L.M. Arcade

L.M. Arcade (pseudonimul literar al lui Leonid Mămăligă) (13 iulie 1921, Vaslui - 4 decembrie 2001, Paris) - prozator, poet, eseist şi dramaturg. Este fiu al Semproniei (născută Terfaloga) şi al lui Mina Mămăligă, ofiţer. Îşi face clasele elementare şi liceale la Lugoj, localitate din care se trăgea familia mamei sale, şi Lipcani (Bucovina), luându-şi bacalaureatul în 1940, la Lugoj. Urmează Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti (licenţiat în 1944).

Debutează încă din liceu, cu poezii, în revista „Iconar”, dar adevărata afirmare publicistică o consideră a fi eseul Cele două Europe, publicat în 1943 în paginile revistei „Vremea”. Colaborează de asemenea, în primii ani după război, cu articole politice la „Dreptatea”.

În 1946 obţine din partea guvernului francez o bursă de studii la Paris, unde se stabileşte definitiv, întreprinzând cercetări paralele de economie politică în vederea trecerii unui doctorat, a cărui temă, Maximalismul, determină şi câteva eseuri publicate încă din 1951 în revista exilului românesc anticomunist de la Paris, „România viitoare”. Face parte din grupul studenţilor refugiaţi, naţional-ţărănişti, sprijiniţi de Comitetul Naţional, sub aripa lui Constantin Vişoianu şi Alexandru Cretzeanu.

În 1949 şi 1950 a fost director literar adjunct al Editurii Pavois; din 1951 până în 1976, director comercial şi apoi director al unei societăţi pe acţiuni. Publică, la mari intervale de timp şi cu destulă reţinere, în câteva dintre cele mai importante reviste culturale ale exilului, precum „Destin”, „România”, „Fiinţa românească” şi „Prodromos”. Se numără printre membrii fondatori ai cenaclului „Anotimpuri” şi ai revistei cu acelaşi titlu, iniţiată în 1955 de N.A. Gheorghiu.

Încercările literare ale lui Arcade abordează o paletă extrem de largă, de la poeme, eseuri şi povestiri, până la pagini de critică literară, recenzii de cărţi. Figurează, de altfel, în antologia Poezia românească nouă, alcătuită în 1956, în exil, de Vintilă Horia.

În anii ’60 creează Cenaclul de la Neuilly-sur-Seine, pe care îl găzduieşte în locuinţa sa de la Paris. Primele povestiri, datând din 1949, sunt însăilări satirice, plecând de la realităţile dramatice ale exilului parizian anticomunist românesc, tratate în tonalităţile caragialeşti deja manifeste în presa de coloratură naţional-ţărănistă, susţinută de Constantin Vişoianu („Moftul român” etc.).

În cenaclul său, Arcade citeşte, capitol după capitol, prima lui carte, Poveste cu ţigani, publicată în 1965 în seria editorială iniţiată sub titlul „Caietele Inorogului”, în care a mai inclus cărţi de Mircea Eliade şi Horia Stamatu, instaurând un climat intelectual cultivat cu intenţia de a defini un adevărat grup literar. Din 1980, coordonează, împreună cu Aureliu Răuţă, cercul şi gruparea editorială „Hyperion”. Poveste cu ţigani s-a bucurat de succes în toată publicistica literară a exilului, dar a rămas în perspectiva interpretativă a multora drept o carte stranie, greu definibilă şi extrem de dificil de înţeles.

În revista „Prodromos” (nr. 6/1967), Andrei Scrima a încercat, de altfel, o decodificare a prozei lui Arcade, apropiindu-l pe autor de registrul literaturii iniţiatice, de resursele oarecum „secrete” ale literaturii lui Mateiu I. Caragiale şi Ion Barbu. Într-o dedicaţie care însoţeşte textul în ediţia a treia, din 1996, Scrima a legat numele prozatorului de iniţialele V.V. şi S.T. (adică Vasile Voiculescu şi Sandu Tudor), integrându-l unei anume „Tagme de Taină”.

Prozatorul lucrează nu cu fapte şi întâmplări, ci cu pilde, ca în „cărţile de învăţătură” sau în „vieţile sfinţilor”. Jocul artistic astfel dezvăluit implică o anume arhaizare a cuvântului şi o structură a frazei ce simulează şi sugerează totodată înţelepciunea, tâlcul. Este vorba aici de o ceremonie a limbajului; satul, decojit „ca un ou curăţat”, se situează într-o zonă incertă, fiinţând între puritatea iniţială de dinainte de păcat, pe care aspiră să o atingă Cavalerii, şi păcatul ca atare, înfăţişat de reprezentanţii lui Nefârtate, lumea tuciurie a unei vieţi anistorice; pentru că ţiganii, în viziunea mitică a prozatorului, nu au intrat niciodată în cursul istoriei, au fost mereu deasupra sau în afara vârstelor civilizaţiei. Sensul dual al fenomenelor, pe care Arcade îl împinge până spre unele valori cu rezonanţe bogomilice (de unde şi echivalarea ţiganilor cu purtătorii de însemne satanice), derivă, în realitate, din alternarea perspectivei narative în funcţie de intuirea timpului povestirii.

Poveste cu ţigani s-ar fi putut intitula, într-un înţeles mai perceptibil receptării critice, povestea păcatului şi a ispăşirii lui, ceea ce face din această naraţiune o retranscriere în esenţă a preocupărilor fundamentale din literatura de înţelepciune şi din cărţile populare de prevestire ale Evului de Mijloc. Sensul iniţiatic pe care-l descifra Andrei Scrima în Poveste cu ţigani se pierde totuşi la Arcade sau se rezumă la o nuanţă contemplativ-constatativă. Lipseşte drumul, s-a anulat călătoria, după cum absentează şi „Rugul aprins”, dar au trecut în prim-plan pilda istorisită, ridicarea spre sens biblic a universului individualizat. Satul din Poveste cu ţigani trăieşte şi respiră în raport cu valorile eternităţii, ca şi acela al lui Blaga din Arca lui Noe sau al lui Voiculescu din Povestiri şi din Zahei Orbul.

Căderea în derizoriu, modificarea registrului tradiţional, prin alterarea înţelesurilor lumii odată cu desacralizarea istorică a cosmosului uman, se petrec la Arcade şi în cea de a doua carte a sa, Revoluţie culturală (1984), sau, şi mai pregnant, în piesa de teatru Umbra. Tema este din nou cea a Judecăţii de apoi, acum plasată în planul strict istoric. Procedeul artistic rămâne cel parabolic, totul concentrându-se într-o utopie, care acţionează cu personaje conceptuale, fără identitate particulară, fără trăire psihologică. E aici o cădere în deriziune a înseşi istoriei, şi - cu toate că titlul trimite spre anumite fenomene contemporane dilatate sub comunism -, naratorul lărgeşte considerabil perspectiva dezbaterii ideilor, atemporalizându-şi mesajul.

O revoltă a boemei (studenţii) se ridică împotriva terorii modificatoare de perspective, exercitată de un regim al modernizării exprese, ce desfiinţează valorile umane, tinzând să le anuleze. Lupta se dă într-un cimitir, pe care „temniţarii”, excavatorul puterii, vor să-l demoleze, pentru a construi în loc o fabrică de săpun franţuzesc, iar insurgenţii îşi fac baricade din oseminte. Este mai puţin important cine învinge până la urmă în această „revoluţie culturală”, căci înfruntarea reală are loc, în fond, în plan ideatic, din nou între marşul forţat al istoriei şi sensul etern al tradiţiei.

Trimiterile de ordin parabolic abundă şi aici (cei doisprezece „studenţi” compun un fel de „Cină de taină”), dar tendinţa parodică duce mai evident lucrurile spre universul închis al comunismului („viitor de aur ţara noastră are şi prevăz prin SECU a lui înălţare”), ceea ce face astăzi din autorul ei un adevărat spirit premonitor. Tenta satirică, prezentă şi în antiutopiile din dramaturgia lui Arcade, acel râsul/plânsul de care amintea I.D. Sârbu, semnifică, în realitate, înclinarea povestitorului de a afla în hazul de necaz echilibrul nu numai narativ, dar şi ideatic.

Parodicul se impune în Scrisorile lui Condurică, „basm dramatic în IX tablouri”, de fapt o reluare a Revoluţiei culturale. Spiritul parodic se manifestă şi în prima dintre piesele de teatru ale lui Arcade, Ultima cauză a marelui just (titlul versiunii româneşti realizată după textul redactat în franceză, La Crypte et la chevre). Deriziunea are, şi acum, trimiteri evidente la totalitarism şi la spectrul tragico-ridicol al comunismului; ceea ce a şi provocat comentarii nefavorabile în cronicile pariziene de spectacol ale piesei.

O abordare a absurdului încercase scriitorul încă din Timbrele de altădată, unul din microromanele ce i-au pregătit debutul literar, publicat în „Jurnalul literar” (1998), după aproape o jumătate de veac de la scrierea lui, şi, mai pregnant, în nuvela Pe vremea şoferilor ruşi, text redactat în limba franceză, tipărit în revista „L’Authenticite” (nr. 7/1997) şi încredinţat ulterior, în versiunea românească a autorului, tot „Jurnalului literar” (nr. 1-2/2000). O familiarizare cu absurdul demonstrase Arcade. Într-un eseu consacrat lui Eugen Ionescu, eseu care, alături de acela consacrat lui Mircea Eliade - Marele Arhitect - şi de paginile dedicate lui Ştefan Lupaşcu, intitulate Afectivitatea şi cele trei materii, se numără printre paginile memorabile în cariera lui de comentator literar.

Opera literară

  • Poveste cu ţigani, Paris, 1965; ediţia (Despre ursită sau Poveste cu ţigani), Bucureşti, 1996);
  • Revoluţia culturală, Paris, 1984; ediţia Bucureşti, 1996;
  • Teatru, prefaţă de Manuel de Dieguez, Bucureşti, 1996.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …