Izvoare ale istoriei României

Aşa cum pune în lumină metodologia marxist-leninistă a cercetării istorice, izvoarele sunt produse ale unui mediu social determinat. Aceasta face ca schimbările petrecute în sânul societăţii să atragă după sine apariţia unor noi categorii de izvoare, scăderea însemnătăţii unora dintre cele vechi şi, în genere, schimbarea continuă a raportului de valoare dintre diferitele categorii de izvoare. Constatările valabile pentru orice epocă istorică sunt confirmate şi de cercetarea izvoarelor istoriei ţărilor române din răstimpul celor două veacuri şi jumătate cărora le este consacrat volumul de faţă.

Dacă pentru perioada feudalismului timpuriu izvoarele arheologice deţin un loc de prim ordin, ele îşi pierd treptat din importanţă cu cât înaintăm în cercetarea feudalismului dezvoltat, datorită înmulţirii izvoarelor scrise. Totuşi, sunt unele aspecte ale vieţii sociale din secolul al XVII-lea şi chiar dintr-al XVIII-lea, a căror amintire nefiind înregistrată în izvoarele scrise, nu le putem cunoaşte decât prin rezultatele cercetărilor arheologice. O contribuţie în acest sens au adus, de pildă, săpăturile efectuate la Suceava, Cetatea Neamţului, Piatra Neamţ, Târgşor sau Bucureşti (pentru acestea din urmă vezi Bucureştii de odinioară în lumina săpăturilor arheologice, Bucureşti, 1959). În ce priveşte izvoarele etnografice ele ne oferă materiale tot mai bogate şi mai puţin supuse transformărilor cu cât ne apropiem de vremea noastră.

Datorită acestora, noi putem cunoaşte forme ale culturii materiale şi spirituale, pe care nuni le aduc la lumină izvoarele scrise. O contribuţie valoroasă aduce şi cercetarea evoluţiei limbii, precum şi studiul toponimiei şi onomasticei. Baza informaţiei istorice rămâne dată de izvoarele scrise, în cadrul cărora se petrec transformări ale categoriilor moştenite din epoca precedentă şi apar altele noi, care solicită în chip deosebit, prin bogăţia şi precizia informaţiei, atenţia cercetătorului.

Izvoare epigrafice, numismatice, sigilografice şi heraldice

Izvoare epigrafice

Inscripţiile păstrate din secolele XVII-XVIII şi din prima jumătate a secolului al XIX-lea - pisanii, inscripţii pe pietre de mormânt şi diferite obiecte etc. - sunt în număr sporit faţă de cele din epoca precedentă. Ele aduc ştiri variate şi utile privind datarea monumentelor, dezvoltarea oraşelor, răspândirea breslelor de meşteşugari şi negustori şi chiar viaţa politico-militară (de exemplu pentru ultima categorie, stâlpul lui Mihai Racoviţă de la Vama Moldoviţei, 1716). S-au păstrat de asemenea unele documente săpate în piatră, pentru a li se da mai multă tărie, cum e cazul privilegiilor Câmpulungului, confirmate de Gheorghe Duca şi înscrise pe o cruce de piatră aşezată în mijlocul oraşului.

Pe lângă inscripţiile alcătuite în momentul ridicării unui monument, ajunse până la noi în forma lor originară, avem şi pisanii aşezate cu prilejul unor refaceri, în care se reproduc informaţii din inscripţii mai vechi, azi dispărute, sau chiar date păstrate prin tradiţie (de exemplu pisaniile mănăstirilor Câmpulung, Brădet etc.). Este evident că în ultimul caz nu mai avem de-a face cu izvoare nemijlocite, ceea ce face ca informaţia lor să fie de o valoare mult mai redusă. Cel mai mare număr de inscripţii pentru perioada care ne interesează aici se găsesc în publicaţiile lui Nicolae Iorga (Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962), în Buletinul Comisiunii monumentelor istorice a României (1908-1945), în Anuarul Comisiunii monumentelor istorice, Secţia pentru Transilvania (1926-1938).

Izvoare numismatice

Încetarea emisiunilor monetare ale domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti încă din perioada precedentă, a făcut ca în veacurile al XVII-lea şi al XVIII-lea să circule în aceste ţări doar monede străine. Excepţie fac unele emisiuni monetare, ca cele ale lui Mihnea al III-lea în timpul războiului antiotoman sau falsificările de monede străine din timpul lui Eustratie Dabija. Înseşi medaliile bătute de Constantin Brâncoveanu în 1713, cu prilejul împlinirii a 25 de ani de domnie, au fost socotite de Poartă între capetele de acuzare împotriva domnului Ţării Româneşti. Dacă principii Transilvaniei au continuat să bată monedă până la sfârşitul secolului al XVII-lea, şi aici stăpânirea habsburgică a pus capăt emiterii monedelor locale. Monedele străine care au circulat în ţările noastre - turceşti, veneţiene, polone, ruseşti, austriece, olandeze - constituie un izvor pentru cunoaşterea circulaţiei monetare şi a direcţiilor urmate de comerţul extern.

Dintre studiile de numismatică consacrate perioadei în discuţie, menţionăm: Gheorghe Severeanu, Monetele lui Dabija vodă (1661-1665) şi ale lui Mihnea vodă Radul (1658-1660), în „Buletinul Societăţii numismatice române” (1923); Constantin Moisil, Bănăria lui Dabija vodă, „Buletinul Societăţii numismatice române” (1915); Constantin Moisil, Medaliile lui Constantin vodă Brâncoveanu (1914) şi Huszar Lajos, Bethlen Gabor penzei, Cluj, 1945. O privire de ansamblu, la Gheorghe Zane, Sisteme monetare şi monete principale din veacurile trecute, în „Cercetări istorice” nr. 1 (1928), şi Constantin Moisil, Monetele României, în Enciclopedia României, vol. I, Bucureşti, 1938.

Izvoare sigilografice şi heraldice

Din secolul al XVII-lea şi din cele următoare, ni s-au păstrat sigilii în număr tot mai mare şi, în acelaşi timp, de categorii noi, neîntâlnite mai înainte. La sigiliile folosite de domnitori, de mari dregători laici şi ecleziastici, de organele municipale, se adaugă cele ale instituţiilor publice şi unităţilor administrative nou constituite, ale breslelor din Moldova şi Ţara Românească (documentarea acestora din urmă în Transilvania fiind mai veche) etc. Un loc din ce în ce mai întins ocupă sigiliile particularilor (boieri, mari şi mici, orăşeni, clerici, ţărani liberi). Toate aceste sigilii constituie izvoare istorice prin figurile din câmpul lor şi prin legende (inscripţii).

Reprezentările heraldice - stemele sau blazoanele - aflate pe sigilii, pe monumente sau obiecte devin şi ele mai numeroase în această perioadă şi continuă să-şi aducă contribuţia în ansamblul informaţiei de care dispunem. Printre studiile de sigilografie consacrate acestei perioade se cuvin semnalate contribuţiile lui Emil Vârtosu, Mari dregători din Ţara Românească şi Moldova, în sigiliile secolelor XVII-XVIII, în „Studii şi cercetări de istorie medie” nr. 1 (1950); Emil Vârtosu, Tipare sigilare domneşti din secolul al XIX-lea (Ţara Românească), în Studii şi cercetări de numismatică (1957); Emil Vârtosu, Sigilii de corporaţii bucureştene, în „Studii şi cercetări de numismatică” (1960).

Izvoare documentare

Rezultate din nevoia satisfacerii intereselor imediate interne ale societăţii, documentele propriu-zise rămân izvoarele de bază ale cercetării istorice, întrucât ele reflectă în chip nemijlocit aspectele multilaterale ale vieţii sociale. În funcţie de locul de emisiune, ele se împart în documente interne şi documente externe.

Documente interne

În perioada îmbrăţişată de volumul de faţă, numărul documentelor interne sporeşte masiv, mai ales din a doua jumătate a veacului al XVII-lea, iar conţinutul lor, care reflectă relaţii sociale tot mai complexe, se amplifică şi diversifică. O primă categorie este alcătuită de actele emise de cancelaria domnească, iar pentru Transilvania, de cancelaria princiară. Marea majoritate a documentelor de acest fel pune în lumină - mai ales pentru Ţara Românească şi Moldova - schimbările petrecute în regimul proprietăţii feudale, ele reprezentând confirmări domneşti ale actelor de transfer funciar. Pe măsură ce se intensifică intervenţia domniei în diversele sectoare ale vieţii publice, actele cancelariei domneşti dau la iveală aspecte ale relaţiilor economice şi sociale, ale organizării şi funcţionării organelor de stat, ale activităţii culturale etc. Printre aceste documente, de cel mai mare interes sunt aşezămintele domneşti al căror obiect îl constituie, mai ales, reglementarea raporturilor dintre stăpânii de moşii şi clăcaşi. La acestea se adaugă reformele de ordin fiscal, judiciar, administrativ etc.

Dacă din veacul al XVII-lea, în condiţiile create de accentuarea regimului nobiliar, nu cunoaştem decât cele două mari aşezăminte - care îmbrăţişează o amplă sferă de probleme - din 1628 şi 1631, al lui Miron Barnovski şi respectiv al lui Leon Tomşa, cel din urmă fiind de fapt impus domnului de către marea boierime pământeană, veacul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului următor oferă un număr sporit de astfel de documente pentru cunoaşterea multiplelor aspecte ale politicii de reformă şi ale vieţii sociale, în genere. Sporadice în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, poruncile domneşti privitoare la obligaţiile ţăranilor dependenţi se înmulţesc în epoca fanariotă. Din această ultimă perioadă încep să apară aşezămintele domneşti, care reglementează în ansamblul lor raporturile dintre stăpânii de moşie şi ţăranii dependenţi, şi constituie împreună cu poruncile şi hotărârile emise pe temeiul lor, principalul izvor de cunoaştere a relaţiilor agrare. Între documentele de acest fel se află hrisoavele lui Constantin Mavrocordat de desfiinţare a rumâniei şi veciniei, aşezămintele agrare ale lui Grigore Ghica din 1766 şi Alexandru Moruzi din 1805 etc.

Un interes deosebit pentru cunoaşterea fiscalităţii, îl prezintă marile hrisoave domneşti din epoca fanariotă, care fixează impozitele, stabilesc modul de impunere şi de percepere, acordă scutiri etc. sunt înseninate în această privinţă reglementările fiscale ale lui Constantin Mavrocordat (1741), Grigore Ghica (1751), Alexandru Ipsilanti (1775) şi Ioan Caragea (1814). Pentru cunoaşterea condiţiilor şi formelor producţiei şi schimbului sunt folositoare hotărârile domneşti privitoare la înfiinţarea manufacturilor - care stabilesc condiţiile de funcţionare ale acestora, privilegiile acordate proprietarilor, modalităţile de procurare a materiei prime şi de desfacere a produselor etc. - la organizarea şi activitatea breslelor, fixarea preţurilor maxime, aşa-numitele narturi, cărora le corespund în Transilvania limitaţiile. În sfârşit, sunt de amintit dispoziţiile domneşti în legătură cu organizarea învăţământului şi a asistenţei sociale, urbanistica, edilitatea etc.

