Izvoare arheologice ale istoriei României

În accepţiunea de azi a cuvântului, arheologia (de la grecescul archaios = vechi şi logos-logia = ştiinţă), ca disciplină aparte a ştiinţei istorice, nu e mai veche de prima jumătate a veacului al XIX-lea. Ea constituie un important izvor de informaţii asupra epocii străvechi şi vechi din istoria omenirii, dar nu mică e contribuţia ei şi la cunoaşterea epocilor mai târzii, a celei medievale, îndeosebi.

În ce priveşte epoca străveche (a comunei primitive), lipsită de celelalte izvoare (cum ar fi, de pildă, scrierea, ce însoţeşte, după cum se ştie, în general, stadiul civilizaţiei), se poate spune că aproape totalitatea informaţiilor pe baza cărora ea poate fi reconstituită este pusă la dispoziţie de ştiinţa arheologiei. Aşa se şi explică împrejurarea că înainte de constituirea arheologiei ca ştiinţă istorică, istoria comunei primitive se reducea, în bună parte, la legende şi mituri, sau era înlocuită cu speculaţii întemeiate pe cunoştinţele privitoare la populaţiile actuale cu tehnică primitivă. Deseori, se nega pur şi simplu existenţa unui stadiu primitiv în dezvoltarea societăţilor omeneşti sau acesta era considerat ca nefăcând parte din istoria propriu-zisă, fiind relegat în aşa-zisa preistorie.

În legătură cu aceasta trebuie să spunem că, deşi urmăreşte acelaşi scop, ca şi arheologia în general călăuzindu-se după aceleaşi principii, arheologia comunei primitive, cu metodele ei proprii de cercetare, s-a constituit ceva mai târziu ca o ramură a ştiinţei istorice, şi anume abia prin a doua jumătate a secolului trecut. Adâncindu-şi şi lărgindu-şi mereu bazele metodologice, ea şi-a definit tot mai clar obiectul în secolul nostru, influenţând, totodată, puternic şi metodele de cercetare ale arheologiei sclavagiste (clasice) şi feudale.

E neîndoios că la ridicarea pe o treaptă atât de înaltă a valorii arheologiei comunei primitive a contribuit în cea mai mare măsură apariţia lucrării fundamentale, tocmai pentru această epocă, a lui F. Engels, Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului, în anul 1884, în care cea mai veche şi în acelaşi timp şi cea mai lungă epocă a societăţii omeneşti a fost organic integrată în istoria omenirii în lumina concepţiei materialist-dialectice despre lume şi societate.

Ţinând seama, prin urmare, pe de o parte, de importanţa deosebită pe care o deţine arheologia comunei primitive, ca disciplină ştiinţifică, pentru lămurirea istoriei celor mai îndepărtate vremuri ale omenirii, ca şi de valoarea primordială a metodelor ei de cercetare, ne vom ocupa în prima parte a acestui capitol mai ales de scopul, conţinutul şi de metodele acesteia, valabile în cea mai mare parte şi pentru arheologia epocilor următoare.

Obiectul ştiinţei arheologice, în general, este: sesizarea, descoperirea, studierea şi valorificarea istorică a rămăşiţelor păstrate în pământ (dar, uneori, şi la suprafaţa lui) în vederea reconstituirii, pe baza indicaţiilor precise oferite de acestea, a istoriei dezvoltării societăţii omeneşti. Aceste rămăşiţe reprezintă desigur numai resturi materiale, care au rezistat în măsură variabilă, după locuri şi împrejurări, de-a lungul mileniilor şi secolelor, acţiunii distrugătoare a agenţilor chimici şi fizici. Ele sunt ca atare în mare măsură elemente ale culturii materiale, dar nu trebuie pierdut din vedere că sunt adesea purtătoare şi a unor variate şi importante elemente ale suprastructurii societăţilor respective, pentru care servesc de asemenea în multe privinţe drept documente directe.

E necesar să precizăm, însă, că, alături de arheologie, la îmbogăţirea, înţelegerea ori adâncirea cunoştinţelor noastre asupra istoriei comunei primitive (şi a celei sclavagiste şi feudale în parte), mai contribuie şi alte ramuri ale ştiinţelor naturii sau sociale, considerate, în speţă, ca ştiinţe auxiliare ale arheologiei. Nu întotdeauna se poate face însă o distincţie clară între ceea ce alte discipline ştiinţifice decât arheologia aduc independent ca izvoare pentru reconstituirea istoriei comunei primitive şi ceea ce ele pun doar mai limpede în lumină în acest scop.

O situaţie deosebită printre ştiinţele care completează datele arheologice se cuvine totuşi să fie făcută geologiei şi etnografiei. Prima, studiind din punct de vedere fizic şi structural evoluţia învelişului solid al globului pământesc de-a lungul erelor geologice pe care le-a stabilit constituie un izvor de seamă, în mare măsură independent de arheologie, a istoriei comunei primitive nu numai prin aceea că fixează cadrul general al istoriei pământului în care se înscrie şi istoria omenirii, dar stabileşte - prin metoda stratigrafică mai ales - şi succesiunea exactă în timp a diferitelor straturi de roci, în care s-au păstrat, ca şi celelalte relicve ale dezvoltării vieţii, şi resturile activităţilor omeneşti pe care le caută şi le cercetează arheologia. Paleoliticul de pildă nu a putut şi nu poate fi studiat fără ajutorul datelor pe care le pun la dispoziţie geologia şi ştiinţele ei anexe (printre care mai ales paleontologia).

Cea de-a doua - etnografia - luată în sensul mai vechi dat acestei denumiri, de studiu pe bază de observaţie directă a vieţii populaţiilor trăind încă în orânduirea comunei primitive, oferă un bogat material comparativ pentru mai buna înţelegere a modului străvechi de viaţă primitivă. Metoda comparativă, cum a fost numită o vreme (a nu se confunda cu metoda comparativă - tipologia - proprie arheologiei), adică studiul comparat al datelor arheologice referitoare la comuna primitivă şi al datelor etnografice, reprezintă un izvor al istoriei comunei primitive străvechi, deosebit de preţios, dacă este mânuită cu atenţia cuvenită.

Astfel, societăţile actuale cu o tehnică primitivă nu pot fi considerate ca nişte fosile ale trecutului îndepărtat, oarecum ca exemple vii ale stărilor străvechi, deoarece au avut şi ele istoria lor, de multe ori foarte frământată, au fost în numeroase cazuri în contact cu societăţi mai dezvoltate, au trăit şi trăiesc adesea în condiţii speciale şi ca atare nu pot fi echivalente cu societăţile care au parcurs în trecut dezvoltarea de la comuna primitivă la civilizaţie.

Nu este mai puţin adevărat că aceste societăţi primitive actuale au reţinut în multe privinţe şi lasă să se discearnă, la un studiu atent, numeroase trăsături ale vieţii materiale şi ale suprastructurii din trecutul îndepărtat al omenirii, care, comparate cu datele directe puse la dispoziţie de arheologie, aruncă o lumină asupra acestora din urmă şi uşurează foarte adesea interpretarea lor.

Lewis H. Morgan a descoperit ginta studiind pe irochezii din America de Nord, iar numeroase unelte străvechi descoperite de arheologie nu pot adesea să fie determinate mai exact în întrebuinţarea lor reală decât cu ajutorul observaţiilor etnografice, în timp ce atâtea alte urme, pe care arheologia le întâlneşte mutilate sau numai în urme necomplete în pământ, nu pot fi reconstituite decât apelându-se şi la observaţiile făcute „pe viu” de către etnografie.

Pe de altă parte, în vremea noastră, studiul societăţilor primitive actuale a fost extins considerabil prin aplicarea cercetării arheologice şi la trecutul lor, astfel încât, odată cu dezvoltarea acestor cercetări, care se află încă la începuturile lor, istoria societăţii primitive va căpăta cu adevărat adâncimea perspectivei universal-istorice.

Resturile materiale care s-au păstrat din timpul orânduirii comunei primitive şi pe care le sesizează sau le caută şi le studiază arheologia sunt de mai multe categorii, care pot fi clasificate în mod divers, după criteriile aplicate. Ele pot fi numite cu un termen generic monumente, în măsura în care se au în vedere ansambluri de astfel de rămăşiţe şi pot fi împărţite după un criteriu exterior în fixe şi mobile.

Monumentele fixe, care au fost întocmite sau clădite în sau pe pământ în vremile străvechi, şi ca atare nu au circulat atunci şi nu pot fi nici astăzi mişcate din locul lor, sunt reprezentate prin aşezări, fortificaţii, diferitele categorii de întocmiri funerare sau de cult (cimitire, tumuli, megalite, sanctuare, temple), piste sau drumuri şi altele.

Cele mobile cuprind toate obiectele create de munca omului în procesul producerii bunurilor materiale sau ca manifestări ale suprastructurii societăţii sale, şi care au un caracter mişcător, au putut circula în vechime şi pot fi şi astăzi mişcate din ansamblul monumental în care se găsesc. Intră în această categorie cu precădere uneltele de muncă, materiile prime, podoabele, armele şi altele.

O categorie deosebită printre resturile mobile este reprezentată de rămăşiţele faunei şi florei, în care se cuprind resturile animalelor şi plantelor folosite de om pentru hrana sa, sau care au trăit doar numai în cuprinsul sau în preajma aşezărilor omeneşti străvechi şi au influenţat această viaţă - fiind şi ele influenţate de ea. Aici se alătură în sfârşit şi resturile fizice ale omului însuşi, de cele mai multe ori numai resturile osoase ale sale (scheletul), care şi ele constituie o parte a rămăşiţelor arheologice şi fac parte dintre izvoarele arheologice. Desigur că orice clasificare mai amănunţită a monumentelor sau resturilor arheologice trebuie să ţină seama în primul rând de locul şi funcţia pe care ele le-au avut în cadrul modului de producţie al societăţii de la care ele ne-au rămas şi să pună în evidenţă trăsăturile caracteristice ale acelui mod de producţie.

Metodele de bază ale arheologiei, care laolaltă constituie procedeele de cercetare ştiinţifică proprii acestei discipline istorice, sunt în număr de trei şi sunt definite ca: metoda stratigrafică, metoda tipologică (sau comparativă în sens restrâns şi metoda chorologică. Fiecare din ele se referă la o anumită latură şi operează pe un anumit plan al cercetării arheologice, cu scopul de a trage concluzii de ordin istoric din resturile materiale, negrăitoare prin ele însele cum li se spune, ce ni s-au păstrat din trecut.

Astfel, metoda stratigrafică, împrumutată de arheologie de la ştiinţa geologiei dar mult dezvoltată de ea, este folosită în procesul descoperirii şi scoaterii din pământ a rămăşiţelor vechi. Ea se întemeiază pe adevărul simplu că în pământ urmele mai vechi sunt cuprinse în straturile mai de jos, iar cele mai noi, în cele de sus. Aceasta desigur în cazul în care nu s-a produs o deranjare ulterioară a ordinii naturale în care diferitele straturi s-au format sau depus succesiv.

Cu ajutorul metodei stratigrafice se capătă aşadar un prim cadru al succesiunii în timp a diferitelor manifestări de viaţă omenească, prin observarea simplei lor etajări în pământ. Metoda stratigrafică dă astfel cele mai sigure indicaţii cu privire la cronologia relativă, (adică simpla succesiune în timp) a acelor manifestări, care, după cum trebuie reamintit, nu conţin prin ele însele nici un indiciu cert al raportului în timp dintre ele (nu poartă dată în ani, iar alte criterii de înscriere a lor în timp nu sunt absolut probante).

Ţinând seama de împrejurarea că nu poate exista o ştiinţă a istoriei, acolo unde nu există o noţiune certă a succesiunii în timp a fenomenelor, este evident că metoda stratigrafică este totodată şi fundamentală şi de o deosebită valoare ştiinţifică pentru arheologie. Un aspect mai dezvoltat al metodei stratigrafice este acela care stabileşte, cu certitudinea necesară, nu succesiunea în timp a diferitelor manifestări de viaţă omenească ci coexistenţa, contemporaneitatea neîndoielnică a lor, prin aceea că asigură folosirea sau prezenţa în acelaşi timp a unor diferite elemente din acelaşi strat sau din acelaşi ansamblu arheologic (locuinţă, mormânt, depozit etc.).

Metoda tipologică reprezintă aplicarea principiului evoluţionist al studiului monumentelor arheologice şi caută a stabili, prin comparaţie, pe de o parte tipuri, pe de altă parte succesiunea lor în timp, aceasta numai pe baza analizei structurii şi formei schimbătoare a acelor monumente, fie că e vorba de obiecte (unelte, arme, podoabe etc.), fie de monumente propriu-zise (locuinţe, aşezări, morminte etc.) - pornind de la principiile - juste în sine, dar care nu trebuie generalizate fără control - că formele mai simple, mai rudimentare, sunt mai vechi şi cele mai complicate, mai elaborate sunt mai noi, şi că o formă nouă păstrează tot mereu elemente ale celei vechi din care se dezvoltă - metoda tipologică reuşeşte adeseori singură să determine ordinea în care s-au succedat în timp diferitele variante ale unui tip (de exemplu formele de topoare, săbii etc.).

Desigur că o certitudine deplină a concluziilor întemeiate pe metoda tipologică nu se realizează decât în cazul în care cel puţin unele din treptele seriei tipologice stabilite sunt fixate cronologic şi pe alte căi (de pildă - mai ales - pe cale stratigrafică, dar eventual şi prin datări absolute). Reiese aşadar că metoda tipologică singură nu poate să ducă decât la rezultate prealabile, ipotetice, care au nevoie de o confirmare cu ajutorul altor metode.

Întemeindu-se în mare măsură pe analiza formală, metoda tipologică a fost dezvoltată în arheologia burgheză pe linia unui scop în sine, rupându-se monumentele de viaţă, de funcţia şi rolul lor în cadrul orânduirii sociale în care s-au născut, ca şi cum seriile tipologice ar fi avut o viaţă proprie a lor, independentă de evoluţia forţelor şi a relaţiilor de producţie care le determină existenţa şi variaţia.

De aceea, ştiinţa arheologică sovietică a criticat cu vigoare şi succes, de pe poziţiile materialismului dialectic şi istoric, această fetişizare a tipologiei de dragul tipologiei şi a arătat că metoda nu-şi păstrează utilitatea decât ca un mijloc de cercetare, legat strâns de celelalte metode de investigaţie istorico-arheologică şi orientat către fenomenele de viaţă socială care determină evoluţia formelor în cuprinsul seriilor tipologice.

Cea de-a treia metodă proprie şi fundamentală a arheologiei este cea geografică, sau, cum i se spune cu un termen creat de Haeckel în 1866 şi aplicat de el în ştiinţele naturii, chorologică (de la grecescul - chora „spaţiu, regiune”). Ea se întemeiază pe cartarea, înscrierea pe hartă a diferitelor tipuri sau ansambluri arheologice, stabilindu-se astfel arii sau zone de răspândire ori distribuţie, pe baza cărora se pot trage concluzii variate, de ordin cronologic, social-economic sau etnic.

Diferitele hărţi care însoţesc acest tratat şi care înfăţişează răspândirea geografică a unor tipuri de monumente sau a unei culturi materiale ilustrează aplicaţiile acestei metode şi cunoştinţele noi pe care ea le mijloceşte. Şi de data aceasta este evident că o hartă arheologică, indiferent de amploarea datelor pe care le consemnează, nu poate avea o valoare în sine, ci trebuie interpretată şi geografic şi arheologic-istoric în lumina elementelor puse la dispoziţie de celelalte metode de cercetare din acest domeniu.

Materialele (adică monumentele de orice categorie) pe care arheologia le scoate la lumină sau le sesizează, le clasifică şi le studiază cu ajutorul metodelor de bază caracterizate pe scurt în cele precedente, pot şi trebuie să fie analizate şi studiate mai adânc cu ajutorul a diferite alte metode de investigaţie ştiinţifică, pe care le pun la dispoziţie numeroase alte ştiinţe sociale sau ale naturii.

În felul acesta valoarea lor de documente pentru reconstituirea diferitelor aspecte ale vieţii societăţilor omeneşti din trecut se precizează şi se adânceşte, mult dincolo de limitele înlăuntrul cărora acest lucru este posibil doar pe baza metodelor arheologice proprii. S-ar putea spune că, practic, nici o disciplină ştiinţifică nu este exclusă de la posibilitatea de a contribui la precizarea şi sporirea valorii documentare a izvoarelor arheologice.

Dacă ne gândim că pentru cronologia absolută a erei cuaternare s-au folosit date de natură astronomică (sistemul lui Milancovici), înţelegem mai bine justeţea acestui punct de vedere. Dezvoltarea extraordinară pe care au luat-o în secolul nostru ştiinţele naturii, ca şi accentuarea mereu crescândă a interdependenţei dintre diferitele ştiinţe - ca un reflex al cunoaşterii tot mai adâncite a universului şi a legilor sale - fac ca numeroase cuceriri din diferite domenii să poată fi aplicate şi folosite în altele, pentru care la origine nu fuseseră destinate.

Aici vom aminti pe scurt numai pe cele mai importante dintre ştiinţele ajutătoare ale arheologiei, adică acelea care prin unele metode sau ramuri de cercetare ale lor contribuie la sporirea sau precizarea izvoarelor istoriei comunei primitive. În primul rând trebuie amintită ştiinţa antropologiei, care studiază natura fizică a omului. Materialele osteologice umane din epocile trecute sunt determinate din punctul de vedere al vârstei, sexului, tipului antropologic, rasei etc. de către antropologie, care a dezvoltat de altfel şi o ramură specială orientată în această direcţie, aceea a paleoantropologiei.

Această ramură a antropologiei tinde în afară de aceasta să stabilească, în strânsă legătură cu celelalte date ale arheologiei şi istoriei, tipurile antropologice ale oamenilor vechi, succesiunea şi relaţiile lor reciproce, şi raporturile dintre modificările antropologice şi evoluţia societăţilor omeneşti. Acelaşi lucru este valabil, în ceea ce priveşte fauna şi flora din trecut, pentru ramurile specializate ale botanicii şi zoologiei, paleozoologia şi paleobotanica.

Aceasta din urmă a creat şi o metodă nouă specială, aceea a analizei polenului (palynologia, „a împrăştia praf” - polen) cu ajutorul căreia se pot determina, în condiţii favorabile, asociaţiile de plante care au trăit în anumite epoci ale istoriei omenirii în genere, sau în anumite medii naturale mai restrânse în care diferite societăţi omeneşti s-au dezvoltat, în special, îmbinată cu stratigrafia şi cu alte ramuri ale paleobotanicii ca şi cu paleozoologia, palynologia a dat naştere disciplinei ştiinţifice a paleoclimatologiei, care a stabilit succesiunea fazelor climatice de la începutul erei geologice actuale, contribuind astfel la o însemnată precizare a condiţiilor mediului natural extern în care au evoluat societăţile omeneşti în perioadele post-paleolitice.

O serie întreagă de tehnici de cercetare ale chimiei şi fizicii se folosesc astăzi în mod curent pentru determinarea mai de aproape a monumentelor arheologice, ca de pildă analiza chimică, cea spectrografică, cea petrografică şi cea metalografică (de exemplu pentru studiul olăriei, ori pentru determinarea aliajelor aramei sau compoziţiei obiectelor de fier şi a tehnicii în care ele au fost lucrate). S-a vorbit de necesitatea ca arheologia să nu se mai facă fără ajutorul microscopului şi al eprubetei. Numeroase date precise cu privire la alimentele folosite de oamenii străvechi, ca şi la îmbrăcămintea lor, au putut fi obţinute prin analize chimice, spectrografice şi microscopice ale unor resturi infime păstrate în aşezări sau morminte.

Fără a insista mai mult, ci socotind că aceste scurte indicaţii sunt suficiente pentru a sublinia aportul deosebit pe care diferitele metode de analiză chimică şi fizică îl pot aduce în determinarea sau precizarea a numeroase izvoare arheologice, trebuie scoasă în evidenţă şi concluzia care se degajează, anume aceea că sesizarea în pământ şi scoaterea de acolo a documentelor arheologice trebuie făcute în chip cât mai ştiinţific, ţinându-se seama de cât de poate pierde printr-o tratare neatentă a acestei laturi a activităţii arheologice. Sforţări deosebite s-au făcut şi se fac pentru elaborarea unei cronologii absolute (adică în ani solari) a perioadelor străvechi din istoria omenirii, pentru care nu există nici o posibilitate istorică directă sau indirectă de a stabili date în ani.

Ţinând seama de împrejurarea că cea mai veche dată absolută din istoria omenirii, determinată cu oarecare certitudine pe cale astronomică, era până de curând data introducerii calendarului în vechiul Egipt (circa 2740 î.Hr.) şi că pentru restul lumii (în afara „vechiului Orient”) nici măcar date întemeiate pe cronologia absolută egipteană şi mesopotamiană nu se puteau stabili cu siguranţă, învăţaţii au încercat să găsească noi metode pentru a preciza poziţia cronologică şi durata absolută a etapelor străvechi din istoria omenirii. S-a amintit mai sus deja cronologia absolută aproximativă elaborată pe bază de calcule astronomice pentru era cuaternară de către Milancovici.

O altă metodă, cu caracter geologic, a fost aplicată începând din deceniul al treilea al secolului nostru de învăţaţi suedezi (în frunte cu Gerard de Geer) în Suedia şi Norvegia, pentru numărarea anilor scurşi de la începutul retragerii gheţarului Wurm şi până astăzi. Această metodă se numeşte metoda warwelor, deoarece se întemeiază pe numărarea straturilor subţiri de mâl (warwe, în limba suedeză) care s-au depus în văi şi în lacuri an de an, de către apele ce se formau prin topirea gheţarului. Rezultatul acestor studii constituie aşa-numita scară cronologică suedeză, potrivit cu care, de pildă, de la topirea ultimului rest continental al gheţarului Wurm şi până la începutul erei noastre s-au scurs 6.740 de ani solari.

Deşi incluzând unele aproximaţii (nu există siguranţa că s-au putut număra chiar toate warwele), acest sistem oferă totuşi un cadru de cronologie absolută mai concret şi mai precis pentru perioada amintită. Metoda nu este însă, după cum se poate observa, de aplicaţie universală, ci restrânsă la regiuni şi perioade limitate. Alte metode, de întrebuinţare generală, s-au încercat a se stabili fie cu ajutorul numărării cercurilor anuale de creştere a trunchiurilor de arbori (dendrocronologia, de la grecescul dendron „copac”), fie” prin măsurarea magnetismului terestru, fixat prin arderea la un moment dat în trecut a obiectelor lucrate din pământ. Aceste metode nu s-au putut însă dezvolta şi generaliza.

În schimb, progresele făcute după cel de-al doilea război mondial în domeniul fizicii nucleare au dus la descoperirea unei metode cu totul noi de datare absolută a monumentelor arheologice, anume metoda aşa-numită a radiocarbonului. Ea a fost descoperită de profesorul Willard F. Libby de la Universitatea din Chicago în 1949 şi se aplică în momentul de faţă în numeroase laboratoare din întreaga lume. Metoda se întemeiază pe măsurarea emanaţiilor de raze beta ale izotopului radioactiv al elementului carbon, izotop având greutatea atomică 14 (deci C 14), pornindu-se de la constatarea că aşa-numitul timp de înjumătăţire a radiocarbonului este de 5.568 ± 30 de ani.

Orice plantă şi animal absoarbe în timpul vieţii din atmosferă (unde el ia naştere în mod natural şi în cantităţi presupuse constante, datorită radiaţiei cosmice) o anumită cantitate de carbon radioactiv, care, odată cu moartea plantei sau a animalului respectiv se dezintegrează şi dispare treptat (nemaifiind înlocuit prin absorbţie continuă din atmosferă) adică se transformă în azot (nitrogen), într-un ritm determinat de timpul de înjumătăţire.

Luându-se o anumită cantitate din substanţa organică moartă (cărbune, os etc.) descoperită într-un anumit complex arheologic şi măsurându-se frecvenţa dezagregărilor ce se mai produc în ea (emanaţii beta) în comparaţie cu aceea a unei probe contemporane, se pot stabili prin calcule destul de complicate şi după mai multe astfel de măsurători, anii scurşi din momentul în care substanţa respectivă a încetat de a mai absorbi, în procesul vieţii, carbon radioactiv din atmosferă, deci data morţii plantei sau animalului respectiv. Promotorii metodei au subliniat, ca avantaje deosebite ale ei, faptul că este de aplicabilitate universală, operează asupra unor materiale ce se găsesc în mod curent în rămăşiţele arheologice şi este independentă de orice ipoteză arheologică sau geologică.

Metoda radiocarbonului dă şi ea numai date conţinând un anumit procent de aproximaţie, datorită nepreciziunii ori inconstanţei diferiţilor factori în cauză şi în parte şi metodelor încă neperfecţionate de măsurare a radioactivităţii. De aceea, orice datare efectuată cu această metodă se exprimă prin cifra datei obţinute prin măsurarea emanaţiilor beta însoţită de cifra erorii posibile în minus sau în plus, calculată statistic: de exemplu 2.790 ± (plus ori minus) 70 de ani, ori 32.630 ± 700 ani. Anii astfel obţinuţi sunt cei scurşi până în momentul efectuării măsurătorii şi ca atare se notează cu adaosul B.P. (internaţional = before present = înainte de prezent), ori se recalculează în funcţie de începutul erei noastre şi atunci se notează î.Hr. sau d.Hr.

Metoda radiocarbonului, cu ajutorul căreia s-au făcut până în prezent mii de determinări, este încă în curs de experimentare şi a dat la început uneori rezultate atât de neverosimile sau evident greşite, încât unii învăţaţi, atât arheologi cât şi fizicieni, i-au contestat eficienţa. Totuşi se pare că, înlăturându-se unele greşeli sau imperfecţiuni iniţiale, ea este capabilă să determine date absolute destul de apropiate de adevăr pentru ultimii circa 50.000 de ani, până unde deocamdată măsurătorile făcute pe baza ei pot ajunge.

Este lesne de înţeles că, dacă eficacitatea ei se va dovedi, studiul istoriei străvechi a societăţii omeneşti va face progrese foarte repezi, prin aceea că problemele de cronologie absolută şi implicit cele de cronologie relativă vor putea fi rezolvate mai direct şi mai sigur. De o anumită importanţă este faptul că metoda radiocarbonului a confirmat în linii generale datele stabilite prin metoda numărării warwelor.

Interesul pentru monumentele arheologice se manifesta la noi în ţară pentru întâia dată în mod sporadic la cronicarii din secolele XVII şi XVIII, în opera lui Dimitrie Cantemir şi în preocupările reprezentanţilor şcolii ardelene. Dar, ca şi în restul Europei, o activitate susţinută de identificare, adunare, descriere şi valorificare a monumentelor arheologice se produce începând din prima jumătate a secolului XIX, când, în condiţiile ridicării burgheziei şi ale luptei antifeudale, se realizează şi constituirea arheologiei ca ştiinţă.

După începuturile făcute de Wladimir de Blaremberg (în 1836 şi 1837), fiul unui cunoscut arheolog rus, banul Mihalache Ghica (ministru de interne până pe la 1842) şi „generalul” Niculae Mavros pornesc a forma colecţii arheologice. Un mare răsunet a avut descoperirea fortuită, în 1837, a tezaurului de la Pietroasa. Preocupările anticvarice sunt continuate apoi mai ales de maiorul Dimitrie Papazoglu şi îndeosebi de Cesar Bolliac. În broşuri sau în revistele vremii se publică tot mai frecvent materiale arheologice. sunt de semnalat mai ales articolele de arheologie publicate de Bolliac în ziarul său „Trompeta Carpaţilor” între 1869 şi 1879.

Un pas important a însemnat întemeierea, în 1864, a Muzeului de Antichităţi din Bucureşti urmată de activitatea de organizare, de critică şi îndrumare a lui Alexandru Odobescu timp de câteva decenii, fie la Muzeul Naţional de Antichităţi, fie la Universitatea din Bucureşti unde el iniţiază primele cursuri de arheologie în anul 1874. Ea este continuată, între 1881 şi 1900 atât la muzeu, cât şi la universitate, de Grigore Tocilescu. Activitatea lui Tocilescu este îndreptată cu precădere către antichităţile romane din Oltenia şi Dobrogea (castre, inscripţii şi cu deosebire monumentul de la Adamclisi).

În Moldova (unde de-abia după 1890 arheologia începe a fi reprezentată la Universitate), descoperirea întâmplătoare a aşezării primitive de la Cucuteni în 1884 şi săpăturile efectuate acolo între 1885-1887 de D. Butculescu şi N. Beldiceanu, Gr. Buţureanu şi G. Diamandi, au iniţiat o preocupare propriu-zisă cu antichităţile locale, dar care nu a fost dezvoltată. Datorită lipsei de interes a regimului burghezo-moşieresc faţă de arheologie a putut avea loc concesionarea în anii 1909-1910 a săpăturilor arheologice sistematice de la Cucuteni către Muzeul de stat din Berlin, cu transportarea celei mai importante părţi a materialelor în Germania.

În Transilvania, un interes mai larg şi mai susţinut pentru arheologie se naşte tot în prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar se dezvoltă de-abia în a doua jumătate a lui. Potrivit cu situaţia politică de atunci a provinciei, descoperirile mai importante luaseră de obicei calea către muzeele din Viena şi Budapesta, cum a fost de pildă cazul cu tezaurele de la Şimleul Silvaniei (primul descoperit în 1797 şi ajuns la Viena, al doilea ieşit la iveală în 1889 şi îndrumat la Budapesta şi cu cel de la Sânnicolau Mare găsit în 1795, la Muzeul din Viena). Legat de aceeaşi situaţie este şi faptul că la început cărturari germani şi maghiari au cercetat cu precădere monumentele arheologice din Transilvania şi au scris despre ele.

Pot fi amintiţi astfel Johann Michael Ackner (cu publicaţii începând din 1833), Fr. Muller (de pe la 1855) şi Orban Balasz. Alături de aceştia, trebuie să remarcăm şi activitatea arheologică desfăşurată de Ştefan Moldovanu privind antichităţile din Ţara Haţegului (1852-1857). Pe lângă lucrări apărute în publicaţiile periodice locale, ca: „Archiv des Vereinstir siebenburgische Landeskunde” de la Sibiu, „Erdelyi Muzeum” din Cluj sau „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” de la Braşov, repertorii de descoperiri arheologice precum şi încercări de valorificare istorică a lor au publicat Carl Gooss în mai sus-menţionata revistă „Archiv” de la Sibiu iar, pentru Banat, Milleker Bodog în ale sale Delmagyarorszag Regisegleletei (1597-1909).

În această perioadă, majoritatea materialelor arheologice din Transilvania sunt incluse în publicaţiile de specialitate de la Budapesta. În anii de după 1900 şi până la izbucnirea primului război mondial se execută de către cercetători ardeleni primele săpături mai ample şi mai sistematice, ca acelea ale lui Ferencz Laszlo (Sf. Gheorghe) la Ariuşd între 1907-1913, sau ale lui Kovacs Istvan (Cluj) la Apahida, Sântana de Mureş, Tg. Mureş şi Bandul de Câmpie.

Această activitate, care publicistic se manifestă mai ales în revista „Dolgozatok”, editată de secţia numismatică şi arheologică a „Muzeului Naţional al Transilvaniei” de la Cluj între 1910 şi 1919, constituie deja pe plan ştiinţific-preliminariile noii etape a dezvoltării cercetărilor arheologice din România, etapă care se anunţase concomitent şi dincoace de munţi prin activitatea dinainte de primul război mondial a lui Pârvan şi I. Andrieşescu.

Repertoriul descoperirilor arheologice din Transilvania publicat în 1909 în limba germană şi republicat în româneşte, amplificat, la Bistriţa, în 1920 de către Iuliu Marţian, marchează de asemenea trecerea către noua etapă, caracterizată printr-un progres al metodelor de cercetare (prin săpături sistematice) şi prin încercări mai stăruitoare şi mai precis orientate de a folosi monumentele arheologice în scopul fundamentării unor teorii istorice, care, variind de la cercetător la cercetător şi de la şcoală la şcoală, au avut îndeobşte un caracter idealist, adeseori de nuanţă naţionalistă-şovină.

Vasile Pârvan îşi începuse activitatea arheologică în 1910 prin săpăturile de la Ulmetum şi apoi prin cele de la Histria, continuate apoi până la moartea sa în 1927. Preocupat în primul rând de arheologia comunei primitive, Ion Andrieşescu sistematizează în 1912, în lucrarea sa „Contribuţie la Dacia înainte de romani” materialele neolitice din întreaga ţară, pentru ca apoi, încadrat la Bucureşti, în calitate de colaborator al lui Pârvan la Muzeul Naţional de Antichităţi, să iniţieze şi primele săpături ştiinţifice de arheologie a comunei primitive prin sondajele de la Sălcuţa (1916).

După încheierea primului război mondial, Pârvan organizează, odată cu formarea unui grup de elevi, o acţiune de cercetare arheologică mai sistematică, fără însă a reuşi să o planifice îndeajuns. Ea se va concentra mai ales asupra Munteniei, referindu-se în primul rând la epoca neolitică şi la perioada dacică. Accentul a fost pus pe executarea unor sondaje arheologice sistematice şi de publicare a rezultatelor, fie în Analele Academiei, fie în revista în limbi străine întemeiată de el, „Dacia”. Opera monumentală a lui Vasile Pârvan Getica (1926) valorifică în mare măsură şi cercetările mai noi şi vechile materiale de la sfârşitul epocii bronzului până în vremea stăpânirii romane.

În restul ţării, cercetările şi publicaţiile s-au dezvoltat mai mult în legătură cu centrele universitare de la Cluj şi Iaşi, ele fiind coordonate într-o oarecare măsură de către Comisia Monumentelor Istorice. Comisia se preocupa şi de unele cercetări în teren de arheologie feudală (Curtea de Argeş etc.), iar prin Buletinul său central (BCMI), ca şi prin buletinele şi anuarele provinciale (îndeosebi cele de la Cluj) editează materiale şi monumente arheologice, din toate epocile, dar cu precădere feudale.

La Cluj, se formează treptat, mai ales prin îndrumarea profesorului D. Teodorescu, un centru arheologic, prin activitatea căruia se execută primele săpături în cetăţile dacice din munţii Orăştiei (în primul rând de la Costeşti şi Grădiştea Muncelului) şi o serie întreagă de cercetări în castrele şi aşezările romane din provincie. Între acestea trebuie amintite amplele săpături de la Sarmizegetusa-Ulpia Traiană, cu descoperirea amfiteatrului, a forului şi palatului Augustalilor (1925-1938). O bogată activitate dezvoltă cercetătorul clujean Roska Marton, care printre altele se ocupă şi de epoca paleolitică în Transilvania, în timp ce în nordul şi estul ţării această epocă este cercetată de C. Ambrojevici şi N.N. Moroşan.

În ultimii activitatea arheologică se fărâmiţează şi capătă treptat un pronunţat caracter individualist şi în parte anticvaric, prin aceea că diferitele muzee locale nu-şi pot menţine existenţa şi desfăşura activitatea decât în dependenţă de politicienii locali, care se schimbau frecvent şi nu aveau o viziune ştiinţifică asupra acestor preocupări. În unele locuri (ca la Deva, Alba Iulia etc.

În Transilvania, la Constanţa, Craiova etc. dincoace de munţi) unele muzee se dezvoltă mai puternic şi ajung chiar să editeze publicaţii arheologice, dar cu apariţie precară şi lipsită de continuitate. La Iaşi, profesorul O. Tafrali a încercat de asemenea să înjghebeze în jurul Muzeului de antichităţi al Universităţii din Iaşi o activitate arheologică mai susţinută şi mai completă.

Revista „Dacia” de la Bucureşti îşi continuă mai mult sau mai puţin regulat apariţia (până la vol. XI-XII, 1945-1947), în timp ce la Cluj, Anuarul Institutului de studii clasice (institut întemeiat în 1928 în vederea coordonării şi a activităţii arheologice) valorifică publicistic noile rezultate. Metodele de cercetare nu au făcut în această etapă decât încete progrese şi mai ales acestea nu s-au putut generaliza din cauza fărâmiţării şi individualismului care a dominat cercetările arheologice.

Cea mai gravă deficienţă a cercetărilor arheologice din trecut a fost, pe lângă anarhica lor desfăşurare, absenţa unei orientări juste ideologice atât în programarea lor, cât şi - mai ales - în interpretarea rezultatelor obţinute. Punerea în valoare a acestor rezultate prin publicaţii care să se adreseze maselor largi ale poporului sau prin muzee şi expoziţii accesibile oamenilor muncii a fost de asemenea mult neglijată, arheologia fiind considerată ca o îndeletnicire cultivată numai de specialişti pentru specialişti.

Ca editări mai însemnate de izvoare apărute în acest răstimp trebuie menţionate publicaţiile Muzeului Naţional de Antichităţi, unele lucrări de sinteză regională, repertoriul întocmit de Roska Marton al descoperirilor arheologice din Transilvania din comuna primitivă. Cercetarea arheologică este caracterizată printr-o planificare ştiinţifică a lucrărilor de cercetare, prin aplicarea metodei de lucru în colectiv, prin cercetarea în mod egal, uniform, a tuturor regiunilor ţării şi a tuturor perioadelor istorice - punându-se accentul după nevoie pe regiunile sau problemele neglijate în trecut - şi prin punerea la dispoziţie şi acestei ramuri de activitate ştiinţifică a mijloacelor materiale necesare.

Organizarea şi coordonarea acestei munci s-a făcut şi se face în cadrul Academiei României, prin Institutul de arheologie creat în anii puterii populare, cu concursul celorlalte institute de istorie ale Academiei, a facultăţilor de istorie şi a muzeelor regionale etc. O numeroasă pleiadă de tineri au fost atraşi în munca arheologică creându-se astfel noi cadre de cercetători

Pentru întâia dată s-au deschis la noi mari şantiere arheologice în toate regiunile ţării, în care cercetarea a fost condusă până la capăt. S-a intensificat în măsură neatinsă până acum cercetarea epocii paleolitice, cu rezultate absolut noi, ca de pildă cele de pe şantierul hidrocentralei Bicaz. S-au descoperit noi culturi materiale atât pentru epoca străveche cât şi de la începuturile feudalismului, culturi cu totul necunoscute şi, în parte, chiar nebănuite (de exemplu cultura Criş, a ceramicii lineare, cultura Hamangia în neolitic, culturile Verbicioara şi Costişa pentru epoca bronzului, cultura dacilor liberi din secolele III-IV d.Hr. cea mai veche cultură slavă etc.). Pentru întâia dată în această parte a Europei s-au dezvelit în întregime unele aşezări neolitice (la Hăbăşeşti şi Truşeşti).

Cercetarea culturii materiale a geto-dacilor a luat un avânt deosebit prin reluarea în stil mare a săpăturilor de la Zimnicea, Poiana, dar mai ales a celor din aşezările şi cetăţile dacice din munţii Orăştiei (Piatra Roşie, Grădiştea Muncelului, Blidaru etc.), identificându-se astfel primele elemente ale civilizaţiei dacice incipiente. Săpăturile de la coloniile greceşti Histria, Constanţa şi Mangalia au fost de asemenea puse pe baze noi şi puternic dezvoltate.

În toată activitatea arheologică din această etapă, s-a putut urmări şi demonstra continuitatea de viaţă şi rolul hotărâtor al populaţiilor băştinaşe în desfăşurarea procesului istoric, în ceea ce priveşte perioada de după ocupaţia romană, se poate spune că s-a creat de-abia acum arheologia epocii migraţiei popoarelor şi a începuturilor îndepărtate ale feudalismului pe teritoriul României.

Dacă izvoarele străvechi (orânduirea comunei primitive) şi vechi (epoca sclavagistă) ale României s-au îmbogăţit în ultimul timp în chip considerabil, tot atât de adevărat este că şi pentru aşa-numitul „mileniu întunecat” (circa 271-1245 d.Hr.) noile cercetări arheologice au scos la iveală numeroase documente, care au îngăduit să se pună în cu totul altă lumină şi pe temeiuri mai concrete şi mai sigure problema continuităţii populaţiei daco-romane şi a procesului de formare a limbii şi poporului român. Se poate astfel vorbi astăzi de o cultură materială românească pentru secolele X-XI d.Hr.

În sfârşit, în cursul acestei noi etape s-a creat în România şi adevărata arheologie a epocii feudale, prin săpăturile de la Suceava, Putna, Vaslui, Bârlad, Târgşor etc. Editarea izvoarelor arheologice a fost aşezată şi ea pe baze noi, prin publicarea curentă a rapoartelor preliminare sau definitive de săpături şi prin monografii. Arheologia a încetat acum de a mai fi o ramură ştiinţifică ce interesează numai un, cerc restrâns de specialişti. Ea a devenit un domeniu de cultură deschis tuturor oamenilor ştiutori de carte care se interesează de istoria trecutului ţării, atât prin numeroasele publicaţii, cât şi prin muzeele mari şi mici răspândite pe întreg teritoriul patriei, în oraşe şi comune mai mari.

Au fost tipărite până acum 20 de volume de Studii şi cercetări de istorie veche, 6 volume masive de Materiale şi cercetări arheologice, precum şi o serie de monografii arheologice (Piatra Roşie, Hăbăşeşti, Histria, Izvoare, Capidava, Adamclisi etc.). Alte volume (reviste şi monografii) sunt în curs de tipărire, de exemplu monografia cetăţii Şcheia de la Suceava etc. Filialele de la Cluj şi Iaşi ale Academiei au fost dotate şi ele cu publicaţii proprii de arheologie şi istorie veche.

Prin munca unui larg colectiv de specialişti, s-a întocmit pentru întâia dată Repertoriul tuturor descoperirilor arheologice din întreaga ţară, care va fi tipărit în curând. Muzeele regionale şi raionale, dintre care o mare parte au fost înfiinţate, iar altele refăcute şi organizate, au început să dezvolte o activitate ştiinţifică arheologică şi să editeze publicaţii periodice (la Deva, la Cluj, la Ploieşti, Constanţa etc.). Din anul 1957, revista în limbi străine „Dacia” a început să apară din nou.

Check Also

Conflictul dintre voievodul Litovoi din Ţara Românească şi Ungaria (1279)

Litovoi a fost primul voievod român de la sud de Carpaţi care a îndrăznit să …

Conflictul dintre Lysimachos şi Dromichete (circa 299 şi circa 293 î.Hr.)

Destrămarea imperiului lui Alexandru cel Mare după moartea creatorului său în mai multe regate a …

Conflictul dintre ducele bănăţean Ahtum şi regele Ştefan I al Ungariei (1003-1004)

Declinul puterii Bulgariei după moartea ţarului Simeon (927) a permis desprinderea de sub dominaţia acestui …

Campaniile lui Burebista (60-45 î.Hr.)

Evoluţia statală a triburilor nord-tracice din teritoriul întins între Munţii Balcani, Tisa, Carpaţii Nordici şi …

Campaniile antibizantine ale românilor şi bulgarilor din nordul Peninsulei Balcanice (1185-1201)

Înmulţirea domeniilor denumite pronoia (acordate viager în schimbul serviciului militar) a favorizat tendinţele centrifuge în Imperiul Bizantin, …