viaţa reală, concretă. Visul este o primă treaptă a iniţierii, iar zbuciumul lui de a scăpa din draperia care îl strângea ca un giulgiu poate fi coşmarul traversării materiei de către spirit. Gavrilescu, ales în mod anume dintre indivizii oarecare, şterşi, anonimi, trăieşte o experienţă iniţiatică, de care uneori se teme, alteori nu o conştientizează.

Personajul este neîmplinit pe plan erotic, deoarece el fusese nevoit să renunţe la iubita sa, Hildegard, pentru Elsa, din datorie civică, decizie impusă de norme sociale (exterioare lui). Neîmplinirea lui este şi pe plan profesional, el devenind un biet profesor de pian „pentru păcatele mele” şi încearcă să se regăsească spiritual: „eu nu sunt oricine [...], sunt artist”. Cu toate cestea, ca orice om, Gavrilescu se teme de moarte: „Ţi-a fost frică!”.

Secvenţele V, VI şi VII

Secvenţele V, VI şi VII sunt dominate de planul real, în care revin gesturile, obsesiile şi simbolurile din prima secvenţă, ca sugestie a vieţii mereu aceeaşi, monotonă, banală, obositoare.

Gavrilescu povesteşte babei stadiul iniţierii lui, accentuând chinul din ultima etapă a traversării stării de la materie la spirit, „m-am văzut gol şi am simţit draperia strângându-se în jurul meu, ca un giulgiu [...] ce-am mai pătimit”, face legătura cu viaţa reală, apelând la aceeaşi oboseală sugerată de „căldură” şi de „colonelul Lawrence”. Intrând în lumea reală, se urcă în tramvai, se confesează călătorilor, spunându-le că şi-a, uitat servieta în strada Preoteselor şi le mărturiseşte obsesia neîmplinirii: „Eu, pentru păcatele mele sunt profesor de pian, dar n-am fost făcut pentru asta...”.

Coboară din tramvai la staţia Preoteselor şi constată că la nr. 18 nu mai locuieşte doamna Voitinovici şi nici Otilia, ci familia Georgescu. O vecină îi spune că doamna Voitinovici se mutase de opt ani în provincie, după ce se căsătorise Otilia. Totul este confuz pentru Gavrilescu, se urcă în tramvai, îşi caută portmoneul, revine obsesia colonelului Lawrence, dă taxatorului o bancnotă şi află că banii se schimbaseră de un an, discuţia despre „ţigănci” stârneşte reacţii pseudoscandalizante („e o ruşine”), Gavrilescu „se simţi deodată obosit, istovit”. Se întoarce acasă, unde constată că acolo locuieşte altcineva, după care se duce la cârciuma din apropiere şi află că soţia lui, Elsa, plecase în Germania, „după ce a dispărut Gavrilescu. La toamnă se împlinesc 12 ani”.

Vlăguit şi deconcertat (bulversat), Gavrilescu se urcă într-o birjă şi cere să-l ducă la „ţigănci”, atmosfera ţine de fantastic, este o noapte frumoasă şi miroase a regina-nopţii. Birjarul, „fost dricar”, sensibil („îmi plac florile, caii şi florile”), „fire de artist”, îl ajută să ajungă dincolo, trecându-l prin locuri impuse de tradiţia înmormântării, urmând un drum prestabilit, oprindu-se „în dreptul bisericii”, sunt „fel de fel de flori” şi-l consolează „n-o să vă pară rău...”.

Ultima secvenţă

Ultima secvenţă este dominată de planul ireal şi se petrece „la ţigănci”, unde Gavrilescu este primit de babă, plăteşte suta de lei, constată că „e târziu” şi-şi cere iertare. Baba continuă iniţierea lui Gavrilescu, îl previne să nu se rătăcească iar, îi spune parola („Eu sunt, m-a trimis baba”) şi-i explică drumul: „să numeri şapte uşi. Şi când oi ajunge la a şaptea, să baţi de trei ori”.

Se încurcă în numărarea uşilor, se simte sleit de puteri, intră într-o cameră la întâmplare şi deodată simte „un parfum uitat”, acela al lui Hildegard. Gavrilescu se disculpă, îi explică ce se întâmplase în tinereţe, când starea spirituală fusese învinsă de starea materială „dacă aş fi avut ceva bani la mine...”, dar acum „nu mai am nici casă, nu mai am nimic”.

Hildegard, care poate semnifica mitul luntraşului Caron (care călăuzea sufletele morţilor din lumea vie în lumea cealaltă, peste apa Styxului) îi spune „vino cu mine”, lui Gavrilescu îi „e frică” şi încearcă o ultimă „agăţare” de real, „ah, pălăria.[...] şi voi să se întoarcă”. Hildegard se miră că el încă nu înţelege ce i se întâmplă, fiindu-i greu să accepte şi dă vina pe faptul că „sunt cam obosit”, dar „parcă încep să mă simt mai bine...”.

Se urcă amândoi în trăsură şi acelaşi birjar îi duce „spre pădure, pe drumul ăl mai lung”, timpul fiind definit şi acum de alte dimensiuni („mână încet. Nu ne grăbim...”). Gavrilescu intră într-o stare superioară, a visului („aş crede că visez”), singura care permite omului să acceadă în lumea spirituală: „Toţi visăm [...] Aşa începe. Ca într-un vis...”.

Semnificaţiile fantasticului

Nuvela ilustrează aspiraţia omului sensibil, a artistului de a atinge absolutul prin propria menire: „Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian. Dar eu trăiesc pentru arta pură”. Setea omului superior de a atinge absolutul în cunoaştere este asemănătoare cu aceea a lui Dionis din nuvela eminesciană: „Iată o ocazie ca să-ţi îmbogăţeşti cunoştinţele” (îşi spusese Gavrilescu atunci când intrase în bordeiul ţigăncilor).

Dorinţa de a pătrunde în Shambala presupune luptă (trebuie să fii tânăr, puternic şi Gavrilescu este istovit), trebuie să ai curaj (şi lui Gavrilescu „îi e frică”) şi trebuie să fii încărcat de iubire (şi el nu se împlinise erotic). Nuvela exprimă drama unui ratat, a unui om ce s-a lăsat dominat de profan, de viaţa monotonă care-l apasă, de banalitatea simbolizată de căldura sufocantă, sugerând oboseala psihică a protagonistului.

Deoarece este o specie epică de întindere medie, cu un singur plan narativ, un conflict concentrat, cu personaje puternic individualizate, opera literară La ţigănci de Mircea Eliade este o nuvelă. Ca în orice nuvelă fantastică, în această creaţie literară se manifestă arta echivocului, a ambiguităţii, realizată din îmbinarea realului cu irealul.

Fantasticul

Fantasticul nuvelelor scrise de Mircea Eliade după război aduc în prim plan personaje care trăiesc experienţe insolite. Referindu-se la această proză fantastică, Dumitru Micu afirma: „Pe diferite căi, unor inşi comuni li se revelă «sacrul». Respectivii devin actorii unor întâmplări care, fără a fi palpitante, excelând chiar prin banalitate, unele îi smulg până la urmă din «iluzie», din «insignifiant», din «profan» şi îi transportă pe. celălalt tărâm, al permanenţelor”.

Finalul nuvelei

Finalul nuvelei este deschis şi modern, ambiguitatea pădurii, a gesturilor protagonistului inducând naratarului o stare de confuzie, dându-i libertatea de a interpreta sensuri multiple şi a avea stări emoţionale contradictorii.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …