Istoriografia în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Cele trei sferturi de veac care preced revoluţia din 1848 cunosc o cultivare neobişnuit de intensă a studiilor istorice. Sub multe aspecte asistăm la dezvoltarea unor direcţii pe care, în germene, le întâlnisem în epoca precedentă. Acum totuşi, interesul pentru istorie capătă o amploare şi se exercită în domenii din ce în ce mai variate, astfel că suntem îndrituiţi să vorbim de formarea unui spirit istoric şi a unei perspective istorice din care încep să fie privite faptele trecutului.

Această perspectivă se va pronunţa mai ales către sfârşitul perioadei de care ne ocupăm, la istorici de nivelul lui Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu, dar şi la alţi oameni de cultură. Formarea unei ideologii naţionale implica de altfel o scrutare a originilor poporului român; o subliniere a momentelor de strălucire, pe care acesta le-a cunoscut sub voievozii luptători pentru apărarea drepturilor ţării, împotriva cotropirilor străine; o valorificare a vechii culturi româneşti.

Interesul pentru trecutul patriei nu epuizează însă preocupările pentru realităţile contemporane; pentru acestea se caută interpretarea potrivită şi soluţii eventuale în învăţămintele pe care le poate da trecutul. Este caracteristică, astfel, apariţia la noi a unui anume tip de lucrări istorice, mai ales în istoriografia greco-română; este vorba de descrieri ale situaţiei ţărilor române în care partea istorică serveşte de introducere la realităţile contemporane şi de explicare a lor.

În Istoria Ţării Româneşti publicată la Viena, în 1806, materialele de geografie şi statistică privind situaţia ţării la data alcătuirii scrierii depăşesc cu mult în întindere şi în valoare partea pur istorică a compilaţiei. În Istoria vechii Dacii a lui Dionisie Fotino, deşi partea istorică e mult mai dezvoltată, totuşi adevăratul interes al operei îl alcătuiesc, pe lângă capitolele de istorie contemporană datele privind aspectul geografic şi demografic, împărţirea administrativă, precum şi instituţiile ţi viaţa economică a Ţării Româneşti, îndeosebi.

Progresele spiritului istoric în cultura românească din această epocă pot fi urmărite, de altfel, şi în domenii străine istoriografiei, în culegeri de legi şi în anaforale - cum sunt cele moldovene din 1817, pentru vrânceni, şi din 1819, pentru legile întrebuinţate în Moldova - în filologie, unde se discută originea şi evoluţia limbii române, în folclor, unde se fac primele culegeri, ca şi în literatură, unde nuvela istorică ia un avânt nebănuit.

Istoriografia propriu-zisă îşi lărgeşte în acest răstimp orizontul şi îşi îmbunătăţeşte metodele de lucru. Interesul pentru istoria generală e trezit de problemele ridicate de războaiele, care continuă să se poarte pe teritoriul principatelor române şi străbate până în opera unor cronicari modeşti ca Dionisie Eclisiarhul. Preocupările pentru istoria veche a ţărilor locuite de români îi poartă pe cercetători - pe urmele operei stolnicului Cantacuzino - către izvoare clasice sau medievale şi către utilizarea operelor istoriografiei europene mai noi. Pentru lămurirea unor aspecte din istoria mai veche, se face apel nu numai la vechile cronici ale ţării, dar şi la inscripţii, tezaure monetare sau documente. Către sfârşitul epocii, publicarea izvoarelor istorice interesând trecutul patriei alcătuieşte un punct de program pentru tinerii învăţaţi grupaţi în jurul unor reviste de specialitate ca „Arhiva românească” sau „Magazin istoric pentru Dacia”.

Bibliofili sau colecţionari luminaţi îşi alcătuiesc în această vreme colecţii de cărţi şi manuscrise istorice, de antichităţi şi monete, care curând se transformă în biblioteci publice şi muzee. Dar nu numai iniţiativa privată se dovedeşte activă în domeniul cercetării trecutului. În câteva rânduri oficialitatea ia poziţie pentru organizarea muncii legată de cercetările istorice. În 1797, Alexandru Ipsilanti, a doua oară domn al Ţării Româneşti, înfiinţează Logofeţia obiceiurilor, pentru a „se scrie istoria, orânduiala politicească şi dregătoriile României”. Hrisovul de organizare a logofeţiei arată cu de-amănuntul rosturile viitoarei cancelarii sau „cămări”, care avea în primul rând menirea de a conserva în condicile sale informaţiile privind istoria, geografia, ceremonialul domnesc şi bisericesc, precum şi boieriile, cu sarcinile şi veniturile lor.

Epoca regulamentară nu putea să nu acorde atenţie unei viitoare descrieri istorice şi statistice a ţării care să se scrie pe bază de documente. Ni s-a păstrat - pentru Ţara Românească - corespondenţa purtată, în 1832, de cabinetul generalului Kiselev cu mitropolia pentru catagrafierea monumentelor istorice şi strângerea de date în legătură cu ele, pentru conservarea şi copierea inscripţiilor şi strângerea manuscriselor şi documentelor de interes istoric, risipite pe la mănăstiri şi biserici.

În dezvoltarea istoriografiei în ţările româneşti, pentru perioada de destrămare a feudalismului, locul întâi - măcar până la moartea lui Petru Maior (1821) - trebuie acordat Transilvaniei care, pe de o parte, cunoaşte o pleiadă remarcabilă de cercetători maghiari şi saşi, pe de alta, vede începuturile Şcolii ardelene, a învăţaţilor istorici şi filologi români, care concep cercetările lor erudite, privind mai ales formarea poporului şi limbii române, şi ca un program de luptă socială şi naţională, cu un evident răsunet şi în celelalte ţări româneşti.

Suntem într-o perioadă de neobosite cercetări arhivalice de pe urma cărora învăţaţi ca Gheorghe Pray (1723-1800), Gheorghe Şincai (1754-1816) şi Iosif Benko (1740-1814) au strâns un material imens, perioadă în care se colecţionează şi se tipăresc principalele izvoare istorice cu privire la Transilvania (Scriptores rerum Transilvanicarum, 1796-1800). Examinarea critică a trecutului se vede în lucrările lui I.C. Eder şi D. Cornides. Cornides (1732-1787) şi Benko au întreţinut deopotrivă strânse legături ştiinţifice cu învăţaţii români din Transilvania vremii lor. Unele izvoare istorice au fost supuse de către Cornides unei critici ascuţite (vezi, astfel, Vindiciae Anonymi Belae regis notarii).

Cât priveşte pe Benko, acesta, din cele zece volume proiectate pentru colecţia sa de documente istorice, a dat la lumină Transsylvania (Viena, 1777-1778) şi Milcovia (Viena, 1781). Un Andreas Wolf dă la lumină la Sibiu, în 1805, în limba germană lucrarea sa: Contribuţii la o descriere statistică şi istorică a principatului Moldovei. Dintre istoricii saşi merită să mai fie amintite numele unor J.G. Schuller (1794- 1865), J.A. Muller şi G.M. Hermann, la ultimii doi - în scrierile lor de popularizare - manifestându-se în mod mai vădit elemente din ideologia naţională a burgheziei săseşti.

Unele opere, însă, ale istoricilor maghiari şi saşi se refereau deseori la români, afirmând despre trecutul lor neadevăruri manifeste. I.C. Eder, de pildă, susţinea în critica sa, din 1791, la Supplex libellus Valachorum, că poporul român s-a format în sudul Dunării, de unde a imigrat la nord de fluviu în secolul al IX-lea, idee pe care o susţinuseră mai înainte şi istoricii de limba germană Fr. J. Sulzer şi J. Chr. Engel, în lucrări consacrate Principatelor române sau originii românilor. Din teza imigrării, aceştia făuriseră un argument împotriva „naţiei valahe” şi a luptei sale juste de emancipare socială şi naţională. Este meritul noii Şcoli ardelene că a apărat drepturile naţiunii celei mai vechi şi mai numeroase din Transilvania cu o argumentare erudită, slujindu-se de mijloacele pe care i le dădeau istoria şi filologia.

Într-adevăr, către sfârşitul secolului al XVIII-lea, întâmpinăm, în Transilvania, lucrări istorice, scrise în limba română, care, atât prin conţinutul cât şi prin forma lor, depăşesc nivelul cu care ne obişnuiseră cronicarii şi, răspunzând momentului istoric în care se ivesc, vor milita pentru emanciparea poporului român de sub îndoita oprimare, naţională şi socială. Cel dintâi dintre fruntaşii Şcolii ardelene, care va încerca - pe urmele cronicarilor, ale lui Dimitrie Cantemir, dar determinat şi de temeinica sa cultură umanistă - să desluşească originile poporului român este Samuil Micu (1745-1806).

Activitatea lui se desfăşoară în două direcţii. În primul rând îşi propune să informeze pe învăţaţii străini, răspândind, în acelaşi timp, în lucrări scrise în limba latină ideologia naţională şi socială care ţintea la emanciparea poporului român. În această categorie se încadrează Brevis historica notitia originis et progressus nationis Daco-Romanae seu ut quidem barbaro vocabulo appelant valachorum, ab initio usque ad seculum XVIII (1778), utilizată de Engel în cunoscuta sa lucrare istorică.

O altă serie de scrieri, redactată în limba română, se adresează românilor, cu vădite intenţii educative. Amintim Istoria românilor cu întrebări şi răspunsuri (1791) întocmită în vremea când se elabora Supplex libellus, cu scopul de a pregăti spiritele pentru luptele politico-constituţionale care se prevedeau. În 1796 redactează o Scurta” cunoştinţă a istoriei românilor - expunere sintetică a materialului istoric cuprins în Brevis historica notitia şi adresată poporului.

Opera sa principală în limba română, Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor, cunoscută doar din extrase sumare publicate în 1806 şi rămasă altminteri inedită, era redactată în patru volume, care trebuiau să ducă istoria poporului român de la legendarul Aeneas, până în vremea împăratului Francisc al II-lea, în ultima decadă a secolului al XVIII-lea. Istoria lui Micu îmbrăţişa - cu evidente stân-găcii - viaţa poporului român din câteşitrele ţările române şi se sfârşea cu Istoria bisericească a episcopiei româneşti din Ardeal, dusă până la păstoria episcopului Grigorie Maior (1772-1782).

Aproape de capătul unei vieţi zbuciumate, umbrită de neînţelegere şi persecuţii, prietenul, mai tânăr, al lui Micu, Gheorghe Şincai (1754-1816) se putea mândri că pregătise, după o muncă neobosită de 34 de ani, cea mai erudită operă de istorie a poporului său din câte se scriseseră până atunci. Într-adevăr Hronica românilor şi a mai multor neamuri, din care există şi o redacţie parţială în limba latină: Chronicon Daco-Romanorum sive Valachorum et plurium aliarum nationum, este o prezentare analistică a istoriei românilor, începând cu anul 86 d.Hr. şi sfârşind cu 1739, deşi în intenţiile autorului era să ducă expunerea sa până la 1808.

Ea avea să vadă în întregime lumina tiparului abia târziu după moartea autorului şi anume în Moldova. Cultura şi hărnicia lui Şincai au făcut din opera sa una din cele mai bogate şi mai oneste cercetări privind istoria naţională şi, cu tot caracterul său de compilaţie şi lipsa unei forme mai atrăgătoare de prezentare, Hronica lui rămâne unul din monumentele istoriografiei în limba română, exercitându-şi influenţa sa şi asupra istoricilor din principate, ca Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Bălcescu.

Ţeluri mai mărginite şi-a impus contemporanul său Petru Maior (cea 1761-1821) când a pregătit Istoria pentru începutul românilor în Dacia, care a putut apărea încă în timpul vieţii autorului (1812). Era vorba de o operă polemică, în care iscusinţa dialectică a autorului, întemeiată pe o bună cunoaştere a izvoarelor, trebuia să năruiască aprecierile răuvoitoare ale unor Sulzer, Eder şi Engel, privind originile poporului român. Lucrată pe un plan mult mai restrâns decât operele amintite ale lui Micu şi Şincai, Istoria lui Maior urmărea şi un scop educativ: trezirea în poporul român a unui sentiment de încredere în forţele sale, prin evocarea unor origini strălucite. La acelaşi nivel se situează şi Istoria bisericei românilor (1813), cu ascuţite critici la adresa elementelor retrograde din ierarhia eclesiastică contemporană. Datorită acestor trăsături, lucrarea s-a lovit de împotrivirea cenzurii şi nu a fost imprimată decât parţial.

Lucrările amintite ale corifeilor Şcolii ardelene, la care se poate adăuga şi opera lui Ion Budai-Deleanu, De originibus populorum Transylvaniae, au în comun un număr de idei care au rămas hotărâtoare pentru caracterizarea ideologiei întregii Şcoli zise latiniste. Se afirmă astfel originea „pur” romană a poporului român, prin nimicirea completă a elementului dac, de către cuceritorii romani. Poporul român s-a format pe întreaga arie a romanităţii orientale, adică atât la nordul cât şi la sudul Dunării; evacuarea Daciei de către Aurelian este apreciată la justele ei proporţii şi se exclude o întoarcere târzie la nordul Dunării a unei populaţii strămutate în sud în secolul al III-lea. Unitatea etnică a tuturor românilor, de o parte şi de alta a Carpaţilor, este de asemenea subliniată.

Apologia romanităţii, critica instituţiilor feudale, zugrăvirea realistă a situaţiei maselor de iobagi, ura faţă de „trântori” şi renegaţi, demascarea consecventă a boierimii hrăpăreţe, atitudinea anticlericală, lupta neobosită pentru eliberarea românilor din Transilvania de sub regimul nedrept al „Aprobatelor” şi „Compilatelor” şi propagarea concepţiilor filozofiei raţionaliste a secolului al XVIII-lea cu privire la progresul social, constituie manifestări ideologice remarcabile ale burgheziei româneşti, în faza ei de ascensiune.

Manifestările au reflectat procesul de constituire a unei ideologii naţionale a cărui fundamentare au ajutat-o. Remarca este valabilă atât pentru Transilvania, unde lucrările învăţaţilor din Şcoala ardeleană au acţionat mai puternic şi au atras pe mulţi spre studiul trecutului naţional (Ioan Monorai, Gheorghe Montan, Damaschin Bojincă, Ion Trifu-Maiorescu, Eftimie Murgu), cât şi pentru Ţara Românească şi Moldova, unde idealul istoric al transilvanilor a străbătut îndeosebi prin opera lui Petru Maiot şi datorită unui mănunchi de profesori plecaţi să profeseze în principate.

Limita gândirii sociale a Şcolii ardelene - care stă de altfel sub influenţa ideilor luministe - este arătată de linia reformistă pe care a adoptat-o şi care implica o respingere a mijloacelor revoluţionare pentru dobândirea de drepturi politice şi pentru îmbunătăţirea situaţiei economice şi sociale. De aici şi lipsa de înţelegere faţă de mişcarea iobagilor din 1784, a cărei justă preţuire se va face mai târziu. În răstimpul dintre pacea de la Kuciuk-Kainargi şi izbucnirea mişcării revoluţionare din 1821, s-au scris în Ţara Românească şi Moldova lucrări de istorie deopotrivă în limba română, cât şi în cea greacă. Istoriografia în limba greacă cunoaşte în această perioadă o înflorire remarcabilă, urmată de dispariţia ei aproape totală în urma evenimentelor din 1821 şi merită să fie considerată separat de cea scrisă în limba română, în aceeaşi perioadă.

Aceasta din urmă cunoaşte preocupări de istorie generală, dar în primul rând de istorie naţională. O naraţiune anepigrafă numită de editorul ei, V.A. Urechia, Istoria evenimentelor din Orient cu referinţă la principatele Moldovei şi Ţara Românească din anii 1769-1774, a fost scrisă de autorul ei, biv vel stolnicul Dumitrache, cel mai devreme în 1775. Războiul ruso-turc, cu implicaţiile sale internaţionale, e prezentat pe baza unei informaţii sigure de autorul său, care a intervenit, în vremea războiului, la tratative diplomatice duse din partea Ţării Româneşti. Faţă de memoriile stolnicului Dumitrache, lucrarea de istorie generală a lui Ienăchiţă Văcărescu constituie un progres.

În surghiun la Nicopole, din pricina duşmăniei sale cu Nicolae vodă Mavrogheni, în timpul războiului ruso-austro-turc, Văcărescu îşi începe acolo a sa Istorie a prea puternicilor Împăraţi otomani, în 1788, pentru a o duce la capăt şase ani mai târziu, în 1794. Istoria porneşte de la Mahomet profetul şi sfârşeşte în zilele autorului, sprijinindu-se pe izvoare otomane, dar şi pe lucrări occidentale, ale secolului al XVIII-lea. Informaţia, relativ bogată pentru partea mai nouă, nu salvează, totuşi, lucrarea de neajunsuri în concepţie cât şi în forma - insuficientă - în care e îmbrăcată.

Alcătuită în Rusia, în 1787, Genealogia Cantacuzinilor este de asemenea opera unui mare boier muntean, Mihai Cantacuzino banul, care se refugiase în ţara vecină de la răsărit, după înscăunarea lui Alexandru Ipsilanti ca domn al Ţării Româneşti. Opera reprezintă un domeniu de preocupări istorice mai puţin cultivat de cărturarii din principate: genealogistul de viţă cantacuzinească îşi întemeiază, pe izvoare îndoielnice, o spiţă de neam. Valoarea operei lui Mihai Cantacuzino stă însă în bogatele date de istorie mai nouă a Ţării Româneşti, pe care le oferă, sprijinit pe cronici, pomelnice, documente şi pisanii, dar şi pe amintirile sale personale de înalt dregător, fruntaş al partidei filoruse în războiul din 1768-1774.

Istoriografia munteană, mai bogată în această perioadă decât a vecinilor moldoveni, va da la începutul veacului al XIX-lea opera plină de interes şi de un anume farmec a lui Dionisie Eclisiarhul. De data aceasta părăsim lumea marilor boieri pentru aceea a cărturarilor mărunţi, care vin să le ia locul ca autori ai istoriei patriei în româneşte. Dionisie ne e cunoscut, mai ales, prin Hronograful său, care înfăţişează istoria Ţării Româneşti între 1764 şi 1815, sprijinit pe o informaţie inegală. Autorul rămâne un cronicar de şcoală veche, pătruns însă de un autentic spirit popular, cu milă şi înţelegere pentru suferinţele ţării şi poporului.

De un orizont mai larg şi de o informaţie mai bogată sunt, desigur, lucrările de istorie românească redactate în greceşte, în acest răstimp. Cea mai veche este Istoria Ţării Româneşti politică şi geografică, publicată, fără nume de autor, la Viena, în 1806 şi atribuită îndeobşte lui Mihai Cantacuzino, autorul Genealogiei mai sus menţionate. Lucrarea reprezintă prima alcătuire geografică-statistică, încadrată în date istorice şi consacrată Ţării Româneşti, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Redactată în greceşte, pe baza unor materiale mai mult româneşti, care se vor fi găsit în arhivele lui Mihai Cantacuzino, fost mare vistier al ţării, compilaţia cuprinde şi o cronologie a domnilor Ţării Româneşti, care ia o poziţie critică faţă de tradiţiile conservate în vechile cronici ale ţării. Partea mai nouă a acestei cronologii, care înfăţişează istoria ţării de la anul 1733 până către 1776, e de o valoare durabilă şi reprezintă singura cronică munteană pentru acest timp.

Prima lucrare de istorie veche a ţărilor române care a văzut lumina tiparului se datorează lui Dimitrie Daniil Philippide şi s-a tipărit la Lipsca în 1816, în limba greacă, sub titlul neaşteptat de Istoria României. În acelaşi an şi loc apărea, ca o continuare a Istoriei şi o Geografie a României, scrisă de acelaşi autor. Istoria României are meritul de a se sprijini pe o bună cunoaştere, atât a izvoarelor istorice cât şi a teritoriului locuit de români la stingă Dunării. Acest fapt îi permite autorului să fixeze just teritoriul naţional al României, în graniţele sale fireşti şi să dea cel dintâi, într-o operă ştiinţifică, numele de România acestui teritoriu, pentru „locul întâi pe care-l ţin românii, atât prin vechimea, cât şi prin numărul lor”. Philippide găseşte cuvinte pline de simpatie pentru ţărănime şi accente împotriva boierimii care se ruşinează de numele poporului, când acesta este „poporul marelui Traian”.

Opera cea mai de seamă a istoriografiei greco-române în această perioadă rămâne însă Istoria vechii Dacii, a lui Dionisie Fotino, apărută în trei volume la Viena, în anii 1818-1819. Cunoscut şi printr-o compilaţie de istorie otomană - Vieţile sultanilor - Fotino ne-a dat în opera sa de istorie românească preţioase elemente geografice, statistice, de analiză a instituţiilor şi a vieţii economice, precedate de o largă prezentare istorică a celor trei ţări române - Ţara Românească, Moldova şi Transilvania - cea dintâi ocupând un loc precumpănitor în planul lucrării.

Pentru istoria ţărilor româneşti în epoca feudală, Fotino a folosit izvoare în mai multe limbi, dintre care unele azi dispărute. Importantă însă rămâne contribuţia sa la cunoaşterea epocii mai noi, următoare păcii de la Kuciuk-Kainargi. Eteria şi mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu au continuat să preocupe pe istorici şi memorialişti până târziu, în decadele următoare, dar personalitatea lui Tudor n-a întâmpinat, între contemporanii cărturari ai mişcării, decât o vădită lipsă de înţelegere a rolului pe care acesta fusese chemat să-l joace.

Autorii aşa-ziselor izvoare contemporane asupra mişcării lui Tudor - un Ioan Dârzeanu, Mihai Cioranu, Chiriac Popescu, C. Izvoranu şi alţii - izvoare scrise uneori destul de târziu după evenimentele din 1821 şi de o valoare inegală, ilustrează această constatare. O atitudine lipsită de simpatie faţă de mişcare şi de Tudor Vladimirescu o întâlnim şi la doi cronicari, exponenţi ai unei mărunte pături orăşeneşti şi care sunt cunoscuţi şi prin alte scrieri. Astfel, Naum Râmniceanu, pe lângă un Istoric al zaverei în Valahia, izvor de altfel apreciat pentru siguranţa ştirilor, ne-a lăsat şi un Cronic, în care sunt consemnate evenimentele mai de seamă din istoria Ţării Româneşti între 1768 şi 1810 şi unde sunt înfăţişate numeroase ştiri din istoria Europei şi a Imperiului Otoman.

Cât priveşte pe necunoscutul care se ascunde sub pseudonimul Zilot Românul, acesta va urmări cu ostilitatea sa şi pe făuritorii revoluţiei din 1848 care sunt pentru dânsul nişte „rebelişti” vrednici de dispreţ. Ca şi Naum Râmniceanu, Zilot se consideră un „daco-român” şi un „patriot”, duşman străinilor, dar şi progresului politic şi social. Asupra Eteriei, câteva lucrări, în greceşte, vor mai da la iveală At. Xodilos (1840) pentru Moldova şi Ilie Fotino (1846) pentru Ţara Românească.

O adevărată înţelegere a mişcării lui Tudor vom întâlni însă abia la generaţia născută în preajma anului 1821, care trebuia să depăşească viziunea şi procedeele vechii istoriografii. Într-adevăr, aşteptata reînnoire a studiilor istorice în principate nu putea veni decât din partea reprezentanţilor unei generaţii care să fi adăugat la interesul sporit pentru trecutul patriei o largă iniţiere în istoriografia europeană, cu noile ei metode de lucru, şi înţelegere pentru rolul pe care istoria ţării lor era chemată să-l îndeplinească în făurirea ideologiei naţionale şi în rezolvarea problemelor care se puneau societăţii româneşti, în mersul ei pe calea unităţii politice şi a progresului social. Mihail Kogălniceanu în Moldova şi Nicolae Bălcescu în Ţara Românească au răspuns acestor cerinţe şi contribuţia lor la propăşirea istoriografiei naţionale, până în 1847, se cere mai de aproape cercetată.

Mihail Kogălniceanu (1817-1891), după rodnice studii la Luneville şi mai ales la universitatea din Berlin, dă la lumină, în 1837, la vârsta de 20 de ani, primul volum din Istoria Ţării Româneşti, a Moldovei şi a românilor de peste Dunăre în limba franceză. Insuficienţele de informaţie şi metodă, explicabile în lucrarea unui adolescent, nu pot ascunde calităţile ei deosebite. Se remarcă un efort de cercetare critică, cu mijloace ştiinţifice, a trecutului şi în acelaşi timp conceperea istoriografiei în rolul ei militant de auxiliar al propăşirii sociale şi politice, în centrul atenţiei trebuia să stea poporul, „izvorul a tuturor mişcărilor şi isprăvelor, şi fără care stăpânitorii n-ar fi nimica” - cum se va exprima, câţiva ani mai târziu, acelaşi Kogălniceanu.

Ridicarea poporului, emanciparea sa de sub exploatarea boierimii îşi au ca un corolar în ordinea politică, lupta pentru unirea principatelor şi introducerea la noi a instituţiilor promovate în Apus de liberalismul burghez. Dincolo de opere mai mărunte de erudiţie istorică sau filologică, noua concepţie făurită de Kogălniceanu o vom regăsi în vestitul său Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională, la Academia Mihăileană (1843). Exponent, la noi, al istoriografiei romantice europene, Kogălniceanu vede în cunoaşterea trecutului patriei justificarea unor reforme care să favorizeze dezvoltarea organică a societăţii. Cunoaşterea trecutului trebuia să asigure promovarea conştiinţei naţionale, „ocrotirea driturilor noastre împotriva naţiilor străine”1 şi, în acelaşi timp temeiul luptelor pentru unitate şi independenţă politică şi pentru emanciparea socială, de care viitorul bărbat de stat îşi va lega pentru totdeauna numele.

Trecutul naţional trebuia, însă, cunoscut în adevărata sa fiinţă, fără deformările şi exagerările care-şi mai găseau încă loc în unele lucrări filologice şi istorice ale vremii. Era - dar - nevoie de un periodic, de „o colecţie istorică, care să cuprindă numai scrieri şi acte vechi, ce ar putea desluşi istoria românească şi starea lucrurilor trecute”. Aceasta va fi Arhiva Românească cu numai doi ani de apariţie (1841 şi 1845), prima revistă în limba română, consacrată exclusiv studiilor şi materialelor de istorie, şi pentru care Kogălniceanu a scris o prefaţă, în care observaţii juste şi proiecte realiste sunt exprimate într-un avântat limbaj.

Mai era nevoie de o culegere de cronici ale ţării, care de altfel fusese anunţată încă în pomenita prefaţă. În 1845 apărea un volum din Letopiseţele Moldovei, urmând ca seria de trei tomuri să fie încheiată în 1852. Pentru cercetătorii străini, Kogălniceanu dădea la lumină, în 1846, în două volume şi în limba franceză, colecţia intitulată: Fragmente scoase din cronicile moldovene şi muntene pentru a sluji la istoria lui Petru cel Mare, Carol al XII-lea, Stanislas Leszczynski, Dimitrie Cantemir şi Constantin Brâncoveanu.

Într-o revistă a lui Kogălniceanu, „Foae ştiinţifică şi literară” - titlul care fusese îngăduit „Propăşirii” - îşi publică, în 1844, tânărul istoric muntean Nicolae Bălcescu (1819-1852) prima sa lucrare: Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valachiei până acum. După un al doilea articol trimis aceleiaşi reviste şi în care se evoca figura lui Iancu de Hunedoara şi lupta antiotomană, Bălcescu îşi va concentra activitatea în paginile noului periodic „Magazin istoric pentru Dacia”, care apare la Bucureşti, între anii 1845-1847, sub conducerea lui Aug. Treboniu Laurian şi a lui Nicolae Bălcescu însuşi. Revista, pe care Mihail Kogălniceanu, în prefaţa ultimului volum din „Arhiva românească”, o socotea ca pe o „vrednică clironomă a soliei” propriei sale publicaţii, care înceta în 1845, va urma un program întru totul remarcabil, datorit condeiului lui Nicolae Bălcescu şi dat la iveală atât în „Curierul românesc” al lui I. Eliade, cât şi în „Foaie pentru minte” a lui George Bariţiu.

Planul de lucru, fixat pentru „Magazin” întrecea cu mult în amploare şi în preciziune metodică ceea ce-şi propusese cu patru ani înainte „Arhiva românească” şi putem spune că - în mare măsură - îndrăzneţul plan a şi fost realizat, la un nivel ştiinţific nemaicunoscut până atunci în principate. Nicolae Bălcescu a publicat în „Magazin” un Cuvânt preliminariu despre izvoarele istoriei românilor (1845); o serie de mici monografii istorice şi studii biografice şi, în sfârşit, studiile sale: Puterea armată şi arta militară la moldoveni în timpurile măririi lor (1846); Despre starea soţială a muncitorilor plugari În principatele române în deosebite timpuri (1846) şi Campania românilor în contra turcilor de la anul 1595 (1847), un capitol din ceea ce avea să fie lucrarea sa de căpetenie: Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul.

Cu o lectură largă şi adâncită, cu o specială înţelegere a rolului maselor în istorie, cu un simţ ascuţit pentru însemnătatea instituţiilor în viaţa popoarelor, cu temperamentul său revoluţionar care-l făcea să întrevadă importanţa studiului istoriei în transformarea societăţii româneşti, Bălcescu, situându-se pe poziţii democrat-revoluţionare, a ajuns în cercetările sale la concluzii care depăşesc cu mult rezultatele câştigate de istoriografia românească în întreg veacul său. Studiind puterea armată la români, fostul iuncăr al tinerei oştiri româneşti recunoaşte rolul armatei în câştigarea libertăţii şi independenţei naţionale, pledând pentru ideea naţiunii armate, prin organizarea oştirii de rezervă.

În cercetările sale privind starea socială a muncitorilor plugari, rezultatele pe care le-a dobândit sunt şi mai însemnate. Se respinge, astfel, ideea descălecatului în întemeierea Principatelor şi se explică dezvoltarea statelor româneşti prin factori interni; deposedarea ţăranilor proprietari de pământ de către clasa boierească e analizată pe larg cu o vigoare care face din Bălcescu cel mai de seamă teoretician antifeudal al epocii sale, în sfârşit, evocând biruinţa de la Călugăreni a lui Mihai vodă Viteazul, el milita pentru „unirea tuturor românilor într-un stat politic ... care singură trebuie să fie ţinta politică a românilor de astăzi”.

