Jean Bart

Jean Bart (pseudonimul literar al lui Eugeniu [Eugenie] Botez) (28 noiembrie 1874, Burdujeni-Suceava - 12 mai 1933, Bucureşti) - prozator. Tatăl lui Bart, căpitanul de dorobanţi Panaite Botez, se distinge în Războiul pentru Independenţă şi avansează până la gradul de general de brigadă. Mama, Smaranda, fiică a căminarului Nastasachi Mihail, absolvise un pension francez. În 1878, familia se mută la Iaşi, unde în toamna lui 1883 Bart îl are ca institutor, în clasa a doua, pe Ion Creangă.

Între 1886 şi 1889 este elev la gimnaziu, iar în august 1869 e înmatriculat la Şcoala fiilor de militari. Din septembrie 1894, frecventează Şcoala de ofiţeri din Bucureşti, pe care o termină în vara lui 1896, ca sublocotenent. Urmează apoi la Galaţi, vreme de şase luni, Şcoala de aplicaţie a marinei regale. În 1897 îşi începe cariera de ofiţer de marină, îndeplinind diferite funcţii, între care acelea de comisar maritim şi de comandant al porturilor Călăraşi, Sulina, Constanţa, şi ajunge până la gradul de comandor.

O altă latură a activităţii lui Bart este aceea legată de programul de asistenţă socială, printre ai cărui iniţiatori este socotit. A fost primul director general al Asistenţei Sociale, în Ministerul Muncii şi Ocrotirilor Sociale (1921). În 1922, este ales membru corespondent al Academiei Române, referatul de recomandare fiind susţinut de Mihail Sadoveanu. Călătoreşte în fiecare an, la diferite congrese, vizitând cu această ocazie oraşe precum Paris, Varşovia, Geneva şi făcând un tur prin Egipt, Palestina, Turcia.

Cea dintâi carte, Jurnal de bord, alcătuită din „schiţe marine şi militare”, îi apăruse în 1901. Jurnal de bord, Datorii uitate (1916) şi Prinţesa Bibiţa (1923) au fost premiate de Academia Română. Surmenajul a grăbit, fără îndoială, evoluţia unui diabet mai vechi, sfârşitul neaşteptat al lui Bart consternând pe toată lumea. Era pe punctul de a lua Premiul Naţional pentru proză.

Aflat încă pe băncile şcolii, Bart se încumetă să polemizeze, în „Munca” (1894), şi încă pe un ton arţăgos, cu Alexandru Vlahuţă. Semnează Gh. Rot..., lucrător-croitoriu, apoi Un muncitor. Tot aici foloseşte iscălitura Traducere de, prescurtare a pseudonimului Trotuş, ce însoţeşte primele sale scrieri, publicate în „Lumea nouă literară şi ştiinţifică” (1896). Eugeniu P. Botez se deghizează pentru prima oară în Jean Bart în „Adevărul de joi” (1898).

Literatura lui a avut mulţi cititori, fiind republicată în numeroase alte ziare, reviste, calendare şi almanahuri: „Revista maritimă” (Brăila), fondată în 1900 de Bart, care a fost aici si secretar de redacţie, „Curentul”, „Curentul nou”, „Viaţa românească”, „Adevărul”, „Dimineaţa”, „Adevărul literar şi artistic”, „România maritimă şi fluvială” (1931-1933), revistă înfiinţată tot de Bart, care a îndeplinit şi funcţia de director etc. Din scrierile sale s-au făcut traduceri în franceză, italiană, spaniolă, germană, rusă, cehă, poloneză, maghiară, bulgară, portugheză şi chiar în esperanto.

Lipsită de vervă spectaculară şi de epatante artificii, publicistica lui Bart nu conţine nici un dram de gratuitate şi e străină de vanitatea oglindirii de sine. În spinoasa „chestiune a Dunării”, competenţa lui, aşa cum reiese şi din lucrările publicate, e aceea a unui specialist, stăpân pe argumentul istoric, politic, economic.

Cartea Dunărei (1933) este o monografie documentată, sacrificând pe alocuri unui murmur de lirism sobrietatea excursului. Valorile morale şi cele poetice sunt, aici, iradieri ale temei navale. Opiniile literare ale lui Bart sunt în genere cuminţi, de bun-simţ, cu o tendinţă, totuşi, de retardare. O serie de evocări apar ca „sclipiri răzleţe” din vremuri care smulg sobrului vaporean o pioasă lacrimă, dar îi deşteaptă şi un fin surâs. Secvenţele din trecut, mângâiate de ficţional, tind să se preschimbe în schiţe literare.

Scrisorile dintr-o călătorie sau alta, publicate în „Adevărul”, au o turnură meditativă. Atâtea „lucruri văzute şi auzite” trezesc în reporter naratorul. După cum proza lui Bart dispune de o densă încărcătură de veridicitate, unele „însemnări şi amintiri” mimează reflexele epicului plăsmuit. Şi prima călătorie a lui Bart pe Marea Neagră (consemnată în Jurnal de bord), ca şi celelalte, descrise în fragmente de jurnal rămase în „Viaţa românească”, comunică o stare de euforie şi de „uimire”.

Cu deosebire în cel de-al doilea jurnal de bord, impresiile prind să-şi croiască un făgaş narativ. În călătoria spre America de Nord (Peste Ocean, 1926), Bart nu mai e, desigur, sublocotenentul emotiv de odinioară. După şocul primelor contacte, comandorul, revenindu-şi cu greu din năuceală şi triindu-şi de la o zi la alta prejudecăţile, priveşte cu mai multă înţelegere şi chiar cu admiraţie un mod de viaţă care ştie să preţuiască promptitudinea şi eficienţa. Cu un minimum de meşteşugiri, în întâmplările pe care le narează, imaginarul capătă amprenta întâmplării adevărate. Dacă amintirea se prezintă ca un teritoriu al povestirii, povestirea, la rândul ei, se înfăşoară pe volutele unor rememorări, în această subtilă ambiguitate subzistă modernitatea, atâta câtă este, a discursului narativ.

Bântuie, în „schiţele militare” ale lui Bart, un duh al deznădejdii. Un cer întunecat striveşte fără putinţă de împotrivire nişte făpturi oropsite - deposedaţi ai vieţii meniţi suferinţei şi, adeseori, unui tragic sfârşit (Mărgărint beţivul, La poarta spitalului etc.). Verismul acestor proze nu-şi refuză un arsenal al literaturizării. Ceea ce nu le anulează substanţa de „documente omeneşti”.

Cu o viziune nedisimulat tezistă, confruntând două „lumi aparte”, nuvela Datorii uitate se clădeşte pe complexul poporanist al vinovăţiei. Registrul patetic alternează cu secvenţe umoristice, în care, cu o inventivă, dar cam apăsată expresivitate a amănuntului, se conturează o tipologie grotesc-malignă. Nuvela pendulează între palpitul caritabilităţii şi încruntarea maliţioasă. Fiinţe modeste, insignifiante în aparenţă, la cheremul unor forţe potrivnice, sunt şi eroii „schiţelor marine din lumea porturilor”. Născuţi pentru a suferi, într-o zodie a cumpenei, au parte numai de necazuri, de zbucium, de unde şi asceza resemnării.

Firi introvertite, ei poartă în sufletul obosit traumele multor înfrângeri (Rătăcit, Cimitirul maritim, Pleca un vapor din port...). Există, ca la însingurării sadovenieni, o taină grea în viaţa lor, vreun „păcat” săvârşit cine ştie cum ori o „întâmplare tristă”, a cărei drojdie le otrăveşte fiecare ceas. Îşi ţin cât îşi ţin „inima zăvorâtă”, dar compresiunea lăuntrică îi sileşte, odată şi odată, să-şi spună păsul (Cu ruşii în deltă). Astfel, pe „firul necazurilor”, se înnădeşte treptat „povestea”. Decorul se animă, amplificând ecoul înneguratelor mărturisiri. Alteori, natura e indiferentă, când nu îşi bate joc, precum marea, cu un „hohot clocotitor”. Cel mai adesea, însă, cadrul e stăpânit de o „tristeţe mută”.

