Jocul ielelor, de Camil Petrescu (comentariu literar, rezumat literar)

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu este cel care, prin opera lui, fundamentează principiul-sincronismului, altfel spus, contribuie la sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi principii estetice (autenticitatea, substanţialitatea, relativismul) şi prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale vremii, care promovau „o duzină de eroi plângăreţi”. Camil Petrescu opinează că literatura trebuie să ilustreze „probleme de conştiinţă”, pentru care este neapărată nevoie de un mediu social în cadrul căruia acestea să se poată manifesta.

Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria conştiinţă: „Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi...”.

Camil Petrescu este un autor analitic atât în romane, cât şi în piesele de teatru, construind personaje frământate de idealuri ce rămân la stadiul de teorie, trăind în lumea ideilor pure, imposibil de aplicat în realitatea concretă. Concepţia lui Camil Petrescu despre drama umană evidenţiază ideea că „o dramă nu poate fi întemeiată pe indivizi de serie, ci axată pe personalităţi puternice, a căror vedere îmbrăţişează zone pline de contraziceri”, că personajele nu sunt caractere, ci cazuri de conştiinţă, personalităţi plenare, singurele care pot trăi existenţa ea paradox: „Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă”.

Piesa Jocul ielelor, de Camil Petrescu, este o dramă de conştiinţă, construită în plan psihologic prin manifestarea unor concepţii utopice (concepţii politice sau sociale generoase dar irezistibile, fanteziste, iluzorii, himerice), imposibil de aplicat în lumea reală, dovedindu-se şubrede în înfruntarea cu viaţa concretă. Drama ilustrează teoria „noocraţiei necesare” (noocraţie = dominaţie a intelectualităţii, tip de stat condus de intelectuali; „noos” = spirit, „kratos” = putere), teorie fundamentată de Camil Petrescu în studiul Teze şi antiteze (1936).

Autorul pledează pentru superioritatea intelectualului în orice fel de societate, acesta fiin dator să causte şi să identifice în istorie supremaţia ideii asupra evenimentului istoric şi având la bază postulatul „inteligenţa nu greşeşte niciodată, toate greşelile sunt istorice...”. Acest principiu este fals şi de aici izvorăşte drama protagonistului Gelu Ruscanu, care conştientizează cu durere faptul că inteligenţa construieşte numai sisteme utopice, bazate pe ideea de absolut, care nu concordează cu aplicarea concretă a „valorilor simplu trăite”.

Camil Petrescu

Prima formă artistică a dramei Jocul ielelor datează din 1916, după care Camil Petrescu a realizat mai multe variante, piesa fiind publicată abia în 1947, în volumul de Teatru. El însuşi adept convins al absolutului, nu a fost de acord cu nici o viziune regizorală de punere în scenă a spectacolului, aspiraţia sa de perfecţiune împiedicând astfel reprezentarea acestei piese atâta timp cât a trăit.

Geneza

Geneza piesei Jocul ielelor constă în impresia puternică pe care i-o produce lui Camil Petrescu o bătaie de flori la Şosea, care a avut loc în mai 1916, în timp ce ziarele, aruncate printre flori, anunţau drama bătăliei de la Verdun. Autorul însuşi defineşte piesa „dramă a absolutului”. Gelu Ruscanu trăieşte o dramă de conştiinţă, referitoare la conceptele de justiţie şi iubire privite în mod absolut, pe care le conştientizează, în cele din urmă, ca fiind relative şi conjuncturale, depinzând de oameni şi de situaţii concrete.

Tema

Tema o constituie drama de conştiinţă a personajului principal, izvorâtă dintr-un conflict complex şi puternic în planul ideilor absolute, pe care, dintr-un orgoliu nemăsurat, eroul se încăpăţânează să le aplice în realitatea concretă cu care sunt incompatibile. Destinul nefericit al personajului este determinat de luciditatea prin care-şi asumă eşecurile, de opacitatea faţă de orice soluţie reală, de refuzul de a abandona lumea ideilor pure, de obstinaţia aplicării în societatea concretă a conceptului utopic de dreptate absolută.

Semnificaţia titlului

Titlul ilustrează crezul artistic al lui Camil Petrescu, sintetizat de el în motoul volumului de versuri: „Jocul ideilor e jocul ielelor”. Gelu Ruscanu este încătuşat al idealului de dreptate absolută care este o iluzie, o utopie. Omul care vede idei absolute este mistuit lăuntric de jocul lor halucinant şi pedepsit, întocmai cum cel care are curajul să privească dansul ielelor moare sau înnebuneşte, oricum, devine neom.

Setea de absolut şi lumea ideilor pure care au pus stăpânire pe protagonist sunt ilustrate de replica lui Penciulescu, singurul care descifrează concepţia idealistă a lui Gelu Ruscanu, care „nu vede lucruri”, ci „vede numai idei”. Ruscanu confirmă - „Eu văd ideile...” - dar Penciulescu îl priveşte lung şi-l avertizează că drama începe atunci când ideile au dispărut: „câtă vreme le vezi... totul e în ordine... Când au dispărut... după ce le-ai văzut, abia atunci e grav... Începe drama...”.

Penciulescu explică în continuare în ce constă pericolul pentru cei care văd idei, asemănând urmările nefaste cu cele suferite de cei care au văzut ielele: „Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?... Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş; în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului. Nu mai poate coborî pe pământ. Aşa sunt ielele... pedepsesc... Nu le place să fie văzute goale de muritori”.

Structura textului dramatic

Piesa Jocul ielelor este structurată în trei acte, fiecare dintre ele fiind alcătuit din tablouri şi scene. Pe prima pagină a piesei, pe care sunt scrise personajele, Camil Petrescu defineşte opera ca fiind „o dramă a absolutului”, precizând totodată timpul şi locul unde se petrec evenimentele, „mai 1914”, în Bucureşti.

Relaţiile spaţiale

Relaţiile spaţiale sunt complexe, manifestându-se în această dramă atât spaţiul real şi deschis al evenimentelor ce se petrec în Bucureşti, precum şi spaţiul închis, psihologic al protagonistului. Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva continuă, cronologică a evenimentelor care duc la destinul tragic al personajului. Se distinge totodată şi o discontinuitate temporală, generată de alternanţa evenimentelor, marcate de flash-back.

Construcţia şi compoziţia subiectului dramatic

Acţiunea actului I

Acţiunea actului I se petrece în biroul directorului Gelu Ruscanu, de la redacţia ziarului „Dreptatea socială”, decorul fiind minuţios descris de dramaturg. Sache, paginatorul gazetei şi Daşcu, maşinistul-şef sunt îngrijoraţi că nu există nici un fel de articol pentru numărul de a doua zi, în afară de cel pe care-l lăsase „tovarăşul director” înainte de a pleca la Iaşi, unde pleda într-un proces al ceferiştilor de la Paşcani.

Vizita responsabilului „Internaţionalei a doua” produce agitaţie în redacţie, deoarece el venea la ziar pe data de 18 a fiecărei luni şi anunţa că va izbucni revoluţia. Deşi la început agenţii de la Siguranţă îl urmăriseră şi-i făcuseră cazier, acum toţi râdeau de el şi nimeni nu-i mai dădea nici o atenţie. Administratorul Praida şi secretarul general de redacţie Penciulescu se bucură când află că venise „nebunul de Kiriac”, pentru că plicul cu instrucţiuni pentru desfăşurarea revoluţiei conţinea totdeauna şi o sumă importantă de bani, cu care se puteau plăti salariile redactorilor.

Pe de altă parte, Penciulescu este îngrijorat că erau supravegheaţi de un agent de la Siguranţa Statului şi că în ziarul guvernului se scria că gazeta lor, care trăieşte „din fonduri suspecte”, dezlănţuise o campanie de presă împotriva actualului ministru al justiţiei, fapt ce nu va mai fi tolerat de către guvern, care va lua „măsuri drastice”. Articolele referitoare la atacul politic pe care „Dreptatea socială” îl declanşase împotriva ministrului” de justiţie Şerban Saru-Sineşti făcuse să crească tirajul ziarului, de unde reiese că opinia publică era interesată de integritatea morală a membrilor guvernului.

Tocmai când Penciulescu îi explica lui Daşcu de ce îi spune „Saint-Just” lui Gelu Ruscanu, nume care s-ar traduce „Sfântul Dreptate”, soseşte în redacţie directorul ziarului. În mod cu totul inedit pentru o operă dramatică, Camil Petrescu face, prin caracterizare directă, un portret fizic detaliat personajului Gelu Ruscanu, din care reies şi trăsături morale. Spre surprinderea tuturor, Gelu îl întâmpină zâmbind pe agentul de la Siguranţă, explicându-le că acest domn Ştefănescu avea însărcinarea să-l fileze pe el, dar că făcuseră amândoi o înţelegere: ca să nu se mai ţină după el, Gelu îi dicta raportul privind deplasările pe care le efectua, iar în timpul acesta omul îşi vedea de treburile lui, ca de pildă „să-şi muncească via”.

Penciulescu îşi exprimă temerea că guvernul ar putea să le însceneze vreo fraudă, întrucât campania de presă pe care o dezlănţuiseră împotriva ministrului Justiţiei îi enervase pe liberali, cu care nu era de glumit. Gelu Ruscanu susţine cu fermitate împlinirea dreptăţii, că actualul ministru trebuie să ispăşească pentru că săvârşise „ceva atât de nelegiuit”, refuzând totuşi să le destăinuie fapta acestuia, dar accentuând că în orice altă ţară el ar fi primit pedeapsa capitală.

Ziariştii sunt preocupaţi de cazul lui Petre Boruga, un muncitor aflat de şapte ani în închisoare, fiind condamnat la cinci ani pentru grevă şi la zece ani pentru că pălmuise un procuror. Elena Boruga, soţia lui, nu mai voia să-l viziteze la temniţă, pentru că trăia în concubinaj cu alt bărbat, care avea grijă de ea şi de fiul lor şi căruia îi era recunoscătoare că datorită lui nu muriseră de foame. Femeia refuza să se mai prefacă şi să-l mintă în continuare pe Boruga şi atunci Praida o roagă să lase măcar copilul să meargă la închisoare ca să-şi vadă tatăl, căruia îi vor spune că ea este bolnavă.

Gelu Ruscanu îi dezvăluie lui Penciulescu secretul documentului care va determina guvernul să-l demită pe ministrul Justiţiei, Şerban Saru-Sineşti. Era vorba de o scrisoare de dragoste semnată de Maria Şineşti, soţia ministrului şi adresată lui Gelu Ruscanu. Întâmplarea povestită în scrisoare avusese loc cu şapte-opt ani în urmă, -flash-back- la doi ani de la căsătoria Mariei cu Şerban. Având o casă mare, „boierească”, Maria luase la ea pe o bătrână, doamna Manitti, o prietenă de-a bunicii ei, care nu mai voise să trăiască la moşie, unde rămăsese singură. Bătrâna, care avea nevoie şi de îngrijire medicală, fusese instalată la parterul casei, unde se aflau birourile şi sufrageria, familia Sineşti locuind la etaj.

Doamna Manitti a făcut un testament, prin care îşi lăsa toată averea lichidă, „aproape un milion de lei în napoleoni de aur”, unui spital din Turnul Măgurele, bijuteriile revenindu-i doamnei Maria Sineşti, pe care, de altfel, o informase cinstit despre aceste intenţii. Testamentul şi bijuteriile erau ţinute de bătrână într-o casetă de oţel, închisă, la rândul ei, într-un scrin de stejar. Bătrâna a murit brusc într-o noapte, se pare că din cauza unui atac de angină-pectorală, de faţă fiind numai Şerban Saru-Sineşti, deoarece asistenta care o îngrijea tocmai în noaptea aceea plecase în oraş. Era posibil ca bătrâna să fi murit „înăbuşită cu perna”, deoarece imediat după deces Sineşti ceruse soţiei lui cheia de la casetă, dar Maria refuzase.

Atunci Sineşti „a devenit bestial, a brutalizat-o”, apoi a luat caseta bătrânei şi a înlocuit-o cu alta, în care a pus câteva bijuterii şi câteva zeci de mii de lei. Testamentul a fost distrus, aşa că Şerban Saru-Sineşti „s-a ales cu aproape un milion de lei aur”. Toate aceste fapte erau relatate în scrisoarea Mariei Sineşti, care devenise amanta lui Gelu pentru că, în urma celor întâmplate, ea ajunsese să-şi urască soţul. Gelu intenţionase „să salvez această femeie”, s-o despartă de Sineşti şi s-o ia de soţie, dar ea nu vrusese să-şi părăsească soţul din cauza copiilor, pe care nu ar mai fi avut voie să-i vadă.

Planul de acţiune se mută în temniţa unde zace Petre Boruga, la care vin să-l viziteze Gelu Ruscanu şi Praida, care află de la gardian că omul stătea într-o celulă izolată, cu lanţuri la picioare, într-o mizerie de nedescris, că „n-o mai duce până la Crăciun”, iar procurorul pe care îl pălmuise Boruga în urmă cu şapte ani era actualul procuror general al ţării, împreună cu cei doi venise şi fiul lui Boruga, Mihai, care avea 11 ani, pe care ei îl avertizează că tatăl lui nu trebuie să ştie că mama se măritase din nou, ci să-i spună că nu putuse veni deoarece era bolnavă.

Deţinutul, „de o paloare cadaverică, ras în cap”, vorbeşte cu greutate, fiind îngrijorat de boala soţiei sale, „dragostea mea dragoste” şi mirându-se că soţia îi pusese în pachet cărţi, dar nu şi ochelari, îi trimisese tutun, deşi ştia că el nu fuma şi ciocolată, zahăr şi salam, deşi avea toţi dinţii rupţi de către cei care-l bătuseră, fapt ce-i stânjeneşte pe vizitatori, deoarece ei făcuseră pachetul pentru deţinut.

Acţiunea actului II

Acţiunea actului II se petrece, la început, în budoarul Mariei Sineşti, care se încuiase în cameră de trei zile şi nu voia să vadă pe nimeni. Şerban este îngrijorat, deoarece aflase de la servitoare că Maria plânsese, iar el nu înţelegea motivele. Maria îl întreabă brusc, ce ar face dacă ea ar muri, însă el n-o ia în serios, consideră că acestea sunt „obsesii de nevropată” şi că ar fi timpul să renunţe la statutul de „neînţeleasă” şi să se dezmeticească. Din ce în ce mai enervat, Şerban îi reproşează că şi-a ascuns viaţa de el, că nu s-a simţit niciodată datoare să se explice sau să mărturisească gândurile cele mai intime, considerând-o egoistă.

Sineşti o acuză că iubirea lui fusese şi principala ei armă cu care l-a lovit, reproşându-i că ani de zile trebuise să o ameţească mai întâi cu alcool ca să poată fi a lui. Maria îi propune să plece împreună oriunde, dar el se simte dator faţă de guvern, nu poate renunţa brusc la minister, mai ales că politica i-a dat „satisfacţii destul de mari”. Se simte puternic, printr-o simplă semnătură scrisă pe un act poate hotărî destinul oamenilor, poate ferici sau nenoroci „sute de familii”.

Spre stupoarea ei, Şerban îi destăinuie că ştie de trei ani că are un amant, dar avusese tăria să nu-i reproşeze niciodată, întrucât vrusese să vadă „până unde merge perversitatea unei fete de 18 ani care abia renunţase la părul pieptănat pe spate”. El îi relatează calm o întâmplare petrecută la Paris, cu câţiva ani în urmă, pe când ea îl credea plecat la Londra şi el s-a întors pe neaşteptate.

Scena relatată constituie o intruziune narativă, realizată prin flash-back. Amantul a fost repede ascuns în baie, ea şi-a ajutat, panicată, soţul să se îmbrace ca să plece la club. Şerban şi-a dat seama că soţia lui nu era singură şi, ca să-i sporească spaima, s-a prefăcut că vrea să intre în baie, dar ea „a sărit ca arsă” şi a recurs la farmecele ei ca să-l reţină. „Ce teatru jucai, dar mai ales ce teatru jucam eu, care mai şi râdeam pe deasupra” îi mărturiseşte el cu cinism şi, devenind sarcastic, îi spune că, dacă l-ar fi ucis pe amantul ei, ar fi lipsit ţara „de un viitor moralist”, care acum declanşase campania de presă împotriva lui, referindu-se cu subtilitate la Gelu Ruscanu.

Sineşti este dispreţuitor şi-l compătimeşte pe cel care are inconştienţa de a se lupta cu el, considerându-l „un om pierdut”. Maria este copleşită de puternice mustrări de conştiinţă pentru scrisoarea în care îi destăinuise lui Gelu bănuiala că Sineşti o sufocase cu perna pe bătrâna Manitti şi aceasta era o dovadă periculoasă pentru soţul ei, care însă nu ştia nimic despre acest document.

Gelu Ruscanu, este vizitat la redacţie de Irena, mătuşa lui, care-l crescuse de mic ca o mamă şi care-i reproşează că îl calomniază pe Sineşti, considerându-l asasin. Gelu află despre tatăl său, pe care-l divinizase toată viaţa, că era un jucător de cărţi înrăit, că-şi petrecea nopţile la club, deşi era socotit un deputat cu talent oratoric, un avocat cu o reputaţie strălucită. Pierzând la joc o sumă enormă, pe care trebuia s-o achite imediat, a delapidat banii de la Societatea la care era avocat şi cel care-l ajutase să pună suma la loc fusese Sineşti, secretarul respectivei societăţi, altfel „ar fi fost dezonorat bietul tatăl tău şi-l nenorocea şi pe el”.

Sineşti a fost foarte răbdător până când reuşiseră să-i înapoieze banii, pe care-i strânseseră cu greu din vânzarea unor case, din recolta acelui an. Gelu este înmărmurit, deoarece ştia că tatăl său murise într-un accident de vânătoare, pe când el era numai un copil de şase ani, fiind uimit de gestul ignobil al acestuia, care-şi însuşise „bani străini”. Gelu îi spune mătuşii că scrisoarea pe care vrea s-o publice este a doamnei Maria Sineşti, iar aceasta, siderată, nu înţelege cum poate el publica o scrisoare intimă şi s-o pună şi pe femeia iubită într-o situaţie jenantă. În plus, Sineşti are scrisoarea tatălui, prin care acesta îi cerea să ia bani din depozitul societăţii şi atunci numele de Ruscanu va fi dezonorat.

Mătuşa Irena încearcă să-l convingă pe Gelu să renunţe la campania pe care o duce cu atâta încrâncenare împotriva lui Saru-Sineşti, aducându-i ca argument şi faptul că muncitorii, care lucrează în condiţii mizere şi sunt copleşiţi de sărăcie, n-ar avea nimic de câştigat dacă va mai rămâne sau nu acesta ministru. Gelu îi răspunde cu o convingere de neclintit că „muncitorimea luptă pentru ideea de justiţie absolută”. Ca o ultimă încercare, mătuşa îl roagă să mai amâne o zi dezvăluirea, să lase „o zi norocului” şi Gelu îi face această favoare.

Ruscanu primeşte la redacţie vizita primului procuror, Vlădicescu, „bărbat înalt, ca de 35 de ani, elegant, cu monoclu”, care venise în legătură cu o campanie „foarte violentă”, pe care ziarul lor o declanşase împotriva Regiei Monopolurilor Statului, acuzând de fraude pe un şef de serviciu, Vasile Constantinescu. El le dezvăluie că acesta este numele adevărat al marelui poet Ion Zaprea, care făcuse, ca funcţionar, nişte fraude şi era pasibil de a primi trei ani de închisoare, dar ar fi păcat să fie condamnat un talent atât de mare. Penciulescu şi Ruscanu consideră că „în faţa legii nu stă Ion Zaprea, ci Vasile Constantinescu”. Îi reproşează procurorului subiectivitatea în aplicarea legilor, fapt cu care ei nu sunt de acord, deoarece: „Dreptatea nu are privilegiaţi”.

Procurorul insistă ca ei să renunţe la anchetă, pentru că îşi iau „o grea răspundere trimiţând un poet la temniţă”, dar Gelu susţine ideea de dreptate absolută, care este „deasupra noastră şi e una pentru toată lumea şi toate timpurile”. El demonstrează că termenul de „dreptate” nu are plural, aşa cum are cel de „nedreptate”, accentuând ideea că „nedreptăţile pe care le suferă muncitorimea” sunt numeroase. Procurorul este dezamăgit de lipsa lor de umanitate, dar Gelu îi spune că nu ei, ci „dreptatea este inumană”.

Penciulescu este încântat de atitudinea lui Gelu şi-l numeşte „Saint-Just”, pentru că este obsedat de idei, ca şi cum ar fi văzut într-o noapte cu lună jocul ielelor, însă Praida consideră că dreptatea aceasta abstractă este formală, lipsită de conţinut, o utopie, deci fără aplicabilitate practică. Penciulescu înţelege concepţia lui Gelu asupra lumii şi anume, că acesta „nu vede lucruri”, ci „vede numai idei”, apoi îl avertizează că drama începe atunci când ideile au dispărut.

El explică în continuate în ce constă pericolul pentru cei care văd idei, asemănând urmările cu cele suferite de cei care au văzut ielele: „Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?... Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului Nu mai poate coborî pe pământ. Aşa suni ielele... pedepsesc... Nu le place să fie văzute goale de muritori”.

Pe Maria Sineşti, Gelu o primeşte cu vădită răceală, refuză să rămână cu ea între patru ochi şi-i spune, direct că poate să-l împuşte, dacă pentru asta venise. Maria scoate revolverul şi-l pune pe masă şi Gelu vrea să ştie dacă intenţiona să-l ucidă pe el ori să se sinucidă, după care pune pistolul într-un sertar al biroului. Femeia mărturiseşte că venise pentru a afla dacă el o iubise vreodată, „un singur ceas măcar”, deoarece se simţea pustiită, nimic nu-i reuşise în viaţă pe deplin, Sineşti luase copiii şi-i dusese la o mătuşă. Ea reînvie amintiri comune, cum ar fi o plimbare sentimentală prin pădure sau un episod cu mare încărcătură emoţională petrecut în camera lui sărăcăcioasă de student, apoi pleacă brusc.

Acţiunea actului III

Actul III începe cu vizita lui Kiriac la redacţia ziarului „Dreptatea socială”, spre mirarea lui Penciulescu, deoarece responsabilul „Internaţionalei a doua” obişnuia să vină numai în ziua de 18 ale fiecărei luni şi era abia 28 mai 1914. Pe bătrân îl supărase un articol al lui Vasiliu, în care se afirma că „războiul e o formă depăşită”, că progresul omenirii nu se mai potriveşte cu atrocităţile unui război şi atunci nu mai avea rost să le dea bani prin care să susţină revoluţia. Penciulescu încearcă să-l convingă pe Kiriac să nu renunţe la „glasurile” care-i spuneau când va izbucni revoluţia ori războiul.

Episodul următor începe odată cu venirea lui Şerban Saru-Sineşti la redacţia ziarului „Dreptatea socială” care, cu un ton voit nepăsător, spune că aflase întâmplător că este atacat „de o foaie oarecare”, însă, văzând că directorul acestui ziar este „bunul meu prieten Gelu Ruscanu”, se hotărâse să-i facă acestuia o vizită, ca să afle ce fel de document incriminator era în posesia gazetei.

Ruscanu, destul de încurcat şi de jenat, îi spune că este vorba despre o scrisoare de dragoste a doamnei Maria Sineşti, dar nu mărturiseşte că îi era adresată lui, pentru că „nu asta interesează acum”. Gelu insistă ca el să-şi dea demisia, deoarece nu mai poate rămâne ministru dacă mai are „un petec uitat de conştiinţă”; Cu o ironie subtilă, Sineşti rememorează, prin flask-back, perioada trăită la Paris, pe când actualul director era un student sărac, „bietul băiat” - cum îi spunea compătimitor Maria, pe care-l invitau mereu la masă, prilej cu câre Gelu aprecia discursurile lui Sineşti ca fiind „frumoase... admirabile”.

Amuzat, ministrul presupune că, în timp ce el pleca la club, Gelu se întorcea la Maria şi petrecea cu ea clipe minunate, apoi devine brusc sarcastic şi îl atacă direct şi nemilos pe Gelu Ruscanu: „Dar mai ştii, poate că d-ta, luptătorul pentru adevăr, pentru dreptatea absolută, înflăcăratul reformator, campionul luptei împotriva corupţiei [...], poate că atunci când eu intram pe uşă, d-ta escaladai cum puteai fereastra?”.

Abătut, Gelu Ruscanu îi dezvăluie brusc: „Scrisoarea aceasta aduce dovada că aţi jefuit şi aţi asasinat pe... bătrâna Manitti”. Reacţia lui Sineşti îl năuceşte pe Ruscanu, întrucât acesta susţine că nevastă-sa este „o mitomană erotică”, (mitomanie - tendinţa bolnăvicioasă de a denatura adevărul, mania de a minţi), adică, din dorinţa de a deveni mai interesantă şi pentru a-şi aţâţa amanţii „brodează cele mai abracadabrante năzbâtii...”.

Sineşti se comportă ca un adevărat jurist şi-i explică lui Ruscanu că femeile „detracate născocesc cu frenezie tot ceea ce poate face plăcere amantului lor”, care crede nu numai că este singurul „care se împărtăşeşte din farmecele doamnei, dar că este şi cel dintâi ... şi desigur şi cel din urmă”. Amantul este credul, însă Justiţia pretinde probe, mai ales unei femei fără demnitate, care-şi înşeală soţul şi-şi necinsteşte căminul. Mai mult decât atât, cu toate că femeia respectivă nu are nici o vină în presupusul asasinat, prin publicarea scrisorii, numai ea va avea de suferit, i se va face o nedreptate, distrugându-i căsnicia şi terfelindu-i onoarea.

Din acuzat, Sineşti devine acuzator, demontând cu abilitate argumentele lui Gelu Ruscanu, citând principiul suprem al dreptului roman: „Pereat mundus, fiat justiţia”, adică „Să piară lumea, dar să se facă dreptate”. Gelu recunoaşte că fusese amantul doamnei Maria Sineşti şi că lui îi era adresată scrisoarea, dar Sineşti îl uluieşte din nou, spunându-i calm şi sfidător că ştia despre relaţia lor amoroasă, apoi schimbă brusc registrul vocii, pare cuprins de „o tristeţe neaşteptată” şi-i povesteşte despre tatăl lui, care-i fusese mentor în profesia de avocat, pe care-l admirase pentru „înspăimântătoarea inteligenţă”, având „aceeaşi nebunie a absolutului”.

Îi citeşte scrisoarea trimisă de Grigore Ruscanu, prin care acesta îl ruga pe Sineşti să ia din depozitul „Societăţii forestiere” douăzeci de mii de lei şi să-i trimită la club, apoi îi înapoiază lui Gelu, cu generozitate, scrisoarea tatălui său, motivând că o păstrase douăzeci de ani pentru că fusese scrisă doar cu câteva ceasuri înainte de sinucidere. Gelu Ruscanu rămâne perplex aflând că tatăl său nu murise într-un accident stupid de vânătoare, ci se sinucisese. Numai Sineşti, procurorul, medicul legist şi mătuşa Irena ştiau adevărul şi anume că se împuşcase cu pistolul pe care i-l trimisese amanta lui, iar Gelu este sfâşiat de durere când află că iubita tatălui său fusese Nora Ionescu, „actriţa aceea vulgară şi fără talent”.

Sineşti îi povesteşte că, în urmă cu 20 de ani, actriţa era frumoasă şi în plină glorie, iar Grigore Ruscanu o iubea cu patimă. Ea îşi comandase nişte rochii, dar el nu avea bani să le plătească, aşa că, pentru a face rost de bani, Ruscanu jucase cărţi şi pierduse, de aceea luase cei douăzeci de mii de lei de la Societate. Voind cu ardoare să o vadă, i-a scris că se sinucide „dacă nu-l primeşte câteva clipe”, însă actriţa i-a trimis „un bileţel batjocoritor” şi revolverul, ca dar de adio. În noaptea aceea el s-a sinucis.

La plecare, ministrul îi informează că dăduse ordin ca deţinutul Petre Boruga să fie transportat la spitalul închisorii, unde va putea fi vizitat de oricine şi hrănit cu mâncare de acasă. Praida, care asistase tăcut la duelul verbal dintre cei doi, intervine brusc, pentru a-i da replica lui Sineşti cu privire la dictonul latin, considerând că romanii puneau deasupra legii şi a dreptăţii politicul: „Salus rei publicae, suprema lex”, adică „Salvarea cauzei obşteşti este suprema lege”.

Praida şi Comitetul consideră că Gelu nu mai are dreptul să publice scrisoarea, deoarece Sineşti le dăduse de înţeles că-l va elibera pe Boruga şi acest interes era mai presus decât setea de dreptate absolută a lui Gelu Ruscanu, iar acesta consideră că din acest moment, ei toţi sunt complicii lui Sineşti la crimă. Puternic tulburat psihic, Ruscanu are revelaţia cutremurătoare că „sunt fiul tatălui meu” şi că viaţa omului lucid este o dramă: „Câtă luciditate, atâta existenţă şi deci atâta dramă.... De unde ştiu asta? Fiindcă o trăiesc eu din nou acum”.

Compromisurile continuă, Sache îl roagă pe director să nu fie publicat un articol despre Râpoi, intendentul cimitirului, acuzat că adună florile, uleiul din candele şi lumânările de pe morminte ca să le vândă. Muncitorul recunoaşte că Râpoi este cumnatul lui, un amărât care are cinci copii la şcoală, e „vai de capul lui” şi, dacă o să apară articolul, o să rămână fără serviciu. Cu o ironie amară, Gelu aprobă, argumentând sarcastic: „pe unde a trecut guzganul, poate trece acum şi şoricelul”.

Ruscanu, intransigent şi inflexibil, mărturiseşte că nu mai poate scrie nimic, toate compromisurile la care fusese silit îl împiedică să mai fie ziarist, deoarece „eu nu pot să scriu decât ceea ce gândesc” şi demisionează din postul de director al gazetei „Dreptatea socială” chiar din acea seară. El rosteşte un monolog cutremurător în faţa măştii lui Voltaire, făcându-şi o autoanaliză a conştiinţei, a păcatelor săvârşite, întrebându-se firesc dacă „oricine are dreptul să facă să triumfe adevărul şi dreptatea?”.

În sfârşit, Gelu îi destăinuie Mariei Sineşti motivul pentru care întrerupsese brusc relaţia lor. El o văzuse flirtând cu alt bărbat şi totul se prăbuşise în inima lui, întrucât el îşi dorea o dragoste absolută: „O iubire care nu este eternă, nu este nimic. [...] iubirea e un tot sau nu e nimic”. Trădarea Mariei stârnise în el „gerul unui foc mistuitor” şi înţelesese că „totul e trecător în iubire”. Gelu Ruscanu abia acum îşi înţelege tatăl, de la care învăţase că trebuie să ştii când „să te ridici de la masa vieţii”. Pentru cutezanţa de a fi aspirat spre absolut a plătit tatăl său şi va plăti şi el.

În cadrul acestei replici, Camil Petrescu imaginează, într-un spaţiu imaginar şi prin didascalie, un dialog între Gelu Ruscanu şi tatăl său. Într-un con de lumină se vede o porţiune din biroul lui Grigore Ruscanu, în anul 1894. Bărbatul este în ţinută de casă şi seamănă cu fotografia din biroul lui Gelu Ruscanu de la redacţie. În mintea tânărului se derulează, vizual, ultimele clipe de viaţă ale tatălui, gesturile şi întreaga atitudine fiind izbitor de asemănătoare cu ale fiului, singura diferenţă constând în vârstă şi mustaţă.

În plan paralel cu scena ce se derulează numai în ochii lui Gelu, continuă dialogul cu Maria, căreia bărbatul îi spune că omul are nevoie în viaţă de certitudini, fără de care „nu există adevăr şi nu există frumuseţe pe lume”. Maria încearcă să-l convingă de faptul că nu există perfecţiune în viaţă, „numai moartea este perfectă”, sfătuindu-l că renunţe definitiv la „cămaşa de forţă a ideilor tale”.

În timp ce Maria vorbea, Gelu, văzut numai din profil, o îndeamnă să se aşeze „din nou la masa vieţii”, pentru că el nu mai poate reveni şi nici nu vrea. În timp ce vorbea, a scos revolverul, l-a lipit de piept, apoi a apăsat încet pe trăgaci. S-a prăbuşit cu aceleaşi gesturi ca şi tatăl său, al cărui trup era văzut numai de el. Aflate cu spatele, cele două cadavre sunt identice, „ca şi când unul a murit de două ori”.

Penciulescu examinează arma şi constată că este revolverul pe care i-l dăduse Maria Sineşti, atunci când venise la redacţie să-i destăinuie gândul sinuciderii care o chinuise zile şi nopţi, pentru că el n-o mai iubea. Praida consideră că Gelu fusese „prea inteligent ca să accepte lumea asta aşa cum este, dar nu destul de inteligent pentru ceea ce voia el. Pentru ceea ce năzuia el să înţeleagă, nici o minte omenească nu a fost suficientă până azi... L-a pierdut orgoliul lui nemăsurat...”.

Stilul lui Camil Petrescu este anticalofil (împotriva scrisului frumos) şi se particularizează prin formule estetice moderne, prin sondarea personajelor până în zonele cele mai adânci ale subconştientului şi prin desăvârşitul echilibru al compoziţiei. Monologul interior constituie mijlocul artistic de exprimare a trăirilor lăuntrice şi de reflectare asupra existenţei individului. Limbajul este remarcabil prin imaginile intelectuale, aprofundarea nuanţelor sufleteşti, claritatea limbajului analitic, figurile de stil rezumându-se la comparaţii şi epitete, dar „fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie”. (Camil Petrescu)

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …