Istoriografia României

Dintre domeniile creaţiei culturale, istoria a fost produsul cel mai strălucit al secolului al XVII-lea, cel care, prin cronicari, a pus bazele conştiinţei de neam a românilor. În secolul al XVIII-lea, centrul studiilor de istorie se mută în Transilvania, unde Şcoala Ardeleană face din istoriografie o armă de luptă a românilor ardeleni în mişcarea de emancipare politică.

Apoi, o dată cu mişcarea romantică de la începutul secolului al XIX-lea, istoriografia românească redescoperă istoria mai veche şi mai nouă a ţinuturilor locuite de români şi de strămoşii lor şi o interpretează potrivit canoanelor specifice romantismului. Spiritul critic îşi face apariţia în lucrările de istorie abia în ultimul pătrar al veacului.

Etapele istoriografiei moderne

Istoriografia românească modernă începe cu Şcoala Ardeleană. Pentru românii ardeleni, supuşi discriminărilor politice şi religioase de către celelalte naţiuni politice ale Transilvaniei, istoria era menită să afirme autohtonia poporului român în raport cu popoarele venite mai târziu, să afirme întâietatea lui în acest spaţiu geografic şi să stabilească originea lui nobilă. Ea trebuia să fie o armă naţională, şi nu o preocupare ştiinţifică. Aşa se face că a apărut atunci, de pildă, ideea greşită a originii exclusiv romane a poporului român cu ignorarea totală a elementului dacic sau a celui slav.

La începutul epocii moderne, locul ideologiei luministe este luat de romantism. Revoluţiile burgheze moderne, cu accentul pus de ele asupra naţiunii, i-au determinat pe istorici să se aplece asupra ideii naţionale şi să abordeze întreaga istorie din această perspectivă. Mulţi dintre istoricii noştri politici din perioada numită „paşoptistă” (circa 1830-1862), ca şi mulţi istorici ai epocii romantice, sunt de altfel şi oameni politici: Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, A.T. Laurian, Alexandru Papiu-Ilarian şi George Bariţiu. Sunt oameni care deopotrivă scriu şi fac istoria. De aceea aspectele politice, cu deosebire cele privind naţiunea, sunt prioritare în lucrările lor.

O dată cu stingerea avântului romantic şi sub influenţa unui nou curent de gândire - pozitivismul -, istoriografia românească trece la etapa sa critică. Astfel, în ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, istoria începe să abordeze şi celelalte aspecte ale dezvoltării poporului nostru: economicul, socialul, instituţiile, influenţa mediului. Apoi, o dată cu „Junimea”, în istoriografia românească începe o reacţie anti-romantică, ce denunţă superficialitatea şi naţionalismul exagerat al abordărilor precedente.

Istoricii din jurul societăţii culturale ieşene cer pentru întâia oară abordarea istoriei pe baza izvoarelor. Între ei, A.D. Xenopol a realizat prima sinteză modernă de istorie a românilor, Istoria românilor din Dacia Traiană. De asemenea, la tranziţia dintre romantism şi criticism, îl aflăm pe B.P. Haşdeu - savant şi scriitor, ştiutor a 26 de limbi străine -, care lansează ideea studiului interdisciplinar.

Istorici şi operele lor principale

Gheorghe Şincai a scris prima istorie unitară şi completă a poporului român: Hronicul românilor şi a mai multor neamuri. Un alt membru al Şcolii Ardelene, Petru Maior, abordează pentru prima oară în monografia sa, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, naşterea poporului român. Primul istoric romantic important este Mihail Kogălniceanu. El iniţiază în 1843 cursul de istorie de la Academia Mihăileană, a cărui introducere a rămas până astăzi un model de discurs patriotic.

Cel mai original istoric romantic este însă Nicolae Bălcescu. Principala sa operă, Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul, a avut o influenţă considerabilă în epocă. Bălcescu a abordat însă în egală măsură probleme de istorie economică şi militară. Alţi istorici importanţi ai secolului al XIX-lea sunt transilvănenii Alexandru Papiu-Ilarian şi A.T. Laurian. Şcoala critică de inspiraţie maioresciană îi dă pe Dimitrie Onciul şi Ioan Bogdan.

În sfârşit, în studiile de istorie îşi face în această perioadă apariţia şi arheologia, disciplină ce avea să capete în secolul XX un excepţional avânt în România. Acum însă ea este ilustrată de trei cercetători ale căror rezultate datorează tot atâta ştiinţei cât şi intuiţiei: Cezar Bolliac, Alexandru Odobescu şi Grigore Tocilescu.

Check Also

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …