Izvoarele istoriei Ţării Haţegului

De la sfârşitul Antichităţii şi până la prima atestare documentară, din anul 1247, a numelui Ţării Haţegului, evoluţia societăţii din aceste părţi sud-vestice ale Transilvaniei s-a produs în afara conului de lumină al izvoarelor scrise. Etapele istorice parcurse de colectivităţile care au vieţuit aici, evenimentele şi împrejurările traiului de pe durata acestor aproape zece secole de istorie lipsită de atestare scrisă, nu pot fi reconstituite decât cu ajutorul mărturiilor de cultură materială şi spirituală numite, cu un termen mai general, documente arheologice. Penuria de izvoare scrise nu constă doar din faptul că vreme îndelungată societatea haţegană nu a produs documente scrise, ci şi din lipsa până într-o epocă relativ târzie a unor informaţii exterioare referitoare la realităţile din interiorul Ţării Haţegului.

Desigur că o parte a izvoarelor scrise mai vechi, datând din secolele IV-XII sau cuprinzând informaţii referitoare la aceste secole, privind ansamblul Transilvaniei sau întreg spaţiul carpato-dunărean, îşi are importanţa sa pentru cunoaşterea împrejurărilor istorice din regiunea ce ne interesează. Alături de celelalte teritorii româneşti şi poate chiar mai mult decât ele, datorită antecedentelor şi situării sale geografice centrale, Ţara Haţegului a parcurs principalele etape de dezvoltare istorică a societăţii daco-romane şi apoi româneşti, a cunoscut în mai mică sau mai mare măsură consecinţele perindării unor migratori şi a făcut parte din lumea voievodatelor transilvănene de la cumpăna secolelor IX şi X, confruntată cu războinicii maghiari la începutul secolului al X-lea.

Dar atâta vreme cât ştirile scrise mai vechi decât secolul al XIII-lea nu permit localizarea precisă în cuprinsul Ţării Haţegului a unor evenimente sau a unor stări concrete, de genul satelor individualizate, a persoanelor sau a conflictelor, toate aceste informaţii timpurii au valoare destul de limitată pentru o cercetare monografică de felul celei pe care o întreprindem. Folosirea pentru Haţeg a unor ştiri referitoare la teritorii mai întinse se mărgineşte la posibilitatea reconstituirii unui cadru istoric general şi este condiţionată de confirmarea informaţiilor prin izvoare de altă natură sau prin ştiri scrise mai târzii.

Pentru cunoaşterea istoriei haţegane de la începuturile evului mediu, izvoarele arheologice sunt deci mai importante decât cele scrise şi beneficiază în plus, în perspectiva cercetărilor viitoare, de posibilitatea sporirii Iot practic nelimitate. Dar ţinând seama de metoda pe care am adoptat-o, aceea a „reconstituirilor regresive”, ca şi de stadiul la care se află cercetările de arheologie medievală din Ţara Haţegului, cercetări care permit doar reconstituiri fragmentare pe temeiul documentelor materiale, centrul de greutate al informaţiei continuă deocamdată să se afle în domeniul izvoarelor scrise.

Printre izvoarele scrise, locul principal revine fără îndoială actelor de cancelarie, aşa-numitelor izvoare diplomatice. Izvoare narative care să acorde atenţie mai stăruitoare regiunii ce ne interesează - cronici, relatări de călătorii şi altele - sunt prea târzii pentru a fi foarte utile reconstituirilor pe care le urmărim. Cu excepţia unor menţiuni răzleţe din izvoare narative ale secolelor XV-XVII care se dovedesc a putea fi proiectate asupra trecutului, suntem în mod practic lipsiţi de posibilitatea folosirii acestui gen de izvoare.

Documentele de cancelarie de care dispunem compensează în bună măsură această lipsă. Prin subiecte şi detalieri, ele cuprind deseori relatări comparabile izvoarelor narative. Începând cu celebra Diplomă a cavalerilor ioaniţi şi cu documentele cuprinzând informaţii despre aşezări din vecinătatea Mureşului sau despre Haţeg la sfârşitul secolului al XIII-lea, continuând cu documentele tot mai numeroase din secolul al XIV-lea şi apoi cu importanta serie a diplomelor regale şi voievodale din prima jumătate a secolului al XV-lea, dispunem de câteva sute de asemenea informaţii. Ele reprezintă doar o parte, probabil destul de mică, a actelor ce vor fi fost redactate în secolele XIII-XV, deoarece multe s-au pierdut de-a lungul timpului sau mai aşteaptă să fie descoperite în arhive.

În comparaţie cu izvoarele narative, documentele de cancelarie au evidentul avantaj de a reflecta mai obiectiv realitatea. Nu trebuie totuşi uitat, sub aspectul relaţiilor pe care le înfăţişează, că ele nu provin de la societatea de care ne ocupăm ci de la instituţii venite în contact cu această societate, instituţii care au reţinut şi consemnat doar realităţile care le interesau, modelându-le după norme proprii în tiparele rigide ale sistemului juridic al regatului.

Cu toate aceste limite, analiza documentelor, a fiecăruia în parte şi al ansamblului lor, raportarea pe teren a informaţiilor ce le cuprind, reconstituirea legăturilor familiale şi de altă natură, precum şi a conflictelor ce le oglindesc, toate la un loc permit întocmirea unui tablou destul de complet al Ţării Haţegului la cumpăna secolelor XIV şi XV. Coroborate cu izvoarele din celelalte categorii şi cu prudenţa reclamată de asemenea reconstituiri istorice, ele mijlocesc totodată şi o privire cuprinzătoare în epoca ce a precedat apariţia şi înmulţirea documentelor de cancelarie.

Preocupările pentru strângerea şi publicarea documentelor haţegane coboară ca vechime până la mijlocul secolului trecut, stimulate atunci de interesul pentru studii genealogice, dar şi de confruntări istoriografice. Da sfârşitul secolului trecut, în vremea publicării colecţiilor diplomatice provenind din arhivele marilor familii nobiliare şi a întocmirii primelor monografii regionale, o bună parte a diplomelor haţegane, aflată în proprietate privată sau în colecţii mai mici, a fost adunată şi a început să vadă lumina tiparului în reviste sau în anexele unor studii.

Dar strângerea metodică a acestor izvoare şi publicarea lor după criterii riguroase, cu preocupări stăruitoare pentru cuprinderea în ordine cronologică a întregului material, s-a produs abia la mijlocul secolului nostru, chiar dacă şi geograf iile istorice mai vechi au folosit şi consemnat, ca regeşte sau ca simple menţiuni, aproape toate informaţiile cunoscute la un moment dat ca existând în arhive şi colecţii.

Datorită marelui număr al documentelor haţegane datând din secolul al XV-lea şi răspândirii lor în numeroase fonduri şi publicaţii, colecţiile metodice cuprinzând documente privind Ţara Haţegului se opresc fie la puţină vreme după mijlocul secolului al XIV-lea, fie la sfârşitul acestui veac. Pentru cele două decenii din jurul anului 1400, dispunem de o excelentă publicaţie conţinând regestele documentelor deja cunoscute şi textele integrale ale celor valorificate pentru prima oară cu acest prilej.

Există de asemenea colecţii de documente în manuscris, pregătite spre publicare şi care acoperă deceniile de sfârşit ale secolului al XIV-lea, după cum numeroase documente din secolul al XV-lea, publicate până acum doar ca regeşte, semnalate în literatură sau publicate cu multe greşeli după copii târzii, precum şi practic inedite, au devenit accesibile în arhive străine iar mai recent, sub forma microfilmelor, şi în arhivele din ţară.

În, aceste condiţii, cu toată cantitatea mare de informaţii documentare accesibile, prelucrarea şi folosirea lor este departe de a putea fi completă. În documentele din a doua jumătate a secolului al XV-lea sau de la începutul secolului al XVI-lea, care din motive obiective nu au putut fi prelucrate exhaustiv, mai există desigur informaţii utile reconstituirii perioadelor mai vechi. Dar cum cercetările de arhivă continuă să dea la iveală documente până acum cu totul necunoscute, unele dintre ele conţinând ştiri preţioase referitoare la secolele XIII-XIV, adunarea şi prelucrarea izvoarelor diplomatice ale Ţării Haţegului nu poate fi considerată decât ca o activitate permanent perfectibilă, la fel ca însăşi cercetarea istorică.

Tot dintre izvoarele scrise ale Ţării Haţegului face parte şi un grup de informaţii datând din secolele XIII-XV care, spre deosebire de cele deja evocate, prezintă avantajul provenienţei din mediul haţegan. Este vorba de inscripţiile şi însemnările pictate sau zgâriate - aşa-numitele „grafite” - din monumentele păstrate în regiune în număr destul de mare. Redactate aproape exclusiv în slavonă, limba de cultură a mediului românesc haţegan şi lipsite deocamdată de o publicare cuprinzătoare şi unitară, ele oferă ştiri foarte importante despre persoane, evenimente şi instituţii din societatea sud-vestului transilvănean.

Aceste izvoare permit în plus, prin confruntarea cu numele de persoane consemnate corupt de documentele de limbă latină, reconstituirea antroponimiei haţegane. Dar cu aceste din urmă informaţii, obţinute în ultimul timp mai ales cu prilejul cercetărilor asupra monumentelor supuse restaurărilor, a cercetărilor de istoria artei şi arhitecturii ca şi a celor arheologice, abordăm a doua categorie principală de izvoare.

Izvoarele arheologice ale istoriei Ţării Haţegului, înţelese în sensul mai general al termenului, cuprind toate mărturiile de cultură materială şi spirituală ale societăţii haţegane sau, într-o altă formulare şi doar pentru epoca ce ne interesează, documentele materiale ale civilizaţiei medievale haţegane. Este vorba în primul rând de monumente istorice, laice şi religioase, civile şi militare, păstrate încă în stare de folosinţă - uneori cu numeroase adaosuri şi transformări - sau doar ca ruine, precum şi de monumente dispărute ale căror temelii şi vestigii au fost descoperite prin săpături sau mai aşteaptă să fie identificate şi scoase la lumină.

S-a subliniat în repetate rânduri locul de excepţie al Ţării Haţegului sub aspectul vechimii şi numărului mare de monumente medievale româneşti pe care le cuprinde. Cel puţin douăzeci de monumente anterioare mijlocului secolului al XV-lea, unele dintre ele datând încă din secolul al XII-lea, adăpostind numeroase ansambluri de pictură murală din secolele XIV-XV, se mai păstrează azi în regiune.

Situaţia este fără analogii în rândul celorlalte „ţări” medievale româneşti. Numărul acestor monumente este susceptibil de a se dubla în viitor, prin intrarea în circuitul ştiinţific a monumentelor dispărute, care aşteaptă efortul arheologilor, iar dacă luăm în considerare limitele geografice extensive ale „ţării” şi includem în calcul monumentele apărute prin iniţiativa unor colectivităţi venite din afară sau a unor instituţii exterioare Ţării Haţegului, numărul monumentelor din secolele XII-XV ar deveni de trei sau chiar patru ori mai mare.

Dincolo de aspectele speciale, de istoria artei şi arhitecturii, pe care le luminează, monumentele haţegane reflectă realităţi de istorie socială şi politică a căror descifrare presupune temeinica lor cunoaştere, a fiecărui monument în parte şi a grupurilor de monumente înrudite, sub aspectul datării, al identificării ctitorilor, al funcţiunilor pe care le-au îndeplinit şi al evoluţiei lor în timp. În multe privinţe ne aflăm doar la începuturile acestei cunoaşteri.

Dar arhitectura haţegană de zid nu a apărut la începuturile mileniului nostru pe loc gol, ci într-o regiune în care se păstrau, fie şi doar ca ruine, numeroase monumente romane şi chiar dacice, într-o regiune care trebuie să fi cunoscut pe durata primului mileniu al erei noastre şi manifestările mai modeste ale arhitecturii din lemn şi pământ. Vestigiile acestor din urmă activităţi constructive - vetrele de sat ale obştilor haţegane, necropolele acestora, întăriturile şi fortificaţiile ca şi alte urme rămase pe teren din secolele ce au precedat menţionarea în izvoare scrise a societăţii haţegane şi apariţia monumentelor ei de zid -, toate acestea reprezintă principala cale de constituire a arhivei de izvoare arheologice.

Volumul de izvoare arheologice ale istoriei Ţării Haţegului este deocamdată limitat. Ne grăbim să adăugăm că avem în vedere informaţiile arheologice concludente, deci în primul rând complexele de vieţuire cercetate integral şi publicate metodic deoarece, la fel ca şi în cazul izvoarelor scrise şi chiar mai mult decât în cazul lor, documentele arheologice pretind asemenea condiţii pentru a fi cu adevărat grăitoare. Documentele arheologice „fragmentare” provenind din sondaje, din săpături parţiale sau din descoperiri întâmplătoare produse de obicei în condiţii incerte, precum şi cele inedite sau publicate necorespunzător, au mai mult valoarea unor indicii.

În măsura în care asemenea documente acoperă, prin datarea lor, toate treptele cronologice ale mileniului lipsit de informaţie scrisă, ele oferă certitudinea că Ţara Haţegului a fost permanent locuită, că în teritoriul de mii de kilometri pătraţi ce ne interesează nu au fost momente de încetare a habitatului. Dar cercetarea nu se poate mulţumi cu asemenea concluzii pe care, în fond, nu le contestă decât cei cu totul lipsiţi de realism şi bun simţ istoric.

Cercetarea trebuie să stabilească ce caracter a avut locuirea din Ţara Haţegului în diferitele subdiviziuni ale perioadei ce se cere reconstituită pe cale arheologică, mărimea şi natura colectivităţilor, stabilitatea lor, formele de structurare social-politică şi teritorială, manifestările lor de cultură spirituală, precum şi celelalte coordonate care, toate la un loc, echivalează cu reconstituirea istorică prin mijloace specifice arheologiei.

Într-un asemenea mod de înţelegere a întocmirii unui corp de izvoare arheologice, nu dispunem azi pentru întreagă Ţara Haţegului şi pentru „pertinenţele” ei decât de o necropolă din secolele XI-XII cercetată în vecinătatea Hunedoarei şi de cercetarea metodică a unor monumente la Streisângeorgiu, Sânpetru, Sălaşu de Sus şi Mălăieşti. Alte cercetări, de mai mică sau mai mare întindere, privind în special monumente haţegane din secolele XIII-XV, dar şi porţiuni din aşezări şi necropole mai timpurii, au avut drept urmare doar rapoarte succinte cu caracter preliminar sau sunt încă inedite şi nu îndeplinesc deci condiţiile unei temeinice valorificări istorice.

Alte izvoare arheologice, mai degrabă frânturi de documente materiale, constau din descoperiri izolate făcute în condiţii nesigure şi reprezintă doar elemente pentru schiţarea unui cadru foarte general. Situaţia evidenţiază faptul că, sub aspectul cercetării arheologice a Haţegului medieval, ne aflăm abia la începutul drumului şi că încheierile ce pot fi azi formulate pe temeiul acestui gen de informaţii sunt departe de a răspunde la toate întrebările. În condiţiile marilor transformări economico-sociale şi teritoriale din ultimii ani, care afectează inerent şi mărturiile materiale păstrate în pământ, intensificarea cercetărilor apare ca o necesitate imperioasă.

Izvoarele onomastice, cuprinzând toponimia şi antroponimia haţegană, deci numele de locuri şi de persoane, fac parte din sfera mai largă a informaţiilor lingvistice, printre care ocupă totuşi un loc privilegiat. Spre deosebire de datele care pot fi culese prin studii de limbă din această parte a Transilvaniei, prin cercetări asupra fenomenului lingvistic actual sau asupra unor monumente de limbă ce aparţin ultimelor trei-patru secole, de când ni s-au păstrat texte în limba română, numeroasele onomastice consemnate în documentele haţegane de limbă latină sau slavonă din secolele XIV-XV sunt în mod practic la fel de vechi ca şi primele informaţii scrise referitoare la realităţile medievale din această parte de sud-vest a Transilvaniei.

Antroponimia şi toponimia haţegană, inclusiv hidronimia şi oronimia, s-au bucurat de atenţia cercetărilor de specialitate în cadru teritorial mai larg sau în limitele zonei pe care o urmărim aici, iar uneori doar în cadrul unor micro-zone din cuprinsul ei, cu preocuparea firească de a pune alături şi de a compara onomastica actuală culeasă pe teren cu aceea consemnată de documente.

Numeroase studii au fost dedicate câte unui singur onomastic, în încercarea de a ajunge la concluzii istorice pe temeiul datei apariţiei şi răspândirii sale teritoriale. Poate chiar mai mult decât în domeniul istoriografiei Ţării Haţegului, în cel al toponimiei şi antroponimiei s-au exprimat foarte multe opinii divergente şi s-a ajuns la interpretări situate la limita simţului critic, iar uneori dincolo de această limită.

Până la un punct, culegerea unor asemenea „interpretări onomastice” poate servi reconstituirii evoluţiei istoriografiei Ţării Haţegului, pe lângă aspectele pitoreşti pe care le relevă. Este sarcina cercetărilor de strictă specialitate de a lămuri etimologiile onomasticelor consemnate de documente şi de a prelucra toponimia culeasă de pe teren. Ne mulţumim deci cu adunarea informaţiei onomastice din izvoarele scrise, stăruind în special asupra restituirii formelor exacte prin, confruntarea menţiunilor repetate în documente succesive şi prin compararea cu toponimia actuală, adoptând doar acele interpretări care au întrunit consensul lingviştilor.

Izvoarele onomastice reflectă şi anumite realităţi cu deosebită greutate în domeniul reconstituirilor istorice; asupra acestora vom insista. Este vorba de derivarea toponimelor - în special a numelor de sate - din antroponime şi invers, fenomen ce reflectă anumite procese petrecute în sânul societăţii haţegane, de identificarea familiilor şi a legăturilor de rudenie pe temeiul antroponimelor, de surprinderea unor procese economice care s-au reflectat în onomastică şi mai ales de interpretarea cât mai apropiată de adevăr a unor onomastice prin judecarea lor în contextul istoric oferit de celelalte categorii de izvoare. Această din urmă îndeletnicire stă mai degrabă la îndemâna istoricului decât la aceea a lingvistului.

Izvoarele onomastice şi mai ales toponimia au fost cu precădere folosite pentru demonstrarea unor raporturi etnice de la începuturile evului mediu, în cazul nostru pentru stabilirea identităţii etnice a „dătătorilor de nume” din Ţara Haţegului. Fără a contesta faptul că ele pot lumina şi aspecte ale acestui cerc de preocupări şi întrebări, suntem totuşi departe de a ne ralia celor care au folosit sau mai folosesc încă onomastica şi mai ales toponimia în scopul reconstituirii „priorităţilor etnice” dintr-o regiune dată.

Aceasta datorită în primul rând faptului că onomastica a suferit în documente traduceri sau adaptări la limba cancelariei, de obicei latina, sau la limba reprezentanţilor autorităţii centrale, de obicei maghiara, ori de câte ori traducerea sau adaptarea au fost posibile. Exemplele pe care le întâlnim în documentele haţegane pledează convingător în acest sens, confirmând o realitate pe care am argumentat-o şi cu alte prilejuri şi justificând un punct de vedere exprimat şi de alţii înaintea noastră.

Culegerea de informaţii onomastice din documentele secolelor XIV-XV, determinarea originii lor în vocabularul unei limbi şi stabilirea pa acest temei a unor priorităţi etnice, sunt operaţii formale ce nu pot căpăta valoare da izvor istoric decât sub condiţia confirmării lor prin alte ştiri şi de către onomasticele folosite până azi de localnici. Şi chiar pentru cazurile în care toponimele actuale, provenind din vocabularul altei limbi decât al celei vorbite în locul respectiv, corespund atestărilor documentare din secolele XIV-XV, stabilirea de „priorităţi etnice” pe temeiul unor asemenea informaţii reclamă multă prudenţă deoarece dispunem de exemple pentru adoptarea la un moment dat de către localnici a unor traduceri de toponime, învestite cu autoritatea cancelariilor şi a administraţiei, precum şi datorită faptului că documentele reflectă numeroase modificări de toponimie şi mai ales de schimbări ale numelor de sate.

Pe de altă parte, antroponime provenind din vocabularul altei limbi decât cel al limbii române, sau chiar antroponime cu determinare etnică străină, sunt purtate de către personaje pe care documentele le precizează ca fiind români şi care, pe temeiul ansamblului de informaţii documentare, fac parte cu toată certitudinea din mediul haţegan românesc. Când este vorba de porecle care au devenit nume de persoană în secolele XIV-XV, fenomenul apare cu totul explicabil deoarece el s-a petrecut peste tot în evul mediu şi mai poate fi surprins şi azi, dar când respectivele antroponime nu au, cel puţin aparent, calitatea de porecle, explicaţiile trebuie căutate în altă parte.

Nu este exclus ca asemenea nume să reflecte evoluţii sociale şi sinteze etnice petrecute cu mult înainte de consemnarea lor în scris. Oricum, anumite nume de persoană cu aspect evident străin mediului românesc haţegan, pot fi fără rezerve îndreptate în corespondente româneşti, pe temeiul confruntării cu numele consemnate pentru aceleaşi persoane în inscripţii redactate în limba slavonă, chiar dacă şi acestea din urmă folosesc tot forme corupte în raport cu cele adevărate româneşti ce erau folosite în mod curent în familiile haţegane în secolele XIII-XV.

Nu trebuie uitat că numeroase onomastice provenind în mod aparent din vocabularul unor limbi străine, îşi pot avea originea reală în lexicul limbii române. Aceasta a preluat un număr important de apelative slave, cel târziu începând cu secolul al IX-lea, iar dintr-o epocă cu nu mult mai târzie datează şi împrumuturile românei din limbile turce sau începuturile preluărilor din maghiară, toate aceste fenomene lingvistice fiind deci anterioare vremii primelor consemnări scrise de onomastică haţegană.

Problema a fost analizată mai ales pentru toponimia românească cu aparenţă slavă, dar pare în afara îndoielii că şi majoritatea „onomasticilor slave, turce şi maghiare” consemnate în documentele din secolele XIII -XV ca existând în mediul românesc, provin de fapt din limba română a secolului al XIII-lea şi a secolelor anterioare, limbă pe care suntem încă departe de a o cunoaşte suficient pentru folosirea acestui gen de informaţii în sensul reconstituirilor etnice de la începuturile evului mediu.

Rezervele exprimate în legătură cu stabilirea de „priorităţi” pe temeiul toponimelor şi antroponimelor consemnate de documente, nu scad interesul acestor informaţii ca izvor istoric, mijloc de cunoaştere a unor aspecte variate ale trecutului societăţii din Ţara Haţegului. Dimpotrivă, ele evidenţiază obligaţia de a stărui asupra lor şi de a încerca înţelegerea şi interpretarea lor în contextul celorlalte categorii de informaţii, ceea ce ne şi propunem să facem de câte ori se va ivi prilejul.

Folosirea izvoarelor etnologice ale istoriei Ţării Haţegului pune în faţa reconstituirilor noastre probleme la fel de delicate ca şi aceea a onomasticelor. Fiind vorba de o regiune îndeobşte recunoscută ca foarte bogată sub aspectul moştenirilor de civilizaţie populară, Ţara Haţegului are o literatură etnologică remarcabilă. Informaţiile culese de etnologie şi de disciplinele din imediata ei vecinătate acoperă o sferă foarte largă, de la aspectele legate de procesele economice şi până la cele ţinând de cultura spirituală şi de manifestările variate ale acestei culturi, ca arta, folclorul, costumul sau obiceiurile, la care se adaugă domeniul relaţiilor sociale şi familiale, precum şi aspectele concrete ale culturii materiale, din categoria aşezărilor şi locuinţelor, a uneltelor şi inventarelor specifice, culese de etnografi.

Dar toate aceste informaţii provin din epoci relativ recente, vechimea datelor certe ce pot fi culese pe teren nedepăşind patru-cinci generaţii, iar proiectarea lor asupra unui trecut mai îndepărtat reclamă de asemenea multă prudenţă, datorită în special faptului că transformările de la începuturile evului mediu şi până în vremea din care datează în mod efectiv informaţiile etnologice, s-au produs în ritm din ce în ce mai accelerat.

Între epoca a cărei reconstituire ne-am propus-o şi data izvoarelor etnologice de care, dispunem, se intercalează procese şi evenimente esenţiale ale dezvoltării societăţii haţegane. În primul rând creşterea considerabilă, probabil cu mai mult decât de zece ori, a indicelui demografic, apoi consolidarea relaţiilor feudale în secolele XIV-XV şi înlocuirea lor cu relaţii capitaliste în secolul al XIX-lea, exercitarea pe durata câtorva secole a dominaţiei regatului medieval maghiar şi apoi a Imperiului Habsburgic, contacte şi influenţări reciproce cu colectivităţi străine apărute între timp şi aşezate la marginea sau în interiorul zonei de care ne ocupăm şi, nu în ultimul rând, influenţarea habitatului de către evenimentele de istorie politică petrecute în aceste părţi ale Transilvaniei, mai ales datorită impactului otoman din secolele XVI-XVII.

Cu alte cuvinte, multe consemnări ale studiilor etnologice din ultimul secol par a fi greu de folosit pentru cunoaşterea epocilor mai îndepărtate ale istoriei Ţării Haţegului, diferenţierea miezului originar de adăugirile ulterioare fiind foarte dificilă. Reconstituirea istorică în general, dar mai ales reconstituirea unei anumite perioade, cronologic delimitate, din îndelungata evoluţie a unei societăţi, pretinde informaţii cu dată certă, calitate ce lipseşte majorităţii izvoarelor etnologice.

Găsim în domeniul etnologiei date care servesc înţelegerii şi mai bunei cunoaşteri a unor ştiri lapidare din izvoarele scrise sau care permit interpretarea şi valorificarea documentelor arheologice, dar există şi date care sunt contrazise de celelalte informaţii din secolele XIII-XV, situaţii în care vechimea mai mică a respective1or documente etnologice ne apare ca sigură.

Astfel, pentru înţelegerea cu ajutorul etnologiei a unor procese economice de la începuturile evului mediu, sunt foarte preţioase consemnările referitoare la agricultura de altitudine, practicată în Carpaţii Meridionali pe terase până la înălţimea de 800-1000 m, explicând modul în care o economie agro-pastorală s-a putut menţine la un moment dat în afara zonelor de şes, proprii agriculturii.

Dar pe de altă parte, multe date privind păstoritul „tradiţional” din secolele XVIII-XIX ne apar lipsite de interes pentru reconstituirea stărilor anterioare secolului al XIV-lea, când lipsa pieţii şi a cererii de produse animaliere făcea inutilă creşterea de turme care să depăşească nevoile de consum ale colectivităţilor. Tot astfel, în ceea ce priveşte topografia aşezărilor, tipurile de locuinţă sau chiar costumul, datele oferite de etnografie sunt în general lipsite de confirmări de altă natură şi mai ales de confirmări prin documente arheologice şi au astfel o utilitate foarte limitată pentru reconstituirea realităţilor de la începuturile evului mediu.

Dincolo de aceste limite ale izvoarelor etnologice, există totuşi domenii în care valoarea lor este evidentă sau în care ele reprezintă în mod practic singura cale de informare. Avem în vedere aspecte de genul tehnologiilor populare cu trăsături vădit arhaice, sistemele matrimoniale sau psihologia colectivă, mai ales pentru cazurile în care cercetarea etnologică poate stabili particularităţi strict locale.

Ansamblul informaţiilor etnologice deschide oricum o fereastră spre acele manifestări ale societăţii pe care celelalte categorii de izvoare le ignoră aproape cu desăvârşire. Sunt motive pentru care cercetarea istorică nu se poate lipsi de izvoare etnologice şi este totodată motiv de optimism în ceea ce priveşte viitorul aport al acestor izvoare, sub condiţia datării tot mai strânse a informaţiei specifice.

Categoriile de izvoare despre care a fost vorba nu epuizează căile de informare asupra Haţegului medieval. Izvoarele cartografice, deşi relativ târzii, din secolele XVII-XVIII sau încă mai noi, conţin multe ştiri de reală utilitate pentru epoca mai veche: topografia aşezărilor, drumuri între timp dispărute, cadrul natural mai apropiat celui medieval sau consemnări de toponime vechi.

Şi informaţiile rezultând din cercetări paleoantropologice vor câştiga în importanţă, pe măsura prelucrării riguroase a unor serii mari de indivizi provenind din necropole dezvelite integral şi datate foarte strâns. Nu poate fi totuşi vorba de pretenţii excesive, de genul determinării etnice a materialului antropologic deoarece, după secolul al X-lea restructurările etnodemografice din Bazinul Carpatic par să fi produs sub acest aspect o anumită omogenizare.

În sfârşit, direcţii noi de investigare perfecţionate în ultimul timp prin aplicarea la nevoile istoriografiei a unor metode din domeniul ştiinţelor fizico-matematice, chimiei sau biologiei şi în special informaţiile oferite de palinologie asupra vegetaţiei sau a plantelor de cultură pentru reconstituirea cadrului natural şi a proceselor economice de la un moment dat, se află în ţara noastră abia la începuturile lor. De la aceste din urmă discipline, folosite ca auxiliare ale cercetării arheologice moderne, este de aşteptat o creştere importantă a volumului de informaţii privind Ţara Haţegului la începuturile evului mediu.