Cunoaşterea activităţii cancelariei domneşti este înlesnită de conservarea a numeroase condici de porunci domneşti. Dacă pentru perioada anterioară domniei lui Al. Ipsilanti nu dispunem decât de Anatefterul lui Constantin Brâncoveanu, de condica marii logofeţii din vremea aceluiaşi domnitor (Arhivele Statului Bucureşti, manuscris 705) - care include numeroase copii de pe hotărârile divanului domnesc în cele mai felurite pricini - şi de Condica de cărţi de poruncă (septembrie 1741 - decembrie 1742) a lui Constantin Mavrocordat, după 1774, avem la îndemână un număr apreciabil de astfel de izvoare. Foarte preţioase pentru studierea istoriei fiscale sunt condicile de venituri şi cheltuieli ale vistieriei - cea mai veche, dintre cele cunoscute fiind Condica de venituri şi cheltuieli de la leatul 7202-7212 (1694-1704) a lui Constantin Brâncoveanu, în „Revista istorică a arhivelor României”, Bucureşti, 1873, precum şi condicile de lefi ale boierilor (P. Răşcanu în Lefile şi veniturile boierilor Moldovei în 1776, Iaşi, 1887).

Alături de actele cancelariei domneşti se înmulţesc poruncile - de cuprins foarte variat - ale marilor dregători, precum şi actele emise de cancelariile bisericeşti, care ne-au păstrat, pe lângă aspectele organizării eclesiastice şi primele „rânduieli” scrise, relative la breslele meşteşugăreşti (de pildă cea dată în anul 1641 de episcopul Romanului breslei unite a blănarilor, croitorilor, bărbierilor, abăgerilor şi cojocarilor din oraşul Roman, sau privilegiul breslei blănarilor din Botoşani, emis de mitropolitul Moldovei în 1768). Dregătorii oraşelor lasă o serie de acte pe urma activităţii lor, cu importante ştiri privind dezvoltarea meşteşugurilor şi a schimbului de mărfuri, organizarea breslelor, evoluţia demografică şi teritorială, aspectele luptei de clasă etc. Pentru cercetarea vieţii orăşeneşti în Transilvania există registrele, statutele de breaslă, socotelile orăşeneşti şi protocoalele de judecată din care până acum s-a publicat puţin. În perioada descompunerii feudalismului, şi în special în epoca regulamentară, încep să apară şi acte emise de dregătorii satelor. Transilvania posedă numeroase protocoale săteşti cuprinzând porunci, acte de judecată, diferite însemnări privind viaţa locală.

Un loc însemnat în masa documentelor interne îl ocupă actele private (tranzacţii privind bunurile imobile, condici de venituri şi cheltuieli, conscripţii urbariale, învoieli între ţărani şi stăpânii de moşii, registre comerciale, testamente etc.). De un interes deosebit pentru cunoaşterea economiei marelui domeniu feudal sunt catastifele de venituri şi cheltuieli, instrucţiunile economice alcătuite de stăpânii de moşii etc. Pentru activitatea economică de pe moşiile mănăstireşti din Moldova, izvorul cel mai de seamă îl reprezintă Sămile mănăstirilor de ţară din Moldova pe anul 1742, publicate de I. Bogdan, în Buletinul Comisiei istorice a României, I (1915). Sămile analoage ale mănăstirilor închinate din Ţara Românească (Arhivele Statului din Bucureşti, manuscris 377) urmează să fie editate în curând, iar alte materiale asemănătoare - îndeosebi amănunţitele condici ale mitropoliei - (Academia Română, manuscrisele 616, 617, 618) - îşi aşteaptă editorul.

În ce priveşte marele domeniu boieresc, cunoaştem condica de socoteli a hatmanului Răducanu Roset pe anii 1798-1812, publicată de Radu Rosetti: Cum se căutau moşiile în Moldova la începutul veacului XIX. Condica de răfueală a hatmanului Răducanu Roset cu vechilii lui pe anii 1798-1812, în Analele Academiei Române, tomul XXXI (1908-1909). Pentru Transilvania, documentele domeniilor lui Gheorghe Rakoczi I au fost date în regeşte de către Makkai Laszlo: I. Rakoczi Gyorgy birtokainak gazdasagi iratai (1631-1648), Budapesta, 1954. Deosebit de importante sunt documentele editate de Ioan Lupaş, Documente istorice transilvane, vol. I, 1599-1699, Cluj, 1940. Intensificarea activităţii comerciale se reflectă în bogata corespondenţă a companiilor de negustori sau caselor de comerţ - îndeosebi aceea a lui Hagi Constantin Pop - din care s-a publicat până acum destul de puţin: D.Z. Furnică, Documente privitoare la comerţul românesc, 1473-1868, Bucureşti, 1931, Nicolae Iorga, Acte româneşti şi câteva greceşti din arhivele Companiei de comerţ oriental din Braşov, Vălenii de Munte, 1932.

Principalele colecţii de documente interne pentru perioada volumului de faţă rămân cele publicate de Teodor Codrescu, Gheorghe Ghibănescu şi Nicolae Iorga. Acestora li se adaugă, pentru anii 1774-1822, culegerea haotică de izvoare documentare, dată de V.A. Urechia sub titlul Istoria românilor (vol. I-XIII, Bucureşti, 1891-1901). Un material bogat, dar de valoare inegală cuprind volumele de Studii şi documente ale lui Nicolae Iorga, în care s-au tipărit - sub formă de regeşte - Anatefterul lui Constantin Brâncoveanu şi condica de porunci a lui Constantin Mavrocordat. O ediţie integrală a Anatefterului a dat de curând Dinu C. Giurescu în Studii şi materiale de istorie medie, 1962.

Ediţia integrală a documentelor interne până la 1700 se va găsi în corpusul editat de Academia Română. Pentru veacurile XVIII-XIX, abundenţa materialului documentar a impus soluţia editării unor colecţii tematice. Astfel, Institutul de istorie al Academiei Române a iniţiat publicarea unei culegeri de documente privind relaţiile agrare, din care a apărut primul volum, intitulat Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, vol. I, Ţara Românească, Bucureşti, 1961. Direcţia generală a Arhivelor Statului, la rândul ei, a întreprins editarea culegerii Documente privitoare la istoria economică a României. Aceluiaşi domeniu îi aparţin materialele publicate de I. Cojocaru, în Documente privitoare la economia Ţării Româneşti, 1800-1850, vol. I-II, Bucureşti, 1958. Un preţios material documentar referitor la realităţile economice şi sociale din Transilvania se află cuprins în volumele lui Ştefan Meteş, Vieaţa agrară, economică a românilor din Ardeal şi Ungaria. Documente contemporane (1508-1820), vol. I, Bucureşti, 1921.

Pe lângă colecţiile amintite, sunt de semnalat publicaţiile de documente regionale, ca de pildă Nicolae Iorga, Situaţia agrară şi socială a Olteniei în epoca lui Tudor Vladimirescu. Documente contemporane, Bucureşti, 1915; C. Constantinescu-Mirceşti şi Henri H. Stahl, Documente vrâncene, Bucureşti, 1929; A.V. Sava, Documente putnene, vol. I-II, 1929-1931, iar pentru Transilvania, Ştefan Meteş, Situaţia economică a românilor din Ţara Făgăraşului, vol. I, Cluj, 1935 (în care se dau textele numai în traducere) şi Contribuţiuni istorice privitoare la trecutul românilor de pe Pământul Crăiesc, Sibiu, 1913. Izvoare importante privind relaţiile agrare pe unele domenii din Transilvania se află publicate la: Jako Zsigmond, A gyalui vartartomany urbariumai, Cluj, 1944; David Prodan, Iobăgia pe domeniul Băii de Arieş la 1770, Cluj, 1948, şi Ştefan Pascu şi Tr. Gherman, Urbariul satului Cetan din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, în Anuarul Institutului de istorie din Cluj, III (1960).

Documente interesând istoria unor oraşe au fost editate în volume speciale ca, de pildă, pentru Bucureşti, Ion I. Ionaşcu, Documente bucureştene, Bucureşti, 1941 şi George Potra, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti (1594-1821), Bucureşti, 1961. Aspecte din istoria Clujului se desprind din documentele publicate de Jakab Elek, Okleveltar Kolozsvar tortenete masodik es harmadik kotetehez, Budapesta, 1888, în timp ce viaţa economică, socială şi politică din Braşov este oglindită în volumele editate de Sterie Stinghe, Documente privitoare la trecutul românilor din Senei (1700-1868), vol. I-V, Braşov, 1901-1906.

Documentele interne privitoare la istoria politică a ţărilor române au fost editate sau rezumate de cele mai multe ori în cuprinsul a numeroase studii speciale, de mai mică întindere, semnalate în bibliografia volumului. Dacă pentru istoria Transilvaniei există numeroase publicaţii de asemenea documente - ca de pildă Gergely Samuel, Teleki Mihaly levelezese, 1656-1679, vol. I-VIII, Budapesta, 1906-1926; Diplomatarium Alvinczianum, vol. I-III, Budapesta, 1870-1877; Szasz K., Sylloge tractatuum diplomatis Leopoldini, Cluj, 1833 - pentru Moldova şi Ţara Românească numărul lor este mai restrâns. Vrednice de semnalat sunt răspunsurile deputaţilor munteni din 1770, publicate de Nicolae Iorga în anexă la Genealogia Cantacuzinilor, Bucureşti, 1902 şi Corespondenţa lui Constantin Ipsilanti cu guvernul rusesc, Bucureşti, 1933, editată de P.P. Panaitescu. Informaţii preţioase conţin rapoartele capuchehaielelor lui Constantin Mavrocordat din august 1741 - decembrie 1742, singurele documente de acest fel descoperite până astăzi şi care urmează să fie tipărite.

O însemnată parte din materialul documentar intern privitor la mişcarea revoluţionară din 1821 a fost cuprins în volumele publicate de C.D. Aricescu, V.A. Urechia, Nicolae Iorga şi mai ales Emil Vârtosu. Sub îngrijirea Institutului de istorie al Academiei Române a fost alcătuit un corpus de izvoare documentare şi narative, în al cărui cuprins se află şi numeroase acte inedite, Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, vol. I-V, Bucureşti, 1959-1962. Pentru epoca domniilor pământene prezintă interes corespondenţa recent editată a lui Grigore Ghica, domnul Ţării Româneşti, cu cavalerul de Gentz şi consulatele puterilor europene (Vlad Georgescu, Din corespondenţa diplomatică a Ţării Româneşti (1823-1828), Bucureşti, 1962), iar dintre publicaţiile de documente din epoca regulamentară sunt de amintit I.C. Filitti, Turburări revoluţionare în Ţara Românească între anii 1840-1843, în Analele Academiei Române, tomul XXXII (1911-1912), şi Gheorghe Bibescu, Domnia lui Bibescu, corespondenţă şi acte, 1843-1856, vol. I-II, Bucureşti, 1893-1894 (traducere de Bonifaciu Florescu).

Luptele politice din Transilvania care încep cu Inochentie Micu pot fi studiate pe baza unor publicaţii mai vechi, care se resimt de influenţe confesionale, ca, de pildă Zenovie Pâclişanu, Corespondenţa din exil a Episcopului Inochentie Micu Klein, 1746-1768, Bucureşti, 1924 şi I.M. Moldovan, Acte sinodali ale bisericei romane de Alba Iulia şi Făgăraş, vol. I-II, Blaj, 1869-1872. Pentru regimentele de graniţă, George Bariţiu a publicat date însemnate în Material pentru istoria regimentului I grăniceresc din Transilvania, în Transilvania, XV (1884) - XVI (1885). Perioada de la sfârşitul secolului al XVIII-lea poate fi studiată cu ajutorul următoarelor publicaţii: Elie Dăianu, Supplex Libellus Valachorum, Sibiu, 1901 (textul în traducere românească); Ioan Lupaş, Contribuţiuni la istoria românilor ardeleni, 1780-1792, în Analele Academiei Române, tomul XXXVII (1914-1915), şi Zenovie Pâclişanu, Luptele politice ale românilor ardeleni din 1790-1792, în Analele Academiei Române, tomul I (1923). Textul Supplexului, editat de Ioan Piuariu-Molnar, a fost reeditat împreună cu o traducere românească contemporană de David Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Cluj, 1948.

Cultura Moldovei şi Ţării Româneşti din secolul al XVII-lea până în prima jumătate a secolului al XIX-lea se reflectă într-o serie de documente din colecţiile amintite, la care se pot adăuga: A.D. Xenopol şi Constantin Erbiceanu, Serbarea şcolară de la Iaşi, Iaşi, 1885; V.A. Urechia, Istoria şcoalelor, vol. I, II, IV, Bucureşti, 1892, 1901; Nicolae Iorga, Cărţi şi scriitori români din veacurile XVII-XIX, în Analele Academiei Române, tomul XXIX (1906-1907); Contribuţii la istoria învăţământului în ţară şi străinătate (1780-1830), în Analele Academiei Române, tomul XXIX (1906-1907); Ion I. Ionaşcu, Contribuţiuni la istoricul mănăstirii Hurez, Craiova, 1935 etc. Cultura Transilvaniei din această perioadă se poate studia urmărind documentele din: Timotei Cipariu, Acte şi fragmente latine romanesci. Pentru istoria beserecei romane mai alesu unite, Blaj, 1855 şi Arhiv pentru filologie şi istorie, Blaj, 1867-1872; Fr. Teutsch, Die siebenburgisch-sachsischen Schulordnungen, vol. I-II, 1543-1883, Berlin, 1888-1892; Jancso Elemer, Az Erdelyi Magyar Nyelvmivelo Tarsasag iratai, Bucureşti, 1955.

Documente externe

În comparaţie cu secolele anterioare, în intervalul cuprins între începutul secolului al XVII-lea şi mijlocul secolului al XIX-lea, izvoarele documentare redactate în ţări străine, care cuprind referiri la aspecte social-economice, politice şi culturale din Moldova şi Ţara Românească, sunt cu mult mai numeroase şi mai variate, fie că se prezintă ca acte ale cancelariilor de stat sau ca rapoarte ale trimişilor diplomatici străini. Ştiri de interes deosebit relative la cele trei ţări române sub regimul dominaţiei otomane sau habsburgice conţin actele emise de cancelariile otomane, de curtea din Viena etc. Dintre documentele osmane din perioada ce ne preocupă, unele - puţine la număr - au fost publicate sporadic şi nesatisfăcător din punct de vedere arheografic în colecţiile lui Teodor Codrescu, Uricariul şi V.A. Urechia, Istoria românilor, iar altele, identificate în număr apreciabil în anii din urmă în arhivele din România, sunt în curs de pregătire în vederea publicării lor la Institutul de istorie din Bucureşti.

De curând, M. Guboglu a publicat Catalogul documentelor turceşti, vol. I, (1568-1913), Bucureşti, 1960, în care se dă rezumatul a peste 3.000 de acte, dintre care cele mai multe aparţin perioadei tratate în volumul din faţă Acelaşi, în urma cercetărilor întreprinse în arhivele din Bulgaria, a prezentat studiul de semnalare Despre arhiva turco-orientală din Biblioteca de Stat „V. Kolarov”, Sofia, în „Revista arhivelor” nr. 2 (1959), sunt de amintit, ca prezentând interes şi pentru istoriografia noastră, rezultatele investigaţiilor lui J. Kabrda, aflate în: Les anciens registres turcs des cadis de Sofia et de Vidin et leur importance pour l’histoire de la Bulgarie, în „Archiv Orientalni” nr. 3-4 (1951). Pentru Transilvania, informaţii bogate cuprinde colecţia Torok-magyarkori tortenelmi emlekek, vol. I-IX, Budapesta, 1863-1872.

Prin tratatul de la Kuciuk Kainargi (1774), Rusia a impus Imperiului Otoman să accepte înfiinţarea de consulate ruseşti la Bucureşti şi Iaşi, dar aplicarea efectivă a clauzei s-a produs abia în 1782. Poarta acordă apoi acest drept şi Austriei (1783), Prusiei (1785), Franţei (1798) şi Angliei (1803). Aceşti reprezentanţi diplomatici au desfăşurat în ţările române o vie activitate de informare şi apărare a intereselor supuşilor statelor lor, raportând cu regularitate ambasadelor de la Constantinopol şi guvernelor pe care le reprezentau date economice şi politice. O parte însemnată a acestor rapoarte a fost publicată în volumele colecţiei Documente privitoare la istoria românilor, cunoscută şi sub numele de colecţia Hurmuzaki, care rămâne cea mai de seamă colecţie de izvoare documentare externe. Seria nouă a acestei colecţii, apărută sub îngrijirea Institutului de istorie al Academiei Române, a fost deschisă de un volum cuprinzând materiale din bogatele arhive sovietice: Rapoarte consulare ruse (1770-1796), Bucureşti, 1962.

Pentru istoria veacului al XVII-lea, informaţii preţioase se află în culegerea lui A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti, vol. VIII - XI, Bucureşti, 1937-1939. O valoroasă culegere de documente provenite din arhivele franceze, prusiene, austriece şi italiene a dat Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. I-III, Bucureşti, 1895 -1897; aceluiaşi îi datorăm Documente privitoare la familia Callimachi, vol. I-II, Bucureşti, 1902-1903, care cuprind şi documente interne, precum şi Ştiri despre veacul al XVIII-lea în ţările noastre după corespondenţe diplomatice străine, în Analele Academiei Române, tomul XXXII (1909-1910). Importante informaţii externe aduc volumele lui Constantin Giurescu şi N. Dobrescu, Documente şi regeşte privitoare la Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1907 (materiale adunate din arhivele vieneze); I.C. Filitti, Lettres et extraits concernant les relations des Principautes Roumaines avec la France 1728-1810, Bucureşti, 1915; Andrei Oţetea, Contribution a la Question d’Orient, Bucureşti, 1930; M. Popescu, Contribuţiuni documentare la istoria revoluţiei din 1821, în „Revista arhivelor” nr. 4-5 (1927-1929).

Informaţii însemnate pentru istoria ţărilor române la mijlocul veacului al XVII-lea sunt cuprinse într-o colecţie editată la Moscova, 1953, vol. I-III. Date privitoare la istoria Moldovei şi Ţării Româneşti în epoca fanariotă şi mai ales la participarea voluntarilor români la războaiele ruso-turce oferă ordinele şi dispoziţiile comandanţilor ruşi, rapoarte de luptă etc., dintre care o parte au fost strânse în volumele consacrate lui P.A. Rumianţev (vol. I-II, Moscova, 1953), Bagration (Chişinău, 1949) şi M.I. Kutuzov (vol. I-III, Moscova, 1950-1952). De curând, în Rusia a început editarea sistematică a documentelor din arhiva Ministerului de Externe, în cadrul unei întinse colecţii, al cărei prim volum (Moscova, 1960) conţine un bogat material privitor la istoria Principatelor române, mai ales în legătură cu tratativele ruso-turce, care au dus la acordarea de către Poartă a hatişerifului din 1802.

Importante izvoare documentare sunt şi tratatele de pace încheiate între puterile europene vecine cu noi, fiindcă uneori conţin importante clauze relative la ţările române. De semnalat colecţia F. Martens, Recueil des traites et conventions conclus par la Russie avec les puissances etrangeres, Petersburg, 1874-1895, cum şi culegerile publicate la noi de M. Mitilineu, Tractatele şi convenţiunile României de la 1368 până în zilele noastre, Bucureşti, 1874; T.G. Djuvara, Tractate, convenţiuni şi învoiri internaţionale ale României, Bucureşti, 1888. Oficiul de informare pe care unii diplomaţi străini îl îndeplineau pentru domnii din Ţara Românească şi Moldova în schimbul unor substanţiale retribuţii băneşti a putut da naştere la un bogat material documentar, de genul celui rămas pe urma lui Fr. de Gentz şi publicat de Prokesch-Osten în Depeches inedites aux hospodars de Valachie pour servir a l’histoire de la politique europeenne, 1813-1828, vol. I-III, Paris, 1876-1877.

Unele aspecte ale legăturilor cu poporul rus pot fi desprinse din lucrarea lui Silviu Dragomir, Contribuţii privitoare la relaţiile bisericii româneşti cu Rusia în veacul XVII, în Analele Academiei Române, tomul XXXIV (1911-1912), cu 56 scrisori din anii 1624-1709, culese din arhivele ruseşti. Cu privire la istoria bisericească este utilă şi culegerea lui E. Fermendzin, Acta Bulgariae ecclesiastica ab anno 1565 ad annum 1799, Zagreb, 1887. Relaţiile cu lumea ortodoxă din Imperiul Otoman pot fi urmărite mai ales din vastul material documentar, numărând 1699 piese, publicat de Nicolae Iorga în colecţia Hurmuzaki, vol. XIV: Documente greceşti privitoare la istoria românilor, părţile I-III, Bucureşti, 1915, 1917, 1936. Dintre izvoarele create prin activitatea misionarilor catolici sunt de menţionat cele culese şi publicate de G. Călinescu: Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII, în Diplomatarium italicum, I (1925), (rapoarte din 1639-1762) şi Altre notizie sui missionari cattolici nei Paesi Romeni, în Diplomatarium italicum, II (1930), (materiale din anii 1623-1784).

Pentru izvoarele documentare externe privind Transilvania dispunem atât de colecţii cu caracter general, cât şi de publicaţii referitoare la probleme speciale. Indicăm din prima categorie Monumenta Hungariae Historica, Diplomataria, 41 volume Pesta, 1857 - Budapesta, 1948. Din cea de-a doua categorie face parte, de exemplu, culegerea de tratate încheiate între principii Transilvaniei şi Habsburgi, publicată de R. Goos, Oesrerreichische Staatsvertrage, Furstentum Siebenburgen, Viena, 1911. Negocierile Transilvaniei cu Franţa în secolul al XVII-lea sunt puse în lumină de documentele publicate cu deficienţe metodologice de I. Hudiţă în Repertoire des documents concernant les negociations diplomatiques entre la France et la Transilvanie au XVII-eme siecle (1635-1683), Paris, 1926. Documentele diplomatice referitoare la domniile lui Gabriel Bethlen şi ale principilor Rakoczi se găsesc adunate în ediţiile, azi învechite, ale lui Ovary Lipot, Okleveltar Bethlen Gabor diplomaciai osszekottetesei tortenetehez, 1620-1626, Budapesta, 1886, şi Szilagyi Sandor, A ket Rakoczi Gyorgy fejedelem csaladi levelezese, 1632-1660, Budapesta, 1875. Pentru răscoala condusă de Francisc Rakoczi II o informaţie bogată este cuprinsă în colecţia Archivum Rakoczianum, vol. I-XII, Budapesta, 1872-1961. Urmările acestei răscoale pot fi urmărite în publicaţia lui Lukinich Imre, A szatmari beke tortinete es okirattara, Budapesta, 1925.

Documentele unirii religioase şi alte acte legate de această problemă sunt publicate în N. Nilles, Symbolae ad illustrandam historiam ecclesiae orientalis in terris coronae s. Stephani, vol. I-II, Oeniponte, 1885, lucrare folositoare sub aspect documentar, dacă facem abstracţie de tendinţele iezuite care-l călăuzesc pe editor. În ceea ce priveşte mişcarea iacobinilor maghiari şi legăturile ei cu intelectualii din Transilvania, semnalăm valoroasa ediţie de documente alcătuită de Benda Kalman: A magyar jakobinus mozgalom iratai, vol. I-III, Budapesta, 1952-1957. Referitor la Banat poate fi utilizată cu folos lucrarea lui Baroti Lajos, Adattar Dilmagyarorszag XVIII, szazadi tortenetehez, vol. I-II, 1893-1907. Pentru deceniile premergătoare revoluţiei din 1848, mai ales pentru problema naţională şi cea iobăgească, dau informaţii variate operele complete ale lui Kossuth L., editate de Academia Maghiară începând din 1948: Kossuth Lajos, Oszes munkai, vol. I-XI, Budapesta, 1948-1957.

Izvoare statistice

Printre izvoarele documentare se numără şi cele statistice, conţinând îndeosebi date cu caracter social-economic. Aceste izvoare, deosebit de preţioase pentru istorie, sunt încă relativ puţin numeroase, în ce priveşte Ţara Românească şi Moldova, până către sfârşitul veacului al XVIII-lea. Fot fi semnalate, astfel, statisticile alcătuite în vremea stăpânirii austriece asupra Olteniei (Constantin Giurescu, Material pentru istoria Olteniei supt austriaci, vol. II, Bucureşti, 1944). Pentru situaţia celor două capitale la mijlocul veacului al XVIII-lea sunt de consultat: Ion I. Ionaşcu, Aspecte demografice şi sociale din Bucureşti la 1752, în „Revista arhivelor” nr. 2 (1959), şi Gheorghe Ghibănescu, Catastihul Iaşilor din 1755, în „Ion Neculce” nr. 1 (1921).

În cursul războaielor desfăşurate pe teritoriul ţărilor noastre în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea şi în cea dintâi a secolului următor s-au efectuat importante operaţiuni de catagrafiere, ale căror rezultate sunt încă în bună parte inedite. Dintre acestea, amintim catagrafia birnicilor din Moldova şi Ţara Românească, întocmită în 1773-1774 (conform Ion I. Ionaşcu, Despre judeţele Olt şi Argeş, în catagrafia din anii 1773-1774 de la Moscova, în „Mitropolia Olteniei” nr. 3-4 (1958), şi Despre catagrafia ţinutului Putna din anii 1773-1774, în „Revista arhivelor” nr. 1 (1958), şi recensământul nominal al populaţiei Bucureştilor din 1810-1811, amândouă aflate în arhivele de la Moscova. Pentru aceeaşi perioadă, Teodor Codrescu a publicat în Uricariul, vol. VII-VIII, Condica liuzilor din Moldova la 1803.

După întocmirea Regulamentului organic s-a alcătuit Catagrafia populaţiei din Ţara Românească şi Moldova, la sfârşitul anului 1831. Datele statistice ale catagrafiei din Ţara Românească, au fost reproduse în Analele parlamentare ale României, tomul II (1831-1832), Bucureşti, 1891. Importante date relative la Moldova şi Ţara Românească în perioada regulamentară sunt cuprinse şi în raportul lui Bois-le-Comte, publicat în colecţia Hurmuzaki, vol. XVII. Ştiri preţioase de caracter statistic asupra populaţiei din Moldova şi a ocupaţiilor ei, bazate pe catagrafiile întocmite în epoca regulamentară, au fost date în lucrarea economistului Nicolae Suţu, Notions statistiques sur la Moldavie, Iaşi, 1849.

Pentru cunoaşterea istoriei Transilvaniei în veacul al XVIII-lea şi la începutul veacului al XIX-lea, statisticile joacă un rol din ce în ce mai mare. sunt utilizate cu folos, în ce priveşte statisticele cu caracter general, datele din Tafeln zur Statistik der Oesterreichischen Monarchie, vol. I-V, Viena, 1849-1871 şi Statistische Aufklarungen uber wichtige Theile und Gegenstande der Oesterreichischen Monarchie, Gottingen, 1795 -1802. Menţionăm de asemenea statisticile date de I. Benigni şi H. v. Mildenberg, în Handbuch der Statistik und Geographie des Grossfurstentums Siebenburgens, Sibiu, 1849. Sunt însă şi câteva statistici care privesc în special populaţia românească. Astfel este statistica alcătuită de Inochentie Micu şi publicată de N. Togan: Românii din Transilvania la 1733. Conscripţia episcopului Ioan Klein de Sad, Sibiu, 1898 şi cea editată de Augustin Bunea: Statistica românilor din Transilvania, în anul 1750, în Transilvania, XXXII (1901). Statistica întocmită din ordinul baronului Adolf de Buccow a fost tipărită de V. Ciobanu: Statistica românilor din Ardeal. Făcută de administraţia austriacă la anul 1760-1762, Cluj, 1926. Pentru Banat, cităm C. Gerhard, Beschreibung des Banats, der Walachey, Moldau und der Konigreiche Serbien und Bosnien, aus den besten Schrifstellern gezogen. Ein Beitrag zu nahern Kenntniss des gegenwartigen Kriegsschau-platzes, Lipsca, 1789. Situaţia economică şi socială din preajma revoluţie burghezo-democratice se reflectă în statistica dată de Kovary Laszlo în Erdelyorszag statisztikaja, Cluj, 1847.

Izvoare narative

Deşi în ultima parte a feudalismului dezvoltat şi în perioada de descompunere a orânduirii feudale, numărul izvoarelor documentare este în continuă creştere, Istoricul rămâne dator să recurgă mai departe şi la izvoarele narative. Ele oferă expuneri ample şi unitare asupra unor întregi perioade istorice, bazate pe informaţii pe care de cele mai multe ori nu le regăsim în izvoarele documentare. E drept însă că aceste expuneri privesc în mod precumpănitor evenimentele politice şi militare, înfăţişate îndeobşte de pe poziţiile clasei dominante. Izvoarelor narative interne li se adaugă şi pentru secolele XVII-XIX numeroase ştiri oferite de izvoare narative externe.

Izvoare narative interne

Între izvoarele narative interne, locul cel mai important revine cronicilor, care, începând din secolul al XVII-lea, devin mai numeroase şi mai amănunţite. În istoriografia moldovenească, dacă cronica lui Grigore Ureche prin cuprinsul ei (1359-1595) este un izvor pentru perioada anterioară, iar pentru secolul al XVII-lea interesează numai ca izvor de istorie a culturii şi a gândirii politice, cronica lui Miron Costin, care reia povestirea din domnia lui Aron vodă, unde fusese părăsită de Ureche, cuprinde o întinsă expunere a istoriei Moldovei până în 1661, de o valoare sporită pentru perioada finală, când autorul a fost martor la evenimentele desfăşurate. Printre cronicarii moldoveni din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, (Nicolae Costin, Axinte Uricariul, Pseudo-Nicolae Muşte, N. Chiparissa, Alexandru Amiras, V. Buhăescu) se remarcă figura lui Ion Neculce, care a alcătuit un letopiseţ pentru perioada 1661-1743, cuprinzând şi unele date de natură social-economică, precum şi un grup de legende istorice de natură folclorică.

Din vasta operă a lui Dimitrie Cantemir, unele lucrări privesc direct istoria veacului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea: Viaţa lui Constantin Cantemir, Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor, notele subliminare la marea sa Istorie a Imperiului Otoman. O importanţă deosebită ca izvor pentru epoca în cate scrie autorul o prezintă lucrarea sa geografică Descrierea Moldovei. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, scriu Ion Canta şi Pseudo-Enache Kogălniceanu. Evenimentele anului 1821 sunt înfăţişate în versuri de Alecu Beldiman. Ultimul cronicar moldovean poate fi socotit Manolachi Drăghici, care şi-a tipărit Istoria Moldovei pe timp de 500 ani în 1857, la Iaşi. În Ţara Românească, literatura istorică a secolului al XVII-lea începe cu cronica lui Matei al Mirelor, care înfăţişează în proză şi versuri greceşti perioada 1602-1618. În ultimele decenii ale acestui secol se redactează compilaţia cunoscută sub numele de Letopiseţul Cantacuzinesc, cea dintâi cronică munteană de mare întindere (1290-1690), a cărei primă parte se bazează pe elemente confuze de tradiţie istorică orală. Cercetări din ultimii ani au contestat atribuirea acestei cronici logofătului Stoica Ludescu.

O a doua cronică - Istoriile domnilor Ţării Româneşti - care porneşte tot de la aşa-numitul descălecat, reprezintă în prima ei parte, până la 1688, opera unui cronicar de mai mare talent şi mai largă cultură decât precedentul, aflat în slujba grupării boiereşti a Bălenilor. Problema paternităţii acestei părţi, atribuită mai întâi de Nicolae Iorga lui Constantin căpitanul Filipescu, iar apoi de Constantin Giurescu lui Radu Popescu, a fost de curând redeschisă. Lui Radu Popescu îi datorăm, în orice caz, continuarea acestei cronici până în 1729. Domnia lui Constantin Brâncoveanu a reţinut, de asemenea, atenţia unui cronicar rămas anonim. O cronică oficială a acestei domnii a alcătuit Radu Greceanu. Istoriografia veacului al XVIII-lea este reprezentată de asemenea de Mitrofan Gregoras, Chesarie Daponte (aceştia scriu în greceşte), banul Mihai Cantacuzino, Dumitrache stolnicul, Ienache Văcărescu, Dionisie Eclisiarhul, Pitarul Hristache (povestirea celui din urmă e în versuri). Naum Râmniceanu şi Zilot Românul aparţin mai mult primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, amândoi scriu în proză şi versuri şi apreciază negativ răscoala din 1821 şi rolul lui Tudor Vladimirescu. Despre răscoală au lăsat memorii şi oameni din preajma lui Tudor (Mihai Cioranu, Chiriac Popescu).

Acţiunea de publicare a cronicilor moldovene a început la Iaşi în 1845, când Mihail Kogălniceanu a editat (în anii 1845-1846 şi 1852) colecţia Letopiseţele Ţării Moldovei, vol. I-III. Deşi Kogălniceanu nu a dat o ediţie critică, totuşi apariţia acestei colecţii de cronici a însemnat o dată importantă în dezvoltarea cercetărilor istorice şi a avut totodată o deosebită însemnătate culturală. Ediţia a doua (Cronicele României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, vol. I-III, Bucureşti, 1872-1874) nu corespunde titlului, căci dintre cronicele muntene nu este inclus decât fragmentul atribuit lui Nicolae Milescu (de fapt, aparţine stolnicului Cantacuzino). Această ediţie este inferioară celei dintâi.

Ediţia critică a cronicei lui Ureche, realizată de Constantin Giurescu (Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron vodă, Bucureşti, 1916), a constituit un real progres pe tărâmul editării textelor. O nouă ediţie, cu semnalarea interpolărilor, dar fără aparatul variantelor, a fost dată de P.P. Panaitescu (Bucureşti, 1955 şi 1958). O încercare nereuşită de editare a operelor lui Miron Costin s-a făcut de V.A. Urechia (Opere complete, vol. I-II, Bucureşti, 1886-1888), a cărui publicaţie rămâne utilă doar prin bogatul material documentar pe care-l cuprinde. O ediţie critică a Letopiseţului Ţării Moldovei a dat P.P. Panaitescu (Bucureşti, 1944), căruia îi datorăm şi ediţia integrală a operelor cronicarului moldovean (Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958).

Cea dintâi dintre scrierile lui Dimitrie Cantemir, tradusă şi tipărită la noi în ţară, a fost Descrierea Moldovei (Scrisoarea Moldovei, M-rea Neamţ, 1825; cu titlul Descrierea Moldovei, Iaşi, 1851), căreia i-a urmat publicarea în 1835-1836, la Iaşi, a Hronicului. O ediţie a operelor lui Dimitrie Cantemir a apărut în anii 1872-1901, sub îngrijirea Academiei Române (8 volume, la baza lor stând în mare măsură manuscrisele din Rusia, cercetate de Grigore Tocilescu). Cronica lui Axinte Uricariul, publicată întâi de Kogălniceanu, a fost reeditată de I. St. Petre (Bucureşti, 1943). O serie de cronici moldoveneşti din secolul al XVIII-lea aşteaptă încă publicarea lor în condiţiile ştiinţifice necesare. Între acestea se află şi Cronica Ghiculeştilor, din care au fost date până acum numai fragmente (Demostene Russo, Cronica Ghiculeştilor (1695-1754), în Buletinul Comisiei istorice a României, 1916). Preţioasa cronică a lui Ion Neculce a cunoscut în ultima vreme o editare ştiinţifică, datorită academicianului Iorgu Iordan, Letopiseţul Ţării Moldovei, 1661-1743, Bucureşti, 1955; ediţia II, 1959.

Deşi s-au făcut încă din anii 1832-1834 unele încercări de culegere şi sistematizare a manuscriselor de cronici privind Ţara Românească (Ion I. Ionaşcu, Ştiri noi despre mitropolitul Grigorie Dascălul, Bucureşti, 1938), totuşi Nicolae Bălcescu este cel care şi-a asumat şi a dus la capăt sarcina editării cronicilor muntene. În acest scop, ca şi într-acel al publicării izvoarelor documentare, Bălcescu pune în 1845, împreună cu August Treboniu Laurian, bazele publicaţiei „Magazin istoric pentru Dacia”, vol. I-V, 1845-1847, în care apar: Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat românii, 1290-1688 (vol. IV-V); Istoriile domnilor Ţării Româneşti scrise de Constantin Căpitanul (vol. I-II); Cronica Ţării Româneşti, 1700-1729 de Radu Popescu (vol. IV); Istoria Ţării Româneşti de la anul 1689 încoace, continuată de un anonim (vol. V); Istoria vieţii lui Constantin vodă Brâncoveanu, 1689-1700, de Radu logofăt Greceanu (vol. II).

În afară de Istoria Ţării Româneşti, întru care coprinde numele ei cel dintâi, publicată pentru prima oară de George Ioanid în Istoria Moldo-României, vol. I, Bucureşti, 1858 şi atribuită apoi în chip argumentat de Nicolae Iorga stolnicului Constantin Cantacuzino (Operele lui Constantin Cantacuzino, Bucureşti, 1901) şi de continuarea cronicii lui Radu Greceanu până la 1714 (Viaţa lui Constantin vodă Brâncoveanu, Bucureşti, 1906) nu s-au mai descoperit alte cronici muntene scrise în limba română în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi în primele decenii ale secolului al XVIII-lea. Pe de altă parte, istoriografia burgheză timp de aproape 100 de ani n-a încercat să dea o nouă ediţie, ştiinţifică, izvoarelor narative interne publicate de Nicolae Bălcescu. Numai în ultimii ani a apărut în ediţie critică Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717 (Bucureşti, 1959) urmată de cea mai veche compilaţie de cronici muntene, Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc (Bucureşti, 1960). Alte ediţii critice, pregătite în cadrul Institutului de istorie al Academiei Române, vor vedea lumina tiparului în anii viitori.

În Tesauru de monumente istorice, Alexandru Papiu-Ilarian a publicat textul grecesc şi traducerea cronicii lui Matei al Mirelor, Istoria celor petrecute în Ţara Românească, începând de la Şerban voevod până la Gavriil voevod (vol. I). În aceeaşi culegere, istoricul transilvănean a dat la iveală, latinizând din păcate ortografia, opera analistică a lui Dionisie Eclisiarhul, Cronograful Ţării Româneşti de la 1764 până la 1815 (vol. II). O serie de izvoare narative greco-române se găsesc în Constantin Erbiceanu, Cronicarii greci carii au scris despre români, Bucureşti, 1888. O nouă ediţie a Efemeridelor dacice ale lui C. Daponte se află în curs de publicare.

Pentru a reliefa rolul familiei sale în viaţa politică a ţării, banul Mihai Cantacuzino a scris Ghenealoghia familiei Cantacuzinilor… până la anul 1787, publicată în Buciumul (1862-1863), apoi de Nicolae Iorga, Genealogia Cantacuzinilor, Bucureşti, 1902. Lui Mihai Cantacuzino i se atribuie o valoroasă lucrare privind dezvoltarea social-economică şi politică a ţării în secolul al XVIII-lea, Istoria Ţării Româneşti, al cărei manuscris grecesc a fost tipărit de fraţii Tunusli la Viena în 1806. O traducere nesatisfăcătoare a acestei opere, făcută de G. Sion, a apărut la Bucureşti în 1863. Istoria Ţării Româneşti, în care elemente narative se împletesc cu altele statistice, constituie un corespondent muntean pentru veacul al XVIII-lea al Descrierii Moldovei lui Cantemir. Relatarea evenimentelor din Ţara Românească în timpul războiului ruso-turc (1768-1774), cu largi incursiuni în câmpul istoriei generale, lăsată de Dumitrache stolnicul, a fost editată de V.A. Urechia, sub titlul de Istoria evenimentelor din Orient, în Analele Academiei Române, tomul X (1887-1888). Naraţiunea versificată a pitarului Hristache, privind domnia lui Mavrogheni (Istoria lui Mavrogheni vodă şi a răsmiriţii din timpul lui) a apărut în „Buciumul”, 1863.

Informaţiuni pentru ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea şi primele din secolul al XIX-lea ne oferă, prin bogatele sale însemnări analistice, în greceşte, Naum Râmniceanu. De publicarea lor s-a îngrijit îndeosebi Constantin Erbiceanu (Cronicarii greci şi Viaţa şi activitatea literară a protosinghelului Naum Râmniceanu, Bucureşti, 1900). Fragmente interesante din opera lui Naum, în legătură cu răscoala din 1821 şi cu viaţa culturală de la sfârşitul epocii fanariote şi din deceniile III-IV ale secolului al XIX-lea, se găsesc împrăştiate în revista „Biserica ortodoxă română”. Este necesară strângerea lor într-o culegere unitară. De menţionat pentru această perioadă şi scrierile lui Zilot Românul, rămas încă neidentificat, publicate de: B.P. Haşdeu, Ultima cronică română din epoca fanarioţilor, Bucureşti, 1884; Gr. G. Tocilescu, Scrierile inedite ale lui Zilot Românul, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie” vol. V (1885); Jalnica cântare a lui Zilot, vol. VI (1891); G.T. Kirileanu, Dăsluşire, în „Revista istorică română” (1941-1942). Principalele izvoare narative cu privire la răscoala din 1821 au fost publicate de Nicolae Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1921 şi în Răscoala din 1821, vol. IV-V, Bucureşti, 1960-1962.

O lucrare istorică relativă la Ţara Românească şi Moldova, în care pentru epoca anterioară secolului al XVIII-lea se folosesc cronicile, a publicat la Viena, în greceşte, în 1818-1819, Dionisie Fotino. Pentru perioada de destrămare a feudalismului, autorul depăşeşte faza cronicărească, folosind izvoare documentare, statistice etc. (în româneşte, în traducerea defectuoasă a lui G. Sion: Istoria generală a Daciei, vol. I-III, Bucureşti, 1859).

Pe manuscrise şi cărţi vechi se găsesc numeroase însemnări făcute de cei ce le-au întocmit, cumpărat, citit etc. Aceste însemnări au caracterul unor izvoare narative şi dau informaţii variate, unele mărginite la viaţa locală, altele de cuprins mai larg, general. Nu s-a realizat încă un corpus al însemnărilor importante, s-au publicat însă cataloage de manuscrise şi cărţi, în care s-au însemnat şi unele note marginale de către Melhisedec, Catalog de cărţile sârbeşti şi ruseşti manuscrise vechi, ce se află în biblioteca Mănăstirei Neamţului, în „Revista de istorie, arheologie şi filologie”, vol. I (1884); V.A. Urechia, Inscripţiuni după manuscrise, în Analele Academiei Române, tomul IX (1886-1887); S. Fl. Marian, Inscripţiuni de pe manuscripte şi cărţi vechi din Bucovina, Suceava, 1900; Nicolae Iorga, Manuscriptele mănăstirii Cernica, Bucureşti, 1902; Nicolae Iorga, Două biblioteci de mănăstiri: Ghighiu şi Argeş, 1902; I. Bianu, Catalogul manuscriptelor româneşti, vol. I, Bucureşti, 1907; vol. II, 1913; vol. III, Craiova, 1931; C. Litzica, Catalogul manuscriptelor greceşti, I, Bucureşti, 1909, Nestor Camariano, Catalogul manuscriselor greceşti, 1940; P.P. Panaitescu, Manuscrisele slave din biblioteca Academiei Române, Bucureşti, 1959.

În ce priveşte Transilvania, izvoarele narative nu au fost grupate încă într-un corpus editat în conformitate cu exigenţele ştiinţifice moderne. Această constatare este valabilă mai ales pentru cele de provenienţă românească. Astfel, unele lucrări cum ar fi cea a lui Ioan Lupaş, Cronicari şi istorici români din Transilvania, ediţia II, Craiova, 1941, nu satisfac decât parţial, datorită caracterului lor antologic, cercetarea istorică. Scrierile lui Samuil Micu, cu valoare documentară indiscutabilă pentru a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, se găsesc încă în cea mai mare parte în manuscris.

Dintre cronicile referitoare la evenimentele petrecute până în deceniul şapte din secolul al XVII-lea, prezintă importanţă cele alcătuite de G. Krauss, Tractatus rerum, 1599-1606 (în Deutsche Fundgruben, I, Cluj, 1839) şi Siebenburgische Chronik, 1608-1665 (vol. I-II, Viena, 1862-1864). Aduc informaţii nu numai pentru Transilvania, dar şi pentru Moldova şi Ţara Românească, seria de cronici din colecţia Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, vol. III-VII, Braşov, 1903-1918. Ediţia lui Miko Imre şi Szabo Karoly (Erdelyi Xortenelmi adatok, vol. I-IV, Cluj, 1855-1862), în care sunt publicate cronici din secolul al XVII-lea, deşi învechită, poate fi încă utilizată. Tot pentru acest secol sunt folositoare publicaţiile: G. Hanner, De scriptoribus rerum Hungaricarum et Transsyilvanicarum seculi XVII, scriptisque eorundem, Sibiu, 1737-1749; Kemeny Janos, Oneletirasa es valogatott levelei, Budapesta, 1959 şi Szalardi Janos, Siralmas magyar kronikaja, Budapesta, 1853. Referitor la instaurarea regimului habsburgic în Transilvania se va vedea Bethlen Miklos, Oneletirasa, vol. I-II, Budapesta, 1955, iar pentru răscoala condusă de Rakoczi, memoriile şi autobiografia principelui însuşi (Memoires du prince Rakoczi sur la guerre de Hongrie, Haga, 1739; II Rakoczi Ferenc oneletrajza, Budapesta, 1876).

Tot cu privire la răscoală şi la situaţia posterioară acesteia, aduc informaţii Cserei Mihaly, Historiaja, Pesta, 1852, şi Apor Peter, Munkai (Pesta, 1863). Date interesante despre situaţia românilor la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea oferă Istoria bisericii Şcheilor Braşovului (manuscris de Radu Tempea), vol. II, Braşov, 1899. Pentru lupta de ridicare a românilor, condusă de Inochentie Micu, izvoarele narative existente nu sunt încă publicate într-o ediţie critică. De aceea cercetătorii sunt nevoiţi să recurgă la manuscrise sau la unele lucrări care transmit aceste importante texte. Pentru cunoaşterea frământărilor religioase din Transilvania, un izvor important îl reprezintă Plângerea sfintei mănăstiri a Silvaşului din eparhia Haţegului din Prislop (la I. Radu, Istoria vicariatului greco-catolic al Haţegului, Lugoj, 1913). Pentru istoria celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVIII-lea sunt de reţinut: Poemation de seconda legione valachica de Anton Cosimeli, Sibiu, 1768, Rettegi Gyorgy emlekiratai, în Hazank, 1884-1885 (însemnată pentru opiniile politice şi sociale ale nobilimii de rând şi ale intelectualităţii), şi Halmagyi Istvan naploi es iratai, Budapesta, 1906.

Pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, amintim: Ujfalvy Sandor, Emlekiratai, Cluj, 1940, importantă pentru viaţa economică, politică şi socială; Boloni Farkas Sandor, Az uj Erdely hajnalan, Cluj, 1944, cu referiri la organizarea partidului reformist, participarea la dieta din 1834, şi rolul intelectualilor progresişti liberali. George Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei, vol. I, Sibiu, 1889 şi Alexandru Papiu-Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, vol. I, Viena, 1852, aduc date preţioase pentru frământările politice, sociale şi culturale din preajma revoluţiei. Cât priveşte însemnările de pe unele manuscrise, cu conţinut de caracter narativ, pot fi folosite cataloagele publicate de I. Radu (Manuscriptele din Biblioteca Episcopiei unite din Oradea Mare, Bucureşti, 1920) şi N. Comşa (Manuscriptele româneşti din Biblioteca centrală de la Blaj, Blaj, 1944).

Izvoare narative externe

Faţă de veacurile precedente, în perioada tratată în acest volum se redactează şi se publică mult mai numeroase izvoare narative în afara hotarelor noastre (cronici, memorii, jurnale, biografii, descrieri de călătorii, lucrări istorice etc.), care cuprind ştiri ample relative la ţările române. Din imensul lor număr, ne vom limita la semnalarea celor mat caracteristice. Dominaţia otomană în ţările române a avut ca urmare şi menţinerea interesului cronicarilor turci faţă de evenimentele petrecute aici, mai ales pe tărâm politic în ordinea perioadelor cuprinse de lucrările lor, sunt de menţionat în primul rând următorii: Naima, Nişadji, Subhi Mehmed Raşid, Celebi Asîm, Sami, Azis Şevki, Izzi Suleiman, Vasîf Ahmed, Djevdet Paşa, Asîm Ahmed, Şanizade, Ahmed Lutfi etc. Traducerea informaţiilor privitoare la ţările noastre din cronicile otomane ale veacurilor al XVII-lea şi XVIII-lea a fost realizată la Institutul de istorie al Academiei Române. Ştiri demne de reţinut se găsesc în unele scrieri armene, cum sunt acelea ale lui Aram Andonian, Galust Arabian, Ghevorg Ogullukian, Mser Mserian etc.

De un interes deosebit pentru evenimentele de la mijlocul veacului al XVII-lea sunt cronicile ucrainene ale lui Grigore Grabianka, Samuil Veliciko şi cea a aşa-numitului martor ocular (Samovideţ), cărora li se adaugă compilaţia unui anonim din prima jumătate a veacului al XVIII-lea intitulată Scurtă descriere a Rusiei Mici şi Culegerea istorică a lui Ştefan Lukomski. Informaţiile privind istoria ţărilor române din ultimele trei opere menţionate mai sus au fost editate în traducere de M. Dan (Studii şi materiale de istorie medie, vol. II (1957). Izvoarele polone cuprind de asemenea informaţii interesante despre ţările române. Lăsând la o parte cronicile folosite de cronicarii moldoveni menţionăm: Iacob Sobieski, Commentarius belii Chotinensis, Danzig, 1646; I. Przonska, Pamietnik, Liov, 1874. Dintre izvoarele datorate unor autori exprimând interesele Imperiului habsburgic sau ale Prusiei în ţările române cităm câteva cu deosebită valoare de informare: Fr. J. Sulzer, Geschichte des Transalpinischen Daziens vol. I-III,. Viena, 1781-1782; St. Ig. Raicevich, Osservazioni storiche, naturali e politiche intorno la Valachia e Moldavia, Napoli, 1788; J.P. Neigebauer, Beschreibung der Moldau und Walachei, Leipzig,1848 etc.

O bogăţie de informaţii cuprind izvoarele italiene alcătuite de oameni care au trăit multă vreme la noi ori s-au aflat doar în trecere. Din prima categorie, cea mai interesantă este cartea lui A.M. Del Chiaro, Istoria delle moderne rivoluzzioni della Valachia, Veneţia, 1718. La cunoaşterea unor aspecte din istoria Moldovei şi Ţării Româneşti aduc o apreciabilă contribuţie şi izvoarele narative franceze, dintre care cităm: memoriile lui Ch. de Joppecourt, Histoire des troubles de Moldavie, publicate de J. Baret şi reproduse în Tesauru de monumente istorice, vol. II; Mimoires du sieur De la Croix, Paris, 1684; J.L. Carra, Histoire de la Moldavie et de la Valachie, Neufchâtel, 1781; A. d’Hauterive, La Moldavie en 1785, Paris, 1880 şi Mimoires sur l’etat de la Moldavie… en 1787, Bucureşti, 1902; Ch. de Peyssonel, Traite sur le commerce de la Mer Noire, Paris, 1787; F.G. Laurencon, Nouvelles observations sur la Valachie, Paris, 1822. Date de valoare ne oferă şi lucrările lui Ed. Thouvenel, J.A. Vaillant şi E. Regnault.

Un izvor important cuprinzând informaţii preţioase asupra exploatării ţărilor române supuse dominaţiei otomane ne înfăţişează diplomatul englez, Paul Ricaut, The History of the prese nt state of the Ottoman Empire, Londra, 1675. Cât priveşte primele decenii ale secolului al XIX-lea sunt de un real folos lucrările de informaţie ale agenţilor diplomatici Th. Thornton, The presenstate of Turkey, vol. I-II, Londra, 1807 şi W. Wilkinson, An account of the Principalities of Walachia and Moldavia, Londra, 1820; acesta din urmă a trăit patru ani la noi (1814-1818). În cadrul larg al izvoarelor narative externe din perioada volumului de faţă, ocupă un loc de prim rang descrierile de călătorie ale unor străini care au trecut sau au rămas mai multă vreme în ţările române. Aceste relaţiuni de călătorie se caracterizează prin stăruinţa de a înregistra realităţile locale în ansamblul lor, folosind de multe ori şi date statistice. Nu trebuie să ne scape din vedere, în acelaşi timp, că descrierile călătorilor dau adesea o imagine deformată de optica unui străin necunoscător.

În ce priveşte Moldova şi Ţara Românească, în secolul al XVII-lea, ne-au lăsat preţioase note de călătorie, printre alţii, şi doi reprezentanţi ai lumii orientale, unul însoţind campaniile turceşti din deceniile 6 şi 7, altul pe un patriarh antiohian. E vorba de Evlia Celebi-Efendi, a cărui operă a fost integral tradusă în limba maghiară de Karacson Imre (Evlia Cselebi torok vildgutazo magyarorszdgi utazasai, vol. I-II, Budapesta, 1904-1908) şi fragmentar în româneşte (Buletinul Comisiei istorice a României, vol. XII, XVI) de A. Antalffy şi G. Zerva, şi de sirianul Paul de Alep, Călătoriile patriarhului Macarie de Antiohia, 1653-1658 (traducere în română de Emil Cioran, Bucureşti, 1900; textul arab, însoţit de o traducere franceză, a fost editat de V. Radu, în Patrologia orientalis, XXII-XXIV, Paris, 1930-1934). De un interes deosebit sunt apoi datele prezentate de armeanul Hugas Ingigian, în Geografia celor patru părţi ale lumii, 11 volume, Veneţia, 1804. Fragmente din descrierile unor negustori, diplomaţi, militari şi misionari ruşi au fost traduse şi publicate de Gheorghe Bezviconi, în Călători ruşi în Moldova şi Muntenia, Bucureşti, 1947. Descrierile diferiţilor călători poloni au fost publicate de P.P. Panaitescu, în Călători poloni în ţările române, Bucureşti, 1930.

Interesante relaţiuni de călătorie ne-au lăsat, începând din secolul al XVII-lea, un număr de italieni în trecere pe la noi cu rosturi comerciale, politice şi culturale, printre care notăm: Niccolo Barsi (Constantin C. Giurescu; Le voyage de Niccolo Barsi en Moldavie. 1633, Paris-Bucureşti, 1925); R.G. Boscovich, Giornale di un viaggio da Constantinopoli in Polonia, Bassano, 1784; Domenico Sestini, Viaggio da Constantinopoli a Bukoresti fatto l’anno 1779, Roma, 1794, şi Viaggio in Valachia e Moldavia…, Milano, 1822; Leonardo Panzini, corespondenţă publicată de Nino Cortese sub titlul: La Valachia durante il Principato di Alessandro Ypsilanti (1774-1782), în „L’Europa orientale” nr. 3 (1922); L. Spallanzani, Viaggio in Oriente, Torino, 1888 etc. Preţioase sunt şi relatările unor misionari ca: P. Deodato-Baksici, în Diplomatarium italicum, IV (1940); M. Bandini (Codex Bandinus, în Nicolae Iorga, tomul XVI (1893-1894), cuprinzând datele vizitei pastorale făcute la catolicii din Moldova în 1646-1647). O importanţă deosebită prezintă şi Historica relatio de Stătu Valachiae 1679-1688, publicată în „Magazin istoric” (1847), al cărei autor pare a fi tot un misionar, Del Monte.

Pentru secolul al XVIII-lea, menţionăm relaţiunea călătoriei englezului John Bell din Antermony din 1738, publicată şi în Uricariul, vol. XXIV, după traducerea franceză din 1766, şi impresiile de călătorie notate în 1786 de Lady Craven (A Journey through the Crimea to Constantinople, Londra, 1789). Pe meleagurile noastre au trecut şi câţiva suedezi, care au lăsat însemnări utile. Dintre aceştia ne mulţumim a cita pe Paul Strassburg, a cărui relatare despre călătoria făcută în Ţara Românească în 1632 s-a publicat în periodicul lui Timotei Cipariu, „Archivu pentru filologie şi istorie” nr. 1 (1867). Este locul să amintim că Nicolae Iorga, încă din 1898, a adunat şi publicat o parte din literatura de călătorii în lucrarea Călători, ambasadori şi misionari în ţările noastre şi asupra ţărilor noastre, iar ulterior, lărgind cercetările şi valorificând conţinutul unor asemenea surse de informaţie, a realizat Istoria românilor prin călători (ediţia a II-a, vol. I-IV, Bucureşti, 1928-1929).

Izvoare narative externe interesând îndeosebi Transilvania sunt cuprinse în colecţia lui Kovachich M.G., Scriptores rerum Hungaricarum minores, vol. I-II, Buda, 1798 şi în Monumenta Hungariae Historica, II. Scriptores, 38 vol., Pesta, 1857 - Budapesta, 1906. În ce priveşte relaţiile de călătorie, al căror număr este în permanentă creştere, semnalăm Voyage en Europe, Asie et Afrique, vol. I-II, Haga, 1727, de Aubry de-la Motraye, solul regelui suedez Carol al XII-lea; Ignaz von Born, Briefe uber mineralogische Gegenstande, auf einer Reise durch dem Temesvarer Banat, Siebenburgen, Ober-und Nieder Hungarn, Frankfurt-Lipsca, 1774; F.I. Sulzer, Altes und Neues, oder deszen litterarischen Reise durch Siebenbiirgen, dem Temesvarer Banat, Ungarn, Oesterreich, 1782; Franz Griselini, Versuch einer naturlichen und politischen Geschichte des Temesvarer Banats in Briefen an Standespersonen und Gelehrte, Viena, 1780. Preţioasă pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea este lucrarea lui A. de Gerando, La Transylvanie et ses habitants, vol. I-II, Paris, 1845.

Izvoare juridice

Pentru Ţara Românească şi Moldova, secolul al XVII-lea este secolul marilor tipărituri de pravile. Pe când în secolul anterior se tipărise doar o pravilă cuprinzând mai ales norme de drept canonic, cu elemente de drept penal şi civil, în secolul al XVII-lea apare în Ţara Românească în 1640 Pravila de la Govora, tradusă de cronicarul Mihail Moxa din slavoneşte, iar după 12 ani ieşi din teascurile tipografiei domneşti târgoviştene îndreptarea legii (1652), tradusă din greceşte. În Moldova, tipografia din Iaşi întemeiată de Vasile Lupu puse în circulaţie la 1646 impozanta operă juridică Cartea românească de învăţătură, numită şi Pravilele împărăteşti, având la bază texte de legi ale împăraţilor bizantini, traduse de Eustratie logofătul, care a avut şi preocupări analistice. Ediţii critice ale acestor importante opere au apărut în Editura Academiei Române, în anii 1961-1962.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Alexandru Ipsilanti dispuse să se tipărească la Bucureşti, în greceşte şi româneşte, Pravilniceasca condică (1780), bazată pe pravilele din veacul precedent, pe dreptul consuetudinar şi pe hrisoavele legislative emise de unii domni. În Moldova, s-a emis în 1785 Sobornicescul hrisov prin care s-a legiferat desfiinţarea sistemului daniilor meşteşugite, care prejudicia pe micii proprietari funciari. În 1817, Scarlat Callimachi promulgă o legiuire adaptată noilor condiţii de dezvoltare a societăţii: Condica civilă a Moldovei, cunoscută sub numele Codul Calimach. Un an mai târziu, în Ţara Românească, sub Ioan Caragea, se publica codul de legi, care va circula apoi sub denumirea de Legiuirea Caragea (toate aceste patru legiuiri au fost publicate de asemenea în ediţii critice, prin îngrijirea Academiei Române, în anii 1955-1958).

În 1830, s-a realizat o legiuire fundamentală pentru Ţara Românească şi Moldova, Regulamentul organic, având trăsături specifice unui act fundamental, dar cu un conţinut mai larg, înglobând şi o serie de legi speciale. Această legiuire, care a introdus unele din instituţiile statului român modern, a fost tipărită la Iaşi în 1837, iar la Bucureşti în 1832 şi 1847 şi se află în curs de republicare într-o ediţie critică, în lumina numeroaselor materiale documentare descoperite în ultima vreme. Din izvoarele juridice referitoare la Transilvania, pentru epoca tratată în acest volum, notăm cele trei legi de bază: Approbatae constitutiones Regni Transylvaniae et Partium Hungariae eidem annexarum, 1540-1653, Compilatae constitutiones Regni Transylvaniae et Partium Hungariae eidem annexarum, 1654-1669. Pentru veacul al XVIII-lea legile votate de dietă sunt cuprinse sub titlul de Articuli Novellares. Aceste izvoare juridice au fost publicate în mai multe ediţii, din care cităm ediţia critică: Kolozsvari Sandor şi Ovari Kelemen, Magyar Torvinytdr, 1540-1848 evi erdelyi torvenyek, Budapesta, 1900.

Izvoare cartografice

În diverse ţări din Europa s-au alcătuit în secolul al XVII-lea hărţi în care sunt cuprinse şi ţările române, dar preciziunea lor cu privire la înregistrarea localităţilor şi a altor elemente geografice era departe de a fi satisfăcătoare. În ultimul deceniu al secolului al XVII-lea, încep să se manifeste preocupări de natură cartografică atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova, la personalităţi culturale cu orizont larg, ca stolnicul Constantin Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir. Nemulţumiţi de cum erau reprezentate cartografic ţările noastre, aceştia au întocmit două lucrări cartografice, care constituie cele mai reuşite realizări pe acest tărâm în epoca amintită. Cea dintâi, aparţinând stolnicului Cantacuzino, este Harta Ţării Româneşti, cu denumirile în greceşte, tipărită la Padova în 1700 şi folosită apoi de Del Chiaro în opera-i cunoscută, imprimată la Veneţia în 1718 (Constantin C. Giurescu, Harta stolnicului Constantin Cantacuzino, în „Revista istorică română” nr. 1, (1943). Cea de-a doua, reprezentând Moldova, a fost înfăptuită de Dimitrie Cantemir, prin 1716 (George Vâlsan, Harta Moldovei de Dimitrie Cantemir, în Analele Academiei Române, tomul VI (1926-1927). Un alt izvor cartografic de valoare, lucrat, desigur în România, de un om de cultură care a trăit mulţi ani la noi şi înfăţişând Peninsula Balcanică, Ţara Românească şi Moldova, este opera revoluţionarului grec Rigas Velestinliul. Harta s-a imprimat în greceşte la Viena (1797).

O hartă reprezentând Oltenia prin 1723 a fost întocmită de Fr. Schwantz: Tabula Valachiae Cisalutanae, publicată de I.C. Băcilă, în „Arhivele Olteniei” nr. 12-13 (1924). Ţările române mai sunt înfăţişate în hărţile lucrate de geograful d’Anville pe la mijlocul secolului al XVIII-lea şi în cele imprimate la Petersburg de C.M. Roth, în 1771. În 1783 apare la Amsterdam Carte de la Moldavie, realizată de generalul rus Fr. G. Bauer în vremea războiului încheiat în 1774. O preţioasă operă cartografică din anii 1790-1791 este Harta Ţării Româneşti înfăptuită de un colectiv de specialişti condus de colonelul Specht. Pe baza datelor culese de cei ce au lucrat la ridicarea hărţilor ţărilor române în 1790-1791 şi a altor date a alcătuit căpitanul Radistis lucrarea: Die topografische und statisticile Beschaffen heit von der Moldau und Walachey, în anul 1822 (Analele Academiei Române, tomul XXV, 1943). În timpul războiului ruso-turc din 1828-1829, ofiţeri topometri ruşi au ridicat Harta Moldovei şi Valahiei, imprimată în 1835, cuprinzând aşezările omeneşti cu arătarea numărului de familii şi alte interesante date înregistrate cu prilejul recensământului populaţiei din ţările române făcut înainte de începerea războiului. Acest izvor cartografic, cuprinzând un bogat material util cercetării istorice, este prezentat de Constantin C. Giurescu, în Principatele române la începutul secolului al XIX-lea, Bucureşti, 1957.

Izvoare cartografice privind Transilvania, se găsesc în: An Historical and Geographical Account of the Ancient Kingdom of Hungary and Provinces adjoining to it..., Londra, 1717; Johann Conrad von Weiss, Prospekt und Grundriss deren Staatte und Granitz Paesen in Siebenburgen (în Erdalyi varosok kepeskdnyve 1736-bol, Cluj, 1942); F. Muller, Neueste Postkarte des Kdnigreichs Ungarn, Galizien, Maehren, Oesterreich, Steyermark, Croatien, Sclavonien, Syrmien ck. nebst den angrenzenden turkischen Provinzen… Viena, 1788; V. Meruţiu, Judeţele din Ardeal şi din Maramureş până în Banat, Cluj, 1929.

Presa

Posibilitatea de multiplicare lesnicioasă a scrisului pe calea imprimării şi nevoile crescânde de informare izvorâte din intensificarea schimburilor internaţionale au dus la apariţia primelor buletine de ştiri, cunoscute sub numele de avvisi sau relationi. Fiindcă însă aceste modeste tipărituri, având două sau patru foi, apăreau cu totul sporadic, a trebuit să se găsească soluţia furnizării informaţiilor de caracter social-economic şi politic-militar în mod regulat. Astfel s-a creat, în 1631 cel dintâi organ periodic de presă, „Gazette de France”. Alături de felurite ştiri interne şi externe, îşi găsesc locul în publicaţiile periodice (jurnale, reviste etc.) şi documente propriu-zise (hrisoave, decrete, hotărâri, statistici oficiale, liste de preţuri pentru mărfuri, statute şi regulamente de instituţii publice şi private, programe de învăţământ etc.), ceea ce face ca presa să constituie o bogată şi preţioasă sursă de informare pentru cercetarea istorică, ea vehiculând numeroase tipuri de izvoare. Faptul că în presa periodică abundă izvoarele de caracter mijlocit (scrisori, reportaje, biografii, memorii etc.) impune precauţie în folosirea ei şi o continuă şi atentă confruntare cu izvoarele documentare. Trebuie apoi să se aibă în vedere şi acţiunea negativă a cenzurii asupra caracterului veridic al faptelor relatate şi în ce priveşte răspândirea ideilor progresiste.

Apariţia târzie a presei periodice în ţările române îşi află explicaţia în lenta destrămare a relaţiilor feudale şi în ritmul încetinit de formare şi dezvoltare a societăţii burgheze. În Moldova, primul periodic se imprimă la Iaşi, în franţuzeşte, de către comandamentul rus în 1790 („Courier de Moldavie”). Existenţa acestei gazete se reduce doar la câteva numere, astfel că începutul presei din Principatele române nu-l face decât „Curierul românesc” al lui Ion Heliade-Rădulescu, la 8 aprilie 1829. Acesta apare până în 1848, câtva timp şi cu un supliment literar, „Curierul de ambe sexe” (1836-1838). În Transilvania, începutul presei se situează însă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, cel dintâi periodic fiind „Siebenburger Zeitung”, apărut la Sibiu (1784-1787). Începuturile presei periodice din Moldova se datorează lui Gheorghe Asachi, care scoate în Iaşi, la 1 iunie 1829, periodicul „Albina românească” (1829-1850), adăugându-i în 1837 şi suplimentul literar „Alăuta românească” (1837-1838). Prin aceste periodice se difuzează felurite ştiri relative la situaţia social-economică, la viaţa politică şi culturală a ţărilor române, constituind - aşa cum am arătat - importante izvoare istorice, unele documentare, altele de caracter narativ.

Paralel cu „Curierul românesc” mai apar în Ţara Românească pentru scurtă vreme: „Muzeu naţional” (1836-1838), în care îşi găsesc un spaţiu larg ştirile şi problemele legate de învăţământ, „Curiosul” (1836-1837), România (1837-1838). Un periodic cu pronunţat caracter economic, „Cantor de avis şi comers”, a fost tipărit de Z. Carcalechi la Bucureşti, timp de 20 de ani (1837-1857), însă din 1843 cu titlul de „Vestitorul românesc”. Din 1843 apărea la Bucureşti şi „Învăţătorul satului”, condus în iulie-august 1848 de Nicolae Bălcescu, căruia în 1849 i s-a schimbat titlul în „Foaia satului”. În această gazetă se publică şi mişcările din cadrul corpului didactic primar. În Moldova, Gheorghe Asachi a făcut să apară în 1839 periodicul „Foae sătească a principatului Moldovei” (1839-1851), cu suplimentul „Foae pentru agricultură, industrie şi negoţ” (1840). Aceluiaşi i se datorează şi publicarea primei reviste de popularizare a ştiinţei, „Spicuitorul moldo-român” (1841). Un periodic important, în care sunt publicate ofisele şi dispoziţiile conducerii de stat, îşi face apariţia în Ţara Românească în 1832, purtând titlul „Buletin, gazetă oficială” (1832-1859), iar în Moldova, cu acelaşi titlu, în anul următor (1833-1859).

Izvoare periodice bogate în ştiri diverse sunt şi almanahurile şi anuarele, ca de pildă: „Almanahul Statului din prinţipatul a toată Ţara Românească”, Buda, 1837; „Almanah al Curţii şi al statului... pentru anul 1838”, Bucureşti (şi pentru anii următori); „Anuarul Ţării Româneşti”, 1842; „Anuarul administrativ al Moldovii”, 1832 etc. În toate aceste izvoare periodice se găsesc din abundenţă informaţii de caracter social-economic, politic şi cultural relative la cele trei ţări române, publicaţiile similare din Transilvania păstrând de asemenea o strânsă legătură cu cele din principate. În aceste izvoare se găsesc inserate articole şi studii aparţinând lui Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Cezar Bolliac, Costache Negruzzi, Alecu Russo şi altor fruntaşi ai generaţiei de la 1848, care înlesnesc înţelegerea concepţiei lor despre viaţa socială şi fenomenele de cultură.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, apar în Transilvania primele periodice germane şi maghiare, cărora li se vor adăuga, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, periodicele româneşti. În ordinea lor de apariţie, menţionăm, în afară de prima gazetă transilvană de care am vorbit mai sus, următoarele periodice: „Kriegsbote” (1788-1791) care continuă la Sibiu gazeta din 1784; „Erdelyi Magyar Hirvivo” (Sibiu, 1790); „Siebenburger Bote” (Sibiu, 1792-1862); „Betsi Magyar Merkurius” (Viena, 1793-1798). Tot în ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea îşi face apariţia şi cea mai veche revistă ştiinţifică din Transilvania, „Siebenburgische Quartal-Schrift” (vol. I-VIII, Sibiu, 1790-1801). Păşind în secolul al XIX-lea întâmpinăm următoarele publicaţii periodice: Siebenburgische Provinzial Blatter (Sibiu, 1805-1824); „Erdelyi Muzeum” (1814-1818); „Biblioteca românească” (1821-1834); „Erdelyi Hirado” (Cluj, 1828-1848), apoi „Foaia duminicii”, „Foaie de săptămână” (apărute la Braşov în 1837), „Gazeta de Transilvania” (1838-1945) şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” (1838-1865), iarăşi periodice braşovene, cu largă circulaţie în ţările române.

Periodicele apărute în Transilvania oferă un bogat material pentru studierea vieţii economice şi sociale, precum şi pentru viaţa politică şi culturală a provinciei. Ele sunt revelatoare pentru concepţiile social-politice ale unor cărturari cu vederi înaintate, cum au fost George Bariţiu, Timotei Cipariu, Boloni Farkas, Şt. L. Roth. Periodicele româneşti „Gazeta de Transilvania” şi suplimentul ei literar „Foaie pentru minte, inimă şi literatură” oglindesc relaţiile culturale devenite atât de puternice în deceniile patru şi cinci ale secolului al XIX-lea între cele trei ţări române.

Check Also

Conflictul dintre voievodul Litovoi din Ţara Românească şi Ungaria (1279)

Litovoi a fost primul voievod român de la sud de Carpaţi care a îndrăznit să …

Conflictul dintre Lysimachos şi Dromichete (circa 299 şi circa 293 î.Hr.)

Destrămarea imperiului lui Alexandru cel Mare după moartea creatorului său în mai multe regate a …

Conflictul dintre ducele bănăţean Ahtum şi regele Ştefan I al Ungariei (1003-1004)

Declinul puterii Bulgariei după moartea ţarului Simeon (927) a permis desprinderea de sub dominaţia acestui …

Campaniile lui Burebista (60-45 î.Hr.)

Evoluţia statală a triburilor nord-tracice din teritoriul întins între Munţii Balcani, Tisa, Carpaţii Nordici şi …

Campaniile antibizantine ale românilor şi bulgarilor din nordul Peninsulei Balcanice (1185-1201)

Înmulţirea domeniilor denumite pronoia (acordate viager în schimbul serviciului militar) a favorizat tendinţele centrifuge în Imperiul Bizantin, …