Aprecierea justă a mişcării revoluţionare conduse de Tudor Vladimirescu o datorăm tot lui Nicolae Bălcescu, după aproape trei decenii de ostilitate sau desconsiderare din partea cărturarilor. În Despre starea soţială pomenind de mişcarea revoluţionară din 1821, Bălcescu putea vorbi numai de „împregiurări fatale” care au împiedicat izbânda răscoalei. Câţiva ani mai târziu, însă, în Question economique des Principautes Danubiennes (1850) şi în Mersul revoluţiei în istoria românilor (1850), sensul răscoalei şi figura lui Tudor sunt puse într-o lumină adevărată.

Alături de Bălcescu, Aug. Treboniu Laurian (1810-1881) reprezintă o temeinică pregătire erudită, căpătată în înalte şcoli străine. Profesor de filozofie la Colegiul Sf. Sava, cu cercetări originale asupra istoriei limbii române, făcute în spiritul Şcolii ardelene, Laurian a dovedit şi o aleasă pregătire de istoric. Articolele sale din „Magazin istoric pentru Dacia”, care încep cu Discurs introductiv la istoria românilor, se disting prin soliditatea informaţiei şi metoda de prezentare. Istoria Transilvaniei şi a Banatului către care se simţea în mod firesc chemat, dar şi arheologia, numismatica, epigrafia, cu exigenţele lor speciale, găsesc în Laurian un cercetător bine pregătit. În 1846, el se încumetă chiar să publice în mai multe limbi, un mic tratat de istorie a românilor. Din Transilvania, ca şi Laurian, venise mai vârstnicul Aron Florian (1805 -1887), fost profesor al lui Nicolae Bălcescu şi autor, între altele, al unui manual în trei volume: Idee repede de istoria prinţipatului Ţării Româneşti, 1835.

În Transilvania, în aceeaşi perioadă, se pregătesc a se da la lumină lucrări mai vechi ale istoricilor din epoca precedentă, cum sunt Pray sau Samuil Micu. Opera acestuia din urmă Istoria românilor cu întrebări şi răspunsuri va apărea, astfel, parţial, în 1848, sub îngrijirea lui Gavril Pop. În istoriografia românească se ivesc semnele unei noi direcţii critice, îndreptată şi împotriva exagerărilor Şcolii ardelene. V. Popp scrie, astfel, despre Hronicul vechimei romano-moldo-vlahilor al lui Cantemir, cu aprecieri critice la adresa lucrării, sau se ridică împotriva exagerărilor lui Petru Maior, atrăgând atenţia asupra aportului elementului dac la formarea poporului român şi dovedind inconsistenţa tezei lui Maior asupra stârpirii populaţiei dace de cuceritorii romani. Cu preocupări pentru organizarea, în principate, a învăţământului ştiinţelor auxiliare ale istoriei, V. Popp este şi alcătuitorul primei colecţii de documente culese din Moldova şi Ţara Românească, pe baza cărora intenţiona adnotarea istoriei lui Samuil Micu în vederea publicării.

Timotei Cipariu publică şi el, în 1842, studiul său Scurtă notiţie a episcopatului Făgăraşului, aducând în aceeaşi vreme documente referitoare la trecutul poporului român, orientându-se prin cercetări de arhivă spre studierea răscoalei lui Horea. Învăţatul sas J.S. Schuller (1794-1865), publică Studii române, care dovedesc interes pentru istoria poporului nostru. O istorie universală, care cuprindea în acelaşi timp şi o istorie naţională pregătea I. Rusu, cunoscut şi ca autor al lucrării de geografie Icoana Pământului, în care acorda un spaţiu deosebit descrierii principatelor române. I. Rusu s-a dovedit preocupat de probleme sociale, dând îndemnuri pentru îmbunătăţirea stării ţăranilor exploataţi şi dovedind interes pentru „cultura mulţimii”. Să amintim, în sfârşit, că, înainte de 1848, în istoriografia transilvană trebuie reţinută activitatea istoricilor Ştefan Nagyajtai Kovacs şi Iosif Kemeny pentru felul cum colecţionează şi publică documente istorice.

Check Also

Caracterele generale ale perioadei de trecere la feudalism (secolele IV-X d.Hr.) în Dacia

Lupta maselor asuprite, precum şi atacurile triburilor libere dinafară, au dus la prăbuşirea sistemului sclavagist …

Oraşele din ţările române în anii 1848-1864

Oraşele şi târgurile s-au dezvoltat necontenit în anii 1848-1864. S-a accentuat diferenţierea lor de sate, …

Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Însemnatele prefaceri prin care au trecut ţările române în a doua jumătate a secolului al …

Decadenţa băniei craiovene şi înflorirea oraşului în epoca destrămării feudalismului

În epoca destrămării feudalismului s-au produs importante schimbări şi în domeniul instituţional. Bănia craioveană nu …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …