Izbucnirea şi întinderea Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Conform planului fixat de către Comisia executivă în vederea dezlănţuirii revoluţiei, rolurile conducătorilor au fost astfel repartizate: în judeţul Prahova, Nicolae Bălcescu; în judeţul Vâlcea, Costache Bălcescu, care urma să dea îndemnul de început la Ocnele Mari; în judeţul Romanaţi, Ion Heliade Rădulescu împreună cu Ştefan Golescu şi Christian Tell, care urmau să ridice steagul revoluţiei la Islaz, cu concursul lui Gheorghe Magheru, cârmuitorul judeţului, al căpitanului N. Pleşoianu, comandantul companiei de acolo, precum şi al lui Radu Şapcă din Celei, preot din rândurile ţărănimii asuprite şi propovăduitor al revoluţiei; în sfârşit, la Bucureşti trebuiau să activeze pentru ridicarea maselor orăşeneşti C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi ceilalţi fruntaşi rămaşi aici. Focarele alese pentru declanşarea revoluţiei se aflau în regiunile cele mai frământate în ultimele decenii, între care Oltenia, unde începuse răscoala din anul 1821.

Şi de astă dată, în ziua de 9/21 iunie 1848, prima biruinţă a fost repurtată tot aici, la Islaz. Biruinţa a fost înlesnită de trecerea de partea revoluţiei a cârmui-torului Gheorghe Magheru şi a căpitanului N. Pleşoianu, împreună cu unităţile militare de aici. Masele ţărăneşti adunate la Islaz au ascultat cu entuziasm proclamaţia citită de Eliade şi au jurat într-un glas cu preotul Şapcă pe programul cuprins în ea. Astfel acest program a primit consfinţire din partea poporului.

Masele ţărăneşti s-au angajat să lupte pentru înfăptuirea reformelor cuprinse în program. Dintre acestea, reforma cea mai apropiată de inima ţărănimii şi care a mobilizat-o îndeosebi a fost emanciparea clăcaşilor şi împroprietărirea lor prin despăgubire înscrisă în articolul 13. Totodată a fost constituit şi proclamat un guvern provizoriu, format din I. Eliade Rădulescu, Ştefan Golescu, maiorul Christian Tell, căpitanul N. Pleşoianu şi preotul Şapcă, guvern care s-a contopit apoi cu guvernul provizoriu ales de popor la 14/26 iunie la Bucureşti.

Însoţit de mulţimea ţăranilor adunaţi la Islaz, care se mărea necontenit pe drum, guvernul provizoriu s-a îndreptat spre Caracal, unde sosi în ziua de 11/23 iunie şi fu primit de Gheorghe Magheru, de mii de ţărani veniţi aici din satele din jur, de dorobanţi şi de orăşeni, în strigăte de „Trăiască libertatea! Trăiască constituţia!”. Cu această forţă revoluţionară, la care la Albota s-au adăugat alte sute de ţărani veniţi din satele învecinate, înarmaţi cu lănci şi coase, guvernul provizoriu a pornit spre Craiova, ţinta cea mai importantă, a cărei ocupare trebuia să constituie biruinţa deplină a revoluţiei în Oltenia.

Mulţimea poporului, la care cale de o jumătate de poştă se adăugaseră alte valuri de ţărani, ajunse aici în frunte cu guvernul provizoriu duminică 13/25 iunie. Ocârmuitorul I. Bibescu, fratele domnitorului, împreună cu maiorul Vlădoianu, comandantul batalionului din garnizoană, încercară să opună rezistenţă, sprijiniţi de boierii reacţionari, care aţâţau populaţia contra „comuniştilor”, cum le spuneau ei în mod exagerat revoluţionarilor.

Populaţia Craiovei trecu însă cu înflăcărare de partea revoluţiei şi paraliza orice încercare de rezistenţă, astfel că „guvernul provizoriu” intră în oraş triumfător, proteguit de mulţime. Un animator al maselor craiovene pentru a îmbrăţişa cauza revoluţiei a fost profesorul I. Maiorescu. În cadrul unei adunări solemne şi entuziaste, ţinută la Colegiul Naţional, se depuse şi aici jurământul pe programul revoluţiei. Deşi biruinţa era asigurată, Eliade începu să oscileze în favoarea boierimii, primind o delegaţie din partea acesteia, care îi ceru să renunţe la aplicarea art. 13 din program, ceea ce el consimţi să promită şi influenţă şi pe ceilalţi membri ai „guvernului provizoriu” să accepte, numai Tell opunându-se acestei concesiuni.

Era începutul trădării cauzei ţărănimii în desfăşurarea revoluţiei. Cu toată satisfacţia ce i se dăduse, boierimea reacţionară încercă printr-o lovitură pusă la cale în ziua de 14/26 iunie să aresteze „guvernul provizoriu”. Acesta fu salvat însă printr-o intervenţie energică a lui Gheorghe Magheru şi a maselor craiovene, care puseră pe fugă bandele reacţionare. A fost prima încercare a reacţiunii de a pune de la început capăt biruinţei revoluţiei, precum şi prima intervenţie a maselor pentru salvarea ei.

Biruinţa revoluţiei la Islaz a asigurat izbucnirea ei la Bucureşti, iar după aceea în toată ţara. În judeţele Prahova şi Vâlcea revoluţia nu putuse izbucni la 9/21 iunie. Bălcescu a fost împiedicat în acţiunea sa de către colonelul Banov, trimis de Bibescu Vodă pe urmele sale pentru a-l prinde şi aresta. A fost însă ajutat în zilele următoare de C. Telegescu şi de căpitanul Al. Cristofi, comandantul închisorii politice de la Telega, precum şi de pictorul Ioan Negulici, care a activat la Ploieşti.

Pusă la cale să izbucnească şi la Bucureşti în dimineaţa zilei de 10/22 iunie, insurecţia a fost întârziată aici de numeroase arestări făcute din porunca lui Bibescu printre organizatorii revoluţiei şi printre iniţiaţii la mişcare, începând din ziua de 7/19 iunie şi intensificându-se în seara zilei de 9/21 iunie, după atentatul din seara acelei zile la viaţa domnitorului. Vestindu-i începutul ce se făcuse acolo, precum şi programul revoluţionar cuprins în proclamaţie, membrii guvernului de la Islaz au invitat pe Bibescu să se pună „în fruntea acestei mari fapte”, ei fiind gata să renunţe la puterea pe care le-o încredinţase poporul imediat ce domnitorul ar fi acceptat invitaţia, ceea ce însemna să accepte programul revoluţiei.

„Conlucrarea” fusese propusă şi în proclamaţia de la Islaz. Era o gravă inconsecvenţă faţă de cauza revoluţiei în general şi faţă de articolele din program privitor la instaurarea de fapt a unei republici de tip burghez. Bibescu a dat însă ordin pentru intensificarea arestărilor, inclusiv a membrilor guvernului de la Islaz, şi a măsurilor de pază atât în Capitală, precum şi în ţară. În ziua de 10/22 iunie, au fost trimise porunci la cârmuirile judeţelor să fie prinşi fruntaşii revoluţiei răspândiţi prin ţară pentru a da semnalul de început şi să fie aduşi la Bucureşti sub pază straşnică. Chiar dacă unii dintre aceştia au fost prinşi, au rămas însă destui care şi-au continuat activitatea şi mai ales a rămas poporul, pornit la lupta revoluţionară pe câmpia de la Islaz şi pretutindeni în restul ţării.

Domnitorului îi mai rămăsese o speranţă pentru zăgăzuirea acestui început, şi anume armata din garnizoana Bucureşti. La sosirea ştirii izbucnirii revoluţiei la Islaz, unităţile militare din Bucureşti au dat însă semne de fraternizare cu revoluţionarii, ceea ce desigur l-a pus şi mai mult pe gânduri pe Bibescu Vodă. Nu i-a reuşit nici încercarea de a atrage de partea sa corpul comercianţilor, pe care plănuia să-l înarmeze spre a forma o gardă orăşenească. Dimpotrivă, comercianţii aşteptau cu nerăbdare crescândă semnalul de izbucnire a revoluţiei, care devenise iminentă şi în Bucureşti, cu toate măsurile poliţieneşti ale lui Bibescu.

În sfârşit, într-o adunare secretă ţinută la 10/22 iunie în casa lui Axente Sever din mahalaua Dobroteasa, organizatorii revoluţiei, care scăpaseră de urmăririle poliţiei, luară hotărârea ca a doua zi, 11/23 iunie, la orele 4 după amiază, să se dea semnalul de început. Ei se bazau pe starea febrilă care se accentua în rândurile maselor bucureştene, sub imboldul izbânzii revoluţiei în Oltenia. Se şi zvonise că guvernul provizoriu de la Islaz, însoţit de masele revoluţionare şi de armata care se solidarizase cu revoluţia, pornise spre Bucureşti pentru a veni în ajutorul izbucnirii revoluţiei şi aici.

Chemarea la revoluţie a fost făcută pentru ora fixată. Masele de orăşeni au răspuns numaidecât, îndreptându-se în valuri spre străzile din centrul Capitalei. Din toate străzile şi mahalalele mulţimea se revărsa spre palatul domnesc, asemenea unor torente. Tabacii şi măcelarii au dat şi ei năvală. Capitala era în plină revoluţie. La barierele oraşului îşi fac apariţia către seară şi ţărani din satele din jurul Bucureştilor. Alături de orăşeni, masele de ţărani s-au îndreptat spre palatul domnesc. „... Ţăranii cu orăşenii înfrăţiţi - se scria într-o relatare contemporană - între răsunete de glasuri detunătoare, înaintară pe uliţele Capitalei către palatul prinţului”. În faţa acestei avalanşe, nici poliţia şi nici armata n-au opus nici o rezistenţă. Se cerea cu insistenţă ca domnitorul Gheorghe Bibescu să subscrie „constituţia”, cum i se spunea programului revoluţionar aprobat de popor la Islaz.

Sub presiunea crescândă a mulţimii, Bibescu a trebuit să subscrie programul revoluţiei, numit şi constituţie, pe care i l-a prezentat spre semnare pe la orele nouă seara o deputăţie formată din zece cetăţeni, în frunte cu N. Golescu. Domnitorul explică el însuşi în josul proclamaţiei că a semnat, „văzând stăruinţa poporului”. Deşi mulţimea primi cu aclamaţii entuziaste vestea că domnitorul a subscris „constituţia”, nu s-a mulţumit cu aceasta, ci a stăruit ca să fie schimbat şi guvernul. Într-adevăr, era de neconceput ca programul revoluţiei să fie aplicat de apărătorii vechiului regim reacţionar. Domnitorul trebui să satisfacă şi această cerere stăruitoare a maselor, procedând la formarea unui nou cabinet ministerial, care i-a fost propus de N. Golescu şi I.C. Brătianu.

Componenţa acestuia a fost următoarea: N. Golescu la Departamentul din Lăuntru, Şt. Golescu la Departamentul Dreptăţii, colonelul Ioan Odobescu şef al Oştirii, Ioan Eliade la Departamentul Credinţei, Gheorghe Magheru la Departamentul Finanţelor, Nicolae Bălcescu secretar al statului, C.A. Rosetti şef al poliţiei. Este de observat că posturile cele mai importante pe plan intern au fost repartizate unor oameni mai apropiaţi de domnitor, şi anume Departamentul din Lăuntru lui N. Golescu, boier liberal, iar conducerea armatei colonelului Odobescu, care deţinuse acelaşi post şi înainte. Iniţial, în acest post a fost propus Tell, dar numele său a fost şters de pe listă şi înlocuit cu acela al lui Odobescu, cu consimţământul lui N. Golescu şi al lui I.C. Brătianu.

Lui Nicolae Bălcescu şi Gheorghe Magheru, care erau revoluţionari consecvenţi, li s-au încredinţat posturi mai puţin importante pentru consolidarea biruinţei revoluţiei. Bălcescu va preciza că „la 11 iunie, în lipsă, poporul m-a numit ministru”. Anunţat despre numirea sa, el s-a întors la Bucureşti în ziua de 13/25 iunie. Aici a găsit cabinetul ministerial constituit în forma arătată. Era însă deplin satisfăcut că revoluţia izbândise. La alcătuirea cabinetului, Bălcescu a fost plasat într-un post ales pentru a-i neutraliza perseverenţa revoluţionară, şi anume în postul de secretar al statului, având în atribuţiile sale afacerile externe. Vinovat de aceasta va recunoaşte că a fost şi el, deoarece la întoarcere a declarat că nu vrea să se amestece cu nimic în guvernare şi că-şi rezervă rolul de a propaga revoluţia prin presă.

Lui Gheorghe Magheru, care avusese un rol important în asigurarea biruinţei revoluţiei în Oltenia şi făcuse dovada unui devotament neţărmurit, i s-a încredinţat Departamentul Finanţelor, deşi era cel mai indicat pentru a ocupa postul de ministru al Oştirii. Aceste combinaţii de culise tindeau, fireşte, la temperarea dezvoltării revoluţiei. Forţa conducătoare a revoluţiei a fost burghezia, atât burghezia mare, având ca exponenţi caracteristici pe I. Eliade, scriitor şi patron tipograf, şi pe maiorul Christian Tell, cât şi burghezia mijlocie, ai cărei exponenţi erau C.A. Rosetti, scriitor, patron tipograf şi librar, şi profesorul I. Maiorescu. Mica burghezie, pătură numeroasă, care-şi găsea un exponent în poetul I. Cătina - autorul unui Marş revoluţionar -, a luptat cu devotament pentru cauza revoluţiei, lăsându-se însă condusă de către exponenţii burgheziei mijlocii.

Biruinţa generală a fost câştigată de către masele orăşeneşti şi ţărăneşti, pe care burghezia căutase să şi le atragă prin însuşirea revendicărilor lor principale. Ele au dat asaltul în ziua de 11/23 iunie asupra palatului domnesc, spre a-l sili pe Bibescu să se plece în faţa revoluţiei. Programul revoluţionar a fost expus pentru prima oară deschis în faţa unei mari adunări populare la Islaz. La 15/27 iunie, pe Câmpia Libertăţii de la Filaret, vreo 30.000 de oameni, orăşeni şi ţărani, au jurat pe programul revoluţionar, recunoscându-l drept „constituţie”, şi au aclamat guvernul revoluţionar provizoriu, format cu sprijinul lor în ajun. Marx şi Engels au arătat, în articolul Proiect de lege cu privire la garda civilă, publicat în „Neue Rheinische Zeitung” în iulie 1848, că „Burghezia nu poate cuceri propria ei dominaţie fără să-şi asigure în prealabil ca aliat întregul popor, fără să se manifeste, prin urmare, în spirit mai mult sau mai puţin democratic”.

La Craiova, în prima zi după sosirea taberei de la Islaz, masele orăşeneşti au înfrânt atacul boieresc asupra guvernului revoluţionar. Masele orăşeneşti, din Bucureşti, compuse din muncitori, meseriaşi, ţărani mărginaşi şi mici funcţionari, au înfrânt de două ori comploturile boierimii reacţionare şi s-au arătat gata să-şi verse sângele pentru apărarea revoluţiei contra trupelor turceşti invadatoare. Proletariatul în formare a constituit partea cea mai hotărâtă a maselor orăşeneşti. Lucrătorii tipografi, tabacii şi măcelarii din mahalaua Scaunelor şi de pe chei au avut un rol important în luptele revoluţionare. O satiră reacţionară contemporană vorbeşte răutăcios de tabaci. Colonelul Gr. Lăcusteanu notează în amintirile sale că „tabacii şi măcelarii au jucat principalul rol în revoluţia de la 1848”.

Comisia „pentru cercetarea turburărilor liniştei obşteşti”, alcătuită după înăbuşirea revoluţiei, recomanda îngrijorată Departamentului din Lăuntru ca „subt nici un fel de cuvânt să nu sloboază vreo armă... breslelor tăbăcarilor şi măcelarilor, a cărora purtări sunt cunoscute de obşte”, ceea ce arată cât de puternică a fost participarea acestora la revoluţie. Au fost prezenţi în revoluţie şi lucrătorii de la „fabrica de postav” de la Dragomireşti (judeţul Dâmboviţa) a lui N. Băleanu. De asemenea, cu prilejul marii întruniri de la Filaret din 15/27 iunie s-a făcut remarcat carul alegoric al tipografilor, care-şi manifestau întreaga adeziune la cauza revoluţiei. Proletariatul, care încă nu se formase ca o clasă pentru sine, n-a avut exponenţi proprii. El sprijinea în general revendicările burgheziei mijlocii şi mici.

Participarea ţărănimii la revoluţie a fost masivă. Majoritatea zdrobitoare a adunării de la Islaz, care a deschis lupta revoluţionară, o alcătuiau ţăranii din Islaz şi din satele învecinate. Ei au format şi grosul taberei înarmate pe care s-a sprijinit în marşul său către Caracal şi Craiova guvernul ales de popor la 9/21 iunie. Victoria revoluţiei la Bucureşti la 11/23 iunie a fost asigurată prin sosirea miilor de ţărani din satele apropiate. Când s-a auzit de intrarea ţăranilor în Capitală, Bibescu s-a grăbit să accepte programul revoluţionar şi să formeze un cabinet ministerial impus de revoluţionari. Ţărănimea a avut ca exponent principal pe democratul-revoluţionar Nicolae Bălcescu, care s-a situat pe poziţia cea mai înaintată impusă de realităţile istorice româneşti, care consta în sfărâmarea boierimii ca clasă prin exproprierea unei mari părţi a pământurilor ei şi împroprietărirea masivă cu pământ a ţăranilor şi în organizarea unei conduceri de stat burghezo-democratice.

Masele populare vor avea un rol determinant pentru susţinerea revoluţiei contra reacţiunii interne, apoi pentru apărarea ei împotriva intervenţiilor armate contrarevoluţionare din afară spre a o înăbuşi. Prin acţiunea lor revoluţionară permanentă, masele populare au menţinut până la sfârşit caracterul burghezo-democratic al revoluţiei. Nicolae Bălcescu, ca şi alţi intelectuali români aflaţi la Paris, a fost influenţat de ideile revoluţiei franceze, participând alături de mulţimea pariziană la revoluţia din februarie. Tinerii revoluţionari români întorşi în patrie au răspândit ideile revoluţiei franceze şi europene.

Acest fapt a fost însă unilateral prezentat de istoriografia burgheză, care mai ales după ridicarea la luptă a proletariatului contra burgheziei, căutând să frâneze lupta revoluţionară a poporului nostru, a considerat în mod eronat revoluţia de la 1848 din Ţara Românească aproape constant ca o revoluţie de import, în sensul că ar fi fost un apendice al revoluţiei din 1848 din Franţa. Bălcescu - fără să nege influenţa acestei revoluţii - a subliniat că acel „atlet”, cum numea el poporul, s-a mişcat şi în 1848, ca şi în 1821, din propria-i pornire.

Istoriografia burgheză a trecut pe plan secundar sau, în unele cazuri, a ignorat cu totul rolul poporului în revoluţie. Această denaturare a început chiar din timpul revoluţiei, când unii dintre conducători, şi anume cei mai puţin îndreptăţiţi, au revendicat pentru ei meritul de a fi dezlănţuit revoluţia. Aceştia bravau, lăudându-se că „revoluţia ei au făcut-o”; Eliade o considera ca fiind „revoluţia” sa. Bălcescu, cel mai activ şi mai consecvent dintre conducătorii revoluţiei, n-a pretins niciodată că ar avea vreun astfel de merit.

Referindu-se la falsa aureolă cu care se autoîncununau aceşti conducători ai revoluţiei, Bălcescu le scria, curând după aceea: „Revoluţia din iunie n-a fost inventată, nici fabricată, nici de mine, nici de voi, nici de d-l. Eliade, nici de vreun alt revoluţionar. Ea nu-i decât dezvoltarea acelei mişcări continui şi providenţiale începută chiar de la origină atât în societatea noastră, cât şi în toate celelalte societăţi”. Cât priveşte rolul conducătorilor, tot Bălcescu preciza: „Comitetul revoluţionar nu el făcu revoluţia, el puse mâna pe ea, o dirija, o orândui. El a formulat într-un program sentimentul poporului şi îi dădu ideea revoluţionară...”.

Nicolae Bălcescu a scos în relief rolul maselor în revoluţie. Cu toate acestea, foştii conducători ai revoluţiei, care au supravieţuit în deceniile următoare, n-au contenit să braveze ca făuritori ai revoluţiei. Însuşi unul dintre ei, Ion Ghica, a respins însă această plăsmuire, scriind lui Vasile Alecsandri: „Am auzit şi am văzut pe mai mulţi atribuindu-şi lor, numai lor, tot meritul revoluţiunii de la 1848 şi mi-am zis adesea: căci nu trăieşte Nicu Bălcescu că le-ar spune cu pana lui cea ageră, în stilul său cel pătrunzător, că deşteptarea de la 1848 nu a fost opera unui singur om, nici a unui grup sau a unui partid... Le-ar spune că acea revoluţiune nu putea fi oprită de nimeni şi că ea s-ar fi făcut chiar în lipsa fiecăruia dintr-acei care au sau au avut cutezanţa a-i revendica paternitatea. Cugetătorul şi organizatorul a fost naţiunea...”.

Mistificarea cu privire la rolul determinant pe care foştii conducători l-ar fi avut în revoluţia de la 1848 a fost dublată de minimalizarea rolului lui Nicolae Bălcescu, precum şi al altor fruntaşi revoluţionari mai consecvenţi. Aproape în unanimitate, istoricii burghezi au atribuit rolurile cele mai importante fraţilor Dimitrie şi I.C. Brătianu, fraţilor Golescu, sau lui Ioan Eliade Rădulescu, risipind când asupra unora, când asupra altora aprecierile cele mai elogioase. Adevărul istoric arată însă că marele merit al revoluţiei de la 1848 revine poporului şi acelora dintre conducători care s-au identificat cu năzuinţele sale.

Check Also

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Prima intervenţie otomană pentru înăbuşirea Revoluţiei din 1848

Revoluţia din Ţara Românească a rămas, aşadar, să se apere singura împotriva ameninţărilor din afară, …

Recâştigarea independenţei Ţării Româneşti (1595-1596). Încercarea de instaurare a regimului boieresc

La 20 mai 1595, se încheia la Alba Iulia de către ambasada de boieri trimisă …

Domniile fanariote în Moldova şi Ţara Românească

Anii 1711, în Moldova, şi 1716, în Ţara Românească, au deschis o nouă pagină în …