Jocul politic dublu al protipendadei în prima etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Atitudinea boierimii faţă de revoluţia pandurilor a fost plină de echivocuri. Faptul nu-şi găseşte o explicaţie convingătoare în ipoteza (formulată de unii cercetători) că protipendada autohtonă se împărţea în două categorii de boieri, ce se situau pe poziţii economice şi politice delimitate net: majoritatea boierilor ar fi fost pentru menţinerea practicilor şi a servituţilor învechite feudale, pe când ceilalţi ar fi vrut să se acomodeze condiţiilor economice impuse de dezvoltarea noului mod de producţie, pentru că îşi dădeau seama că se pot îmbogăţi mai repede pe această cale; aceştia din urmă ar fi întrezărit unele avantaje în intensificarea circuitului marfă-bani. În alţi termeni, potrivit acestei ipoteze, unii boieri, fiind mai legaţi de economia naturală (voind să rămână exploatatori feudali), se integrau fără echivoc în forţele reacţionare interne; alţii, atraşi de comerţ şi industrie, voiau să-şi sporească veniturile, devenind capitalişti: interesul acestora din urmă pentru economia de schimb determina ralierea lor la forţele progresului.

Însă încercarea de a explica evenimentele prin existenţa a două grupe de mari boieri, aflaţi într-o opoziţie clară, nu se armonizează pe deplin cu documentele. Desigur, marii boieri nu erau toţi la fel: luaţi individual, ei se diferenţiau în atitudinea lor politică şi în felul de viaţă. Se-nţelege că numai o parte dintre ei au îmbrăţişat ideea naţională (devenind aliaţi, de altfel inconsecvenţi, ai lui Tudor Vladimirescu).

Comerţ făceau indivizii care aveau vitalitate, alţii ilustrează decadenţa clasei. Dar toţi erau prinşi în relaţii băneşti („fără bani nimic nu se făcea sub fanarioţi”) şi nu se poate afirma că ar fi fost unii ostili dobândirii de bani, deci schimbului de mărfuri. Deosebirile individuale nu îndreptăţesc o împărţire categorică a boierilor pământeni în reacţionari şi progresişti. Din documente se desprind trăsăturile contradictorii ale marii boierimi, privită în totalitate. Este izbitoare, la 1821, ambiguitatea (duplicitatea, cameleonismul) uneia şi aceleiaşi boierimi, care sprijină mişcarea şi este împotriva ei, cheamă pe turci în ajutor şi este împotriva lor.

În desfăşurarea evenimentelor aflăm o alternanţă de fapte contradictorii. Boierii ocârmuitori au luat, după expresia lui C.D. Aricescu, „măsuri extreme” pentru înăbuşirea insurecţiei; în acelaşi timp există şi reversul lor. O simplă alăturare de relatări din documente (din prima etapă a mişcării) poate fi concludentă. Cele două scrisori adresate lui Tudor şi lui Dimitrie Macedonschi, la 15 şi 16 ianuarie, de către marii bani Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, ne arată că guvernul provizoriu (căimăcămia), abia instaurat, a acţionat în secret în vederea răsculării poporului, cu justificarea că „vremea dorită sau aşteptată a sosit şi este cu putinţă cu ajutorul lui Dumnezeu de a ne mântui” de „jugul neamului strein”. Cei trei bani făgăduiesc prin jurământ lui Tudor întreg sprijinul lor. Aşa cum au precizat fraţii Dimitrie şi Pavel Macedonschi şi prinţul Gheorghe Cantacuzino, şi cum a explicat Liprandi, participarea la răscoala din Ţara Românească a sus-numiţilor boieri nu trebuie interpretată ca o acţiune eteristă.

La 30 ianuarie, divanul ţării (prin urmare, şi boierii citaţi mai sus) somează pe Vladimirescu, sub ameninţare cu moartea, să pună capăt răscoalei: „De nu ţi se vor precurma relele cugetări, hotărăşte-te singur morţii; şi fii încredinţat că nu vei găsi scăpare”; „osânda morţii îţi va fi grozavă şi cumplită, ca unui turburător”. La aceeaşi dată, divaniţii au înaintat un arzmahzar către împărăţie şi o scrisoare specială către dragomanul Porţii, raportând că în Valahia se lăţeşte o răscoală, care nu-i o simplă „faptă tâlhărească”, cum se putea crede la început, ci o acţiune ţintind să răstoarne stăpânirea ţării: „Prin supusul nostru arzmahzar... aducem la cunoştinţa puternicei împărăţii cele întâmplate; şi ne rugăm de Excelenţa Voastră ca... să mijlocească pentru neamânata izbăvire”...: „Pentru ca să poată ţara să se lupte cu acest răzvrătitor, care este... mai dinainte pregătit..., are trebuinţă de un braţ puternic şi înalt...”. Căci „de se va întinde creşterea alăturaţilor săi, precum s-au început, nu va fi ţara în destoinicie a se împotrivi”.

La 2 februarie, guvernul provizoriu ordonă divanului din Craiova: „Vă cerem să vă într-armaţi cu chipul cel mai înţelept şi bărbătesc... spre înfrângerea şi nimicirea scopului acelui răsculător al norodului”... „Despre nelegiuita sculare a acelui răzvrătitor, am făcut cunoscut prea puternicului nostru împărat şi adăstăm cât de curând sfânta poruncă a sa”. Tot în ziua de 2 februarie, boierii din Bucureşti încunoştinţează printr-o scrisoare obştească pe domnitorul Moldovei despre progresele răscoalei, plângându-i-se că măsurile luate de ei pentru restabilirea liniştii nu au dat rezultate.

„Zisul Tudor s-a arătat pe faţă vrăjmaş al stăpânirii, făcând cunoscute în scris scopurile lui distrugătoare şi insuflând duhul răzvrătirii supuşilor, cu făgăduinţa de a-i scoate de sub supunerea faţă de domni şi boieri”. „Acest vrăjmaş obştesc şi răzvrătit împotriva stăpânirii a cugetat mai dinainte şi este pregătit să întindă mişcarea sa în toată Ţara Românească. De acest lucru ne încredinţăm... din faptul că zi de zi îşi măreşte puterile cu oameni înarmaţi, încântând sufletele celor mai simpli, ademenindu-i cu cuvântul de libertate”... Înspăimântaţi de pericolul războiului ţărănesc, boierii îl întreabă pe Mihail Suţu, domnul Moldovei, „ce este de făcut?”

Iată însă că, în aceeaşi zi de 2 februarie, marele ban Barbu Văcărescu scrie lui Dimitrie Macedonschi, reproşându-i că „umbli ca să te laşi de această delicată pornire” (adică de răscoală). Caimacamul avea, se vede, motive să se îndoiască de consecvenţa lui Dimitrie Macedonschi. Ca atare, îi reaminteşte obligaţia asumată, de a aduce „în vreme de acum... slujbă ţării”, şi îi promite o mare sumă de bani. Totodată, Barbu Văcărescu îl ameninţă pe Macedonschi cu moartea, dacă va renunţa la răscoală.

La 4 februarie, boierii caimacami (deci şi Barbu Văcărescu), în numele a „toată obştea dumnealor fraţilor boieri”, trimit în Oltenia pe marele vornic Nicolae Văcărescu, cu însărcinarea de a lovi pe răsculaţi cu toate forţele militare de care dispunea stăpânirea. Lui N. Văcărescu i se porunceşte: „Să pui în lucrare orice va sta prin putinţă spre încetarea răului şi spre izbăvirea ţării, sfărâmând... pornirea şi împuterniciia tâlharului”... Tot atunci (4 februarie), divanul a cerut consulului rus să-şi dea consimţământul la chemarea în ţară a trupelor turceşti din fortăreţele de la Dunăre: „Primejdia este mare” - scriu divaniţii -, „răscoala... crescând colosal în fiecare oră”. În această situaţie, „singurul mijloc de scăpare, care rămâne ţării”, este „să alergăm către unii dintre paşii dimprejur şi să cerem de la ei ajutor”. Exprimând poziţia guvernului ţarist, Pini a răspuns defavorabil: a invocat hatişeriful din 1802, care „garantează celor două Principate inviolabilitatea frontierelor lor” şi a reproşat comitetului de oblăduire faptul că, în loc să fi acţionat cu mai multă grabă şi energie pentru potolirea răscoalei prin „mijloace localnice”, aleargă la „mijloace extreme”.

La 10 februarie, divanul raportează domnitorului Scarlat Callimachi, recent numit de Poartă, măsurile luate împotriva lui Teodor Vladimirescu - „vrăjmaş înarmat al stăpânirii” -, care „nu încetează nici acum de a băga în sufletele oamenilor simpli otrava răscoalei, şi, momindu-i cu făgăduiala slobozeniei de sub jugul supunerii, rătăceşte mintea lor cea proastă şi-i târăşte după sine”; „răzvrătirea lui” este „precugetată şi pregătită peste toată întinderea ţării”. Scrisoarea se încheie cu aceste cuvinte: „Răzvrătitorul înaintează şi noi am sfârşit şi pazele înarmate din oraşul Bucureşti, trimiţându-le în părţile acelea, şi n-am reuşit până acum nimic care să fie destoinic spre a ţinea piept vrăjmaşului... Grabnica aflare de faţă a măriei tale va fi singura care va putea să aducă mângâiere şi îmbunătăţire neapărată în starea lucrurilor”.

În ziua următoare (11 februarie), divanul a trimis la Craiova pe marele vornic Constantin Samurcaş, cu puteri depline, precizându-i misiunea, în aceşti termeni: „Îndată ce vei ajunge acolo să pui în lucrare câte vei socoti” spre „a se potoli şi a se popri cugetul cel rău al numitului sluger şi al tovarăşilor săi”; „să ridici această turburare dintr-acele judeţe”..., „de va sta prin putinţă cu mijloace ca să nu se aducă vărsare de sânge”. (Boierii se gândeau la mituirea lui Tudor sau la suprimarea lui). Dar iată un fapt ce pare enigmatic. Tot în aceeaşi vreme, banul Barbu Văcărescu i-a trimis lui Tudor o scrisoare, cu îndemnul de „a ridica viaţa caimacamului Samurcaş, ca om protivnic acestei cauze, cu atât mai mult că şi fratele său din Constantinopol vine caimacam la Craiova” (relatarea lui Dimitrie Macedonschi).

- Exodul boierilor spre Transilvania, deschis tocmai de cei trei bani, care au dat impuls răscoalei, trebuie să fi avut drept principală cauză frica de răsculaţi, precum şi de urgia turcească. Se iveşte însă din nou un fapt ce îngreuiază înţelegerea poziţiei boierimii. Liprandi ne informează că Dinicu Golescu a venit în întâmpinarea lui Tudor în satul Ciorogârla-Domneşti, ca să-i înmâneze un act, în care 77 de boieri se declarau alături de dânsul. În mod deosebit ne reţin atenţia precizările lui Liprandi: că hârtia adusă de Dinicu Golescu reprezenta, în fond, o confirmare a împuternicirii date lui Tudor la 15 ianuarie de către cei 3 caimacami; şi că, între semnatarii actului remis la Ciorogârla, erau şi unii boieri care fugiseră din ţară şi se refugiaseră la Braşov. (Se pare că acolo a cules Dinicu Golescu o parte din iscălituri). De ce oare aceşti boieri au acceptat să semneze înscrisul, atunci când, aflându-se în Austria (sau fiind pe punctul de a se refugia peste graniţă), nimic nu-i silea să aprobe răscoala?

Documentele reflectă astfel o realitate contradictorie, asupra căreia cercetătorii n-au putut cădea de acord”. Chestiunea dacă boierii divaniţi au fost ostili mişcării lui Tudor ori au sprijinit-o este înţeleasă în moduri cu totul diferite. După N. Adăniloaie, boierii au combătut mişcarea („au luptat de la început împotriva răscoalei pe toate căile”, fiind, în general, solidari „în apărarea unui regim, din care n-aveau decât de profitat”), pe când după Andrei Oţetea, ei s-au prefăcut că o combat.

Ultimul autor se fixează la interpretarea că numai de formă s-au luat măsuri împotriva lui Vladimirescu de către boierii ocârmuitori: La început - argumentează Andrei Oţetea -, Comitetul de oblăduire „a ascuns Porţii evenimentele din Oltenia, fiindcă membrii lui erau eterişti şi aveau tot interesul să ţină cât mai mult Poarta în ignoranţă asupra situaţiei”. Grija guvernului era ca „Poarta să nu bănuiască adevăratul caracter al mişcării” (pornirea antiotomană). În esenţă, Comitetul de oblăduire a acţionat astfel: „pe de o parte asigura Poarta că va lua toate măsurile de represiune împotriva mişcării lui Tudor, iar pe de alta, îi trimitea bani şi trupe, comandate de căpetenii eteriste, care-i întăreau poziţia”. În fond, „măsurile guvernului n-au făcut decât să arate întinderea complotului şi să întărească poziţia lui Tudor”. „El [Vladimirescu] ştia că toate măsurile Comitetului oblăduitor nu-s decât o comedie menită să adoarmă vigilenţa Porţii”.

La apropierea lui Tudor de capitală - continuă Andrei Oţetea -, relaţiile dintre el şi divan erau întrucâtva înrăutăţite, fiindcă boierii se alarmaseră de mişcarea ţărănească. Divaniţii rămaşi în Bucureşti au urmărit „să-l împiedice [pe Vladimirescu] a intra în oraş înainte de sosirea prinţului Ipsilanti”. Însă alianţa lui Tudor cu divanul s-a restabilit, prin aceea că şeful pandurilor „a capitulat... complet la Bucureşti în faţa boierilor”. Când Ipsilanti s-a retras la Târgovişte, Comitetul de oblăduire - alcătuit din boieri eterişti - „a voit să-l însoţească, încât Tudor a trebuit să-l închidă în casa de la ţară a lui Dinicu Golescu, numită Belvedere”.

Pentru unele din aceste afirmaţii (precum teza capitulării lui Tudor faţă de boieri), lipsa de bază documentară s-a putut observa din cele expuse mai înainte. Susţinerea că divaniţii erau eterişti constituie o ipoteză nu numai nedovedită, dar infirmată de numeroase acte. Ideea că marea boierime a fost părtaşă la mişcarea pandurilor şi că, deci, împotrivirea divanului faţă de răscoală a fost un simulacru, simplifică prea mult o realitate deosebit de complexă. Complicitatea unora dintre boierii pământeni cu mişcarea lui Tudor era condiţionată de cerinţa formulată de ei ca întreaga acţiune a pandurilor să se desfăşoare „întocmai după îndrumările date de noi”, pentru „aducerea în ordine a cârmuirii acestui principat”. Precizarea au făcut-o marii bani Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, la 16 ianuarie, în scrisoarea lor către Dimitrie Macedonschi. Protipendada autohtonă urmărea să-şi consolideze puterea politică, iar nu să o împartă cu celelalte pături sociale.

Deja la 30 ianuarie, divanul a informat pe dragomanul Porţii că răzvrătitorul nu se gândeşte „a săvârşi scopul său numai în parte, ci cugetă de-a dreptul la stăpânire”, iar la 1 februarie, ocârmuitorii ţării au comunicat agenţiei austriece că Vladimirescu făgăduieşte norodului „slobozenie de sub supunerea domnilor şi a boierilor”. Aceste afirmaţii probează că, la câteva zile după producerea mişcării, divaniţii au înţeles pe deplin caracterul ei social. Iar faţă de o răscoală ce primejduia privilegiile tagmei boiereşti, reacţia ocârmuitorilor nu putea fi doar formală”.

Conflictul dintre Adunarea norodului şi guvernul boieresc a fost real, iar nu simulat, de vreme ce Tudor a avertizat pe boieri (prin scrisoarea de răspuns adresată consulului Pini, probabil din Ciovărnişani, la 28 ianuarie) să nu trimită trupe împotriva răsculaţilor: „Căci trebuie să spun Excelenţei-Voastre că, dacă se va trage un singur foc de arma asupra poporului, atunci în Ţara Românească nu va mai rămâne nici măcar un singur suflet de neam boieresc; căci tot poporul arde de dorinţa răfuielii cu acest neam boieresc şi aşteaptă doar semnul ca să se răfuiască”.

La 27 februarie, Vladimirescu s-a plâns ţarului de asuprirea exercitată de boierii români şi greci, adăugind că aceştia, împotriva tratatelor imperiale existente, au chemat armatele turceşti „să ne calce ţara, şi pe noi să ne pună în lanţuri şi să ne nimicească”. În ziua următoare, el a scris vornicului Constantin Samurcaş, făcând răspunzători pe boieri „pentru aducerea [chemarea] turcilor”, lucru care este „împotriva sfintelor legături”: „Dumneavoastră va să daţi răspuns! Fiindcă norodul nici un fel de împotrivire către prea puternica împărăţie n-au arătat, nici nu arată”.

Divaniţii au oscilat între a combate şi a accepta acţiunea lui Tudor. Atitudinea lor era legată de încercarea de a şi-l subordona pe comandantul pandurilor, astfel încât acesta să înceteze de a fi un revoluţionar, pentru a deveni şef de oaste în slujba cârmuirii boiereşti. (Într-un mod similar, ofiţerii eterişti înţelegeau să-l susţină pe Vladimirescu numai în măsura în care el putea fi un instrument al Eteriei). În legătură cu poziţia divaniţilor, însemnările vel vornicului Iordache Golescu (fratele lui Dinicu) asupra evenimentelor de la 1821, la care a asistat, aduc lămuriri esenţiale. Scrierea se intitulează: Prescurta însemnare turburarea Ţării Rumâneşti ce s-a întâmplat la leat 1821

Din acest memorial reiese că boierii pământeni doreau alungarea fanarioţilor; de aceea, ei ar fi aprobat mişcarea pandurilor, cu condiţia ca Tudor şi oastea lui să se supună divanului şi să aibă ca ţel doar lupta antifanariotă. Potrivit relatării lui Iordache Golescu, în perioada când răscoala îşi lărgea sfera de acţiune în Oltenia, banul Barbu Văcărescu - acela care i-a scris lui Tudor să-l omoare pe Constantin Samurcaş, iar pe: Dimitrie Macedonschi I-a avertizat să nu se retragă din răscoală - făcea afirmaţii ca acestea: Dacă ţara „s-a sculat numai ca să izgonească pe fanarioţi” e „lucru sfânt”. Însă tot el adăuga: „Vai de ţară”, dacă s-a răzvrătit contra boierimii, vrând să nu mai aibă „nici un stăpân”.

În memorial este descrisă astfel reacţia boierilor divaniţi, la vestea că răscoala a cuprins judeţele de peste Olt: S-a hotărât ca toată oştirea stăpânirii, sub conducerea unui boier, să fie trimisă în Oltenia, „unde întâlnindu-se cu Tudor, să-i propuie ca să se unească şi el cu ai noştri, să se facă toţi o oaste a ţării, supt comanda dumnealui” (a boierului delegat de divan); „şi aşa, în urmă să chibzuim cum să se îndrepteze toate neorânduielile ţării, spre scăpare de fanarioţi”. „Iar de nu va voi Tudor aceasta, atunci să se bată cu el, până îl va supune la stăpânire”.

Iordache Golescu mărturiseşte că şi el şi-a pus speranţa în stabilirea unei înţelegeri între divan şi Vladimirescu: Urmăream ca Tudor „să se unească cu noi supt comanda dumnealui Văcărescului” (vornicul Nicolae Văcărescu). Memorialistul povesteşte mai departe: „Cum sosi Nicolache Văcărescu (din Oltenia, cu misiunea neîmplinită), îl întrebai: «Ce mai veste? Ce mai putem face? Avem vreo nădejde ca să înduplecăm pe Tudor, într-o unire, supt o comandă a ţării, ca să ne putem ocroti şi despre venirea lui Ipsilant...?»”. Nicolae Văcărescu ar fi răspuns că nu mai e nici o nădejde, fiindcă Vladimirescu a ridicat pe ţărani împotriva stăpânirii şi împotriva proprietăţii boiereşti. Tot Nicolae Văcărescu ar fi zis: „Dacă cu ai noştri nu ne putem uni, cum o să ne unim cu Ipsilant?”...

Unul din motivele pentru care divanul n-a reuşit să-l combată cu armele pe Tudor, iar tratativele dintre cele două părţi n-au dat rezultate, dintru început, este indicat de Pavel Macedonschi. În sânul boierimii erau oscilaţii, grupări politice fluctuante, numeroase intrigi: „În tot răstimpul acesta [luna februarie şi începutul lui martie] între el [Vladimirescu] şi boieri a avut loc prin mijlocirea mea un schimb neîntrerupt de scrisori şi tratative orale, dar în zadar, deoarece d-nii boieri treceau zilnic dintr-un partid în altul şi n-au putut să se unească şi să fie toţi într-un singur partid”.

Înaintând spre Bucureşti, Tudor a cerut tot mai stăruitor boierilor şi „breslaşilor” să adere la mişcarea sa: „În grab să-mi daţi răspuns în scris, iscălit de toate iznafurile şi de toţi mici şi mari... ca să ştim de voiţi binele de obşte sau nu”. Căci - explică el - patriot poate fi socotit numai acela care va fi „la un glas şi întru unire” cu norodul. „Iar veri-care se va împotrivi binelui obştesc, acela ca un vrăjmaş se va socoti! Să ştiţi şi aceasta!” Această dispoziţie către bucureşteni a fost transmisă la 8 martie şi repetată la 16 martie, din Bolintin. La 20 martie, în ajunul intrării în capitală. Tudor a arătat din nou necesitatea ca „toţi orăşenii, mari şi mici” să-şi precizeze atitudinea, dând semnături de aderare la Adunarea norodului: „Până în seară negreşit să se aleagă cei buni din cei răi”; iar aceia care nu voiesc „binele obştesc”, „să se tragă în lături”.

Divaniţii şi-au dat adeziunea dintr-un anume calcul şi mai mult de frică (potrivit explicaţiilor lui Liprandi). Era firesc ca Vladimirescu să fie recunoscut drept căpetenie politică de către boieri, când se afla cu oastea ţărănească la porţile capitalei. E verosimilă deci informaţia că un prim înscris cu semnături de boieri i-a fost remis lui Tudor la Ciorogârla, la 17 martie, sau în zilele următoare. Acest act anticipa „cartea de adeverire” înmânată căpeteniei norodului în şedinţa divanului din 23 martie.

În scrierile lui Naum Râmniceanu găsim informaţii despre întrevederea lui Tudor cu boierii divaniţi (printre care episcopul de Argeş, Ilarion, şi vistierul Alexandru Filipescu-Vulpe), ce a avut loc la Ciorogârla (Samurcăşeşti), aproximativ la 17-18 martie. Din textul lui Naum se deduce că boierii nu erau eterişti şi că tratativele lor cu Tudor s-au încheiat prin adoptarea unei linii politice diferite de a lui Alexandru Ipsilanti. În numele boierilor, vistierul Filipescu-Vulpe ar fi argumentat poziţia antifanariotă, delimitând-o de obiectivele mişcării eteriste, în felul următor: Una e „pornirea lui Ipsilant” şi „altele sunt strigările neamului românesc”. Ţara Românească, „de astă dată, nu are nici un fel de prigoniri cu Poarta otomanicească, fără numai se tânguieşte că de privilegiurile ei se folosesc străinii şi strigă asupra greceştii tiranii”.

La 16-17 martie, Dimitrie Macedonschi, însoţit de un detaşament din Adunarea norodului, a venit în Bucureşti şi a convocat la Băneasa pe reprezentanţii breslelor (câte doi oameni de fiecare breaslă) pentru a le aduce la cunoştinţă dispoziţiile date în scris de Tudor. Considerăm (în conformitate cu declaraţiile fraţilor Dimitrie şi Pavel Macedonschi) că la ocuparea capitalei, Vladimirescu n-a întâmpinat o rezistenţă propriu-zisă din partea boierilor, care nu erau în stare să se unească şi să acţioneze consecvent într-o direcţie anumită. De altfel, majoritatea divaniţilor fugiseră. Cei rămaşi l-au primit pe Tudor cu frică şi au acceptat cele cerute de el.

Check Also

Conştiinţa naţională şi emanciparea politică în secolul al XVIII-lea

Trecerea Transilvaniei sub stăpânirea Imperiului Habsburgic a modificat statutul politic al principatului, căruia i s-a …

Diversitatea etnică şi confesională. Soluţii politice în România modernă (1859-1918)

Aşezarea geografică a ţărilor române, aflate într-o zonă de confluenţă a intereselor puterilor europene din …

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Împrăştierea oastei pandurilor lui Tudor Vladimirescu

Totuşi, o mică parte din armata lui Tudor Vladimirescu (o optime: 800 de panduri din …

Poziţia caimacamilor lui Scarlat Callimachi în timpul Revoluţiei din 1821

Susţinerile unor istorici despre sprijinul dat de Constantin Samurcaş răsculaţilor în Oltenia implică negarea caracterului …