Prin pudoarea indicibilă a simţămintelor, prin complicaţiile sufleteşti, inhibitorii, ale personajului narator, nuvela După douăzeci de ani consună cu Adela, romanul lui G. Ibrăileanu. O adiere de lirism nostalgic învăluie evocarea unei iubiri eterice. O „viaţă pierdută” este şi aceea a romanţioasei Bibiţa Garoflide, care se ofileşte în orăşelul-port unde numai pentru dânsa nu se întâmplă nimic. În pătimirile ei, declanşate de farsa crudă a unor răutăcioşi, se iveşte, în contraefect, o nuanţă de ridicol.

Între lacrimă şi surâs, Bart are un mod al său de a ironiza, cu o seriozitate întretăiată de câte un licăr de amuzament (Horaţiu Baltă, La conferinţă). Birocratismul abuziv, inept generează comicul absurd. În forme ilare, acest absurd poate avea un conţinut tragic (O protestare postuma). În Intrarea câinilor în Anglia este strict oprită, schiţă mereu antologată, nostimada este rezultanta disproporţiei dintre cauză şi urmările ei. Un efect al gândirii aberante îl înfăţişează şi episodul insolit din Fără permis de export. În câteva naraţiuni, Bart atinge, asemenea lui Ioan Al. Brătescu-Voineşti, o clapă a înduioşării (Şoimul, Singură). Lirismul edulcorează aici o proză căreia îi prieşte mai degrabă nota de asprime.

Coruirmând pronosticul unor comentatori (în primul rând, al lui G. Ibrăileanu) şi învingându-şi propriile temeri, Bart scrie romanul Europolis (1933). O scrisoare neaşteptată stârneşte vâlvă între locuitorii Sulinei, vestind revenirea lui Nicola Marulis din ţinuturile de peste Ocean. În micul port cosmopolit de la gurile Dunării, unde alternanţa de prosperitate şi colaps economic, de somnolenţă şi febrilitate intră în ciclicitatea firească a locului, totul se poate schimba peste noapte, într-un decupaj atent ritmat, naratorul sugerează, din şuşoteli, calcule înfrigurate, salturi în himeric, toată nerăbdarea, volbură de curiozitate şi de irealizabile nădejdi, cu care este aşteptat Americanul. Întoarcerea lui este elementul activizant al naraţiunii.

Contrariaţi de ţinuta sărăcăcioasă a lui Nicola, pusă îndată pe seama originalităţii yankee, membrii coloniei greceşti se întrec în a-l potopi cu măguliri şi favoruri, jucând, pe coarda ipocriziei, o comedie impudică, în râvna lor de a se arăta vrednici de „milioanele” care îi fascinează. Se pun la cale străvezii tertipuri, încolţesc resentimente, înfloreşte zâzania. Soţia lui Stamati, trufaşa Penelopa, apelpisită până la nevroză de viaţa searbădă pe care o duce, bovarizează. Lâncezeala, insuportabilă pentru o fire pasională, o face disponibilă aventurii, încât, prezenţa seducătorului Angelo Deliu dezlănţuie frenezia erotică a impetuoasei grecoaice.

O siluetă feminină de farmec exotic este ciocolatia Evantia, fiica lui Nicola. Şi în furoarea amoroasă a Penelopei, şi în romantica idilă dintre Evantia şi sensibilul locotenent Neagu, se percepe vibraţia difuză a irealizabilului, bucuria, extazul fiind săgetate de rele prevestiri. Plătind preţul irecuperabil al candorii, fata cade în braţele experte ale lui Deliu. Un păcat al vinovăţiei fără vină, marcând începutul degringoladei. Zvonurile, suspiciunile înteţindu-se, adevărul despre Nicola Marulis iese dintr-o dată la iveală. Averea lui, de fost puşcăriaş, încape într-o boccea. O masivă decepţie, revărsată în ostilitate şi ură, urmează acestor dezvăluiri. Hulit şi urgisit, bătrânul se hazardează într-o acţiune de contrabandă şi moare împuşcat. Dezastrele curg, într-o reacţie în lanţ. Abandonată de fluşturatecul Deliu, Penelopa se sinucide. Distrus, Stamati îşi pierde minţile. Evantia eşuează la un deocheat varieteu, stingându-se de ftizie.

Într-un melancolic Epilog, naratorul înşiruie şi alte răsuciri de destin, sub vrerea impenetrabilă a fatalităţii. Sulina însăşi agonizează, se pustieşte, se destramă. Bart aruncă peste această lume, cu dramele şi caraghioslâcurile ei, o căutătură sceptică şi totuşi împăcată. Ironia, sancţionând, ca şi în alte scrieri ale sale, excesul şi artificiul, se aliază cu lirismul, care - afinitate cu Pierre Loti - împânzeşte pasajele descriptive, inspirate de priveliştea mării. Din noianul de fapte ce asigură densitatea epică a romanului se arcuiesc îngândurări, tatonând, cu oare care ieftinătate, „misterul” iubirii, al vieţii şi al morţii, legităţile nelămurite ale balansului dintre iluzie şi realitate. Între sarcasm şi nostalgie, proza de moderaţie clasică a lui Bart, absorbind „documentele omeneşti” în ficţiune, se configurează într-un spaţiu al autenticităţii.

Opera literară

  • Jurnal de bord, Bucureşti, 1901;
  • Sărmanul Dionis (în colaborare cu Constantin Calmuschi şi George Orleanu), Bucureşti, 1909;
  • Datorii uitate, Bucureşti, 1916;
  • În cuşca leului, Bucureşti, 1916;
  • Prinţesa Bibiţa, Bucureşti, 1923;
  • Proză, Bucureşti, 1925;
  • În Deltă..., Bucureşti, 1925;
  • Peste Ocean, Bucureşti, 1926;
  • Schiţe marine din lumea porturilor, Bucureşti, 1928;
  • Însemnări şi amintiri, Bucureşti, 1928;
  • Misterul casei din Sărărie, Bucureşti, 1929;
  • O corabie românească. Nava-şcoală brikul „Mircea”, Bucureşti, 1931;
  • Pe drumuri de apă, Bucureşti, 1931;
  • Europolis, Bucureşti, 1933; ediţia II, prefaţă de George Călinescu, Bucureşti, 1933; ediţia III, prefaţă de George Călinescu, Bucureşti, 1939; ediţie prefaţată de George Ivaşcu, Bucureşti, 1962; ediţie prefaţată de Octav Botez, ediţie îngrijită de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1971;
  • Cartea Dunărei, prefaţă de Ion Simionescu, Bucureşti, 1933;
  • Zâna izvorului sănătăţii (în colaborare cu Doctorul Ygrec [I. Glicsmann] şi Mihail Celarianu), Bucureşti;
  • Jurnal de bord, ediţie îngrijită şi prefaţă de Virgiliu Ene, Bucureşti, 1965; ediţia Bucureşti, 1986;
  • Schiţe marine, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Mohanu, Bucureşti, 1968;
  • După furtună, Bucureşti, 1969;
  • Scrieri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Constantin Mohanu, I-II, Bucureşti, 1974-1979;
  • Schiţe marine din lumea porturilor, ediţie îngrijită şi prefaţă de Virgiliu Ene, Bucureşti, 1975;
  • Jurnal de bord. Datorii uitate. Prinţesa Bibiţa. În Deltă. Schiţe marine din lumea porturilor, ediţie îngrijită şi postfaţă de Mircea Braga, Bucureşti, 1981;
  • Europolis şi trei nuvele, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Bogdan Lefter, Bucureşti, 1985.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …