Istoriografia în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Operele istoriografice rămân şi în cursul secolului al XVIII-lea realizările cele mai originale şi mai pline de interes ale culturii româneşti. Ele continuă să fie singurele monumente literare în care se exprimă gândirea politică ce se dezvoltă în sânul societăţii din Moldova şi Ţara Românească, după cum reprezintă cele mai întinse eforturi de investigaţie ştiinţifică, realizate, fireşte, cu metodele şi în limitele determinate de condiţiile generale ale vremii. Totodată, unele dintre ele sunt realizări deosebit de valoroase din punctul de vedere al mijloacelor de expresie, înscriindu-se ca momente însemnate în istoria vechii noastre literaturi.

Între caracteristicile istoriografiei secolului al XVIII-lea este reflectarea tot mai amplă a legăturilor atât de strânse - economice, politice şi culturale - dintre cele trei ţări româneşti, şi mai ales dintre Moldova şi Ţara Românească. Cele mai multe dintre cronici cuprind astfel capitole tot mai întinse de istoria celorlalte ţări şi, în acelaşi timp, ele se răspândesc dintr-o ţară într-alta în numeroase copii manuscrise.

Pe calea schiţată de Miron Costin, se încearcă chiar cronici paralele ale Moldovei şi Ţării Româneşti, cum sunt cele ale lui Axinte Uricariul şi Vasile Buhăescu. În acelaşi timp, devine tot mai puternică tendinţa de a se constitui corpuri de istorie a unei ţări, prin alipirea în continuare a mai multe scrieri, astfel ca să dea întreaga imagine a dezvoltării unui stat.

Cronicarii vin şi în această vreme din rândurile boierimii sau dintre oamenii legaţi de ea prin interesele lor, aşa încât, cu toate deosebirile de poziţie în problemele statului feudal, ei reprezintă o ideologie în esenţă boierească. Totuşi, de multe ori, în scrierile lor sunt îmbrăţişate interese mai largi ale societăţii româneşti, fireşte, nu direct antagonice faţă de cele ale propriei clase.

Regăsim aici ecoul unor simţăminte care frământau cu tot mai multă intensitate masele populare în această vreme. Din punctul de vedere al repartiţiei în timp, dacă producţia istoriografică întinsă şi valoroasă din Ţara Românească aparţine primelor trei decenii, încetând apoi aproape complet, în afara unor scrieri în limba greacă, în Moldova ea continuă, cu Neculce, până în cel de-al cincilea deceniu. Intensitatea producţiei istoriografice a primelor decenii este legată de intensitatea luptelor politice care se dau în sânul clasei stăpânitoare, în problemele organizării statului feudal.

Stabilizarea relativă a situaţiei interne prin triumful treptat al formelor de compromis care caracterizează perioada zisă fanariotă a atras după sine un moment de stagnare a gândirii istoriografice, în aşteptarea vremii când transformări mai adânci în baza economică a societăţii şi acuitatea mai mare cu care se pun problemele externe vor deschide noi câmpuri de acţiune gândirii politice în societatea românească.

Opera cea mai vastă, mai variată şi de mai întinse perspective din cultura românească veche este, fără îndoială, aceea a lui Dimitrie Cantemir. Deşi realizată în cea mai mare parte a ei în afara hotarelor ţării - mai cu seamă în timpul şederii în Rusia a fostului domn al Moldovei - această operă nu reprezintă o rupere de tradiţiile culturale create de înaintaşii din secolul al XVII-lea, ci, dimpotrivă, continuarea şi ridicarea lor la un grad mai înalt.

Mediile culturale străine în care a fost adus să trăiască, i-au permis lui Cantemir să-şi adâncească pregătirea, să-şi lărgească orizontul politic, să pună în valoare darurile-i înnăscute şi să realizeze astfel scrieri de întinsă circulaţie europeană. La Constantinopol, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a tinereţii, el a putut să-şi desăvârşească cultura umanistă, ale cărei baze fuseseră puse în Moldova şi să-şi facă o pregătire de orientalist, intrând în acelaşi timp într-un contact mai strâns cu cultura apuseană, în Rusia, a cunoscut o societate în plină transformare şi a participat la viaţa politică a unui mare stat, în calitatea sa de sfetnic al lui Petru cel Mare.

Aici s-a maturizat gândirea sa istorică şi a scris Cantemir operele lui cele mai de seamă. Dar peste tot el a rămas un om al ţării sale. Prin tematica de bază, ca şi prin ţelurile urmărite, scrisul lui Cantemir, străbătut de o caldă dragoste pentru poporul din care făcea parte, apare strâns legat de acţiunea sa politică de eliberare a românilor de sub stăpânirea turcească şi de transformare a statului feudal al Moldovei.

La plecarea sa din Moldova, în 1711, Cantemir era autorul câtorva scrieri, dintre care Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea văzuse lumina tiparului încă din 1698, ceea ce, de altminteri, nu se va mai întâmpla în timpul vieţii sale decât cu o singură operă a acestui fecund scriitor. Divanul fusese urmat de două mici lucrări filozofice, care, cu toată predominarea elementelor de gândire religioasă, marchează începutul unor atari preocupări în cultura românească, apoi de un tratat de muzică turcească, scris la Constantinopol în limba turcă şi cuprinzând şi un sistem propriu de notaţie muzicală. Ultima scriere, elaborată în 1705, era Istoria ieroglifică. În Istoria ieroglifică, Dimitrie Cantemir a redat în formă alegorică luptele politice din sânul clasei dominante româneşti, în special lunga duşmănie care a despărţit pe Cantemireşti de Brâncoveanu şi de unchii săi, Cantacuzinii.

Personajele sunt prezentate sub chip de animale, dar prin individualizarea lor, prin acţiunea care se desfăşoară, Dimitrie Cantemir a realizat o operă, care poate fi socotită drept primul roman românesc. Sub satira îndreptată împotriva duşmanilor săi şi ai familiei sale, se întrevăd de pe acum câteva din elementele fundamentale ale gândirii lui Cantemir, opoziţia sa faţă de dominaţia politică exercitată de marea boierime în regimul nobiliar, împotrivirea faţă de tendinţele de cotropire şi silnicie ale boierimii, convingerea despre stadiul de decădere în care se afla Imperiul Otoman.

Dacă Istoria ieroglifică este scrisă în bună parte într-o limbă nefirească, împănată de neologisme şi cu o sintaxă latinizantă, dacă tendinţele retorice o sufocă de multe ori, ea cuprinde adesea şi pasaje izbutite din punct de vedere literar, pagini animate de un viguros spirit satiric, bucăţi lirice, descripţii de natură sau evocări ale unul Orient fabulos. Dar mai ales, ceea ce-i face farmecul este pătrunderea în opera acestui mare învăţat, nu lipsit de pedanterie, a unor forme de gândire şi de expresie ţărăneşti, a unei întregi atmosfere populare.

Partea cea mai întinsă a operei lui Cantemir, aceea care i-a creat faima de învăţat, a fost realizată în Rusia. Ea cuprinde - dacă lăsăm la o parte câteva scrieri filozofice sau de polemică religioasă, în cadrul discuţiilor ce se purtau în Rusia în acea vreme - lucrări de geografie şi istorie, referitoare fie la trecutul propriului său popor, fie la probleme de orientalistică.

Activitatea de orientalist a lui Cantemir e legată de nevoia de informare a conducerii de stat a Rusiei asupra problemelor musulmane, cu care politica ţarilor avea tot mai multe atingeri. Ea urmărea, în primul rând, să determine un curent favorabil reluării războiului cu Imperiul Otoman, care să îngăduie eliberarea celor două ţări române supuse turcilor. Totodată, Cantemir se adresa prin aceste scrieri şi lumii învăţate a Europei, căreia va căuta să-i reţină atenţia, în vederea aceluiaşi scop, şi prin scrierile sale istorice şi geografice privitoare la români.

Cea mai însemnată scriere de orientalist a lui Dimitrie Cantemir este Historia incrementorum atque decrementorum Aulae Otkomanicae sau, mai pe scurt, Istoria Imperiului Otoman, redactată în 1714-1716. Titlul însuşi indică, dacă nu o concepţie filozofică despre caracterul natural al organismelor statale, care nu se mai găseşte în cuprinsul lucrării - deşi atare idei mijesc într-un opuscul elaborat de Cantemir în aceeaşi vreme: Monarchiarum physica examinatio - cel puţin convingerea că puterea turcească se afla în declin, deci că un efort îndreptat împotrivă-i avea sorţi de izbândă.

În alcătuirea acestei cărţi intră două părţi distincte. În cea dintâi, autorul, deşi foloseşte în note numeroase izvoare, urmează mai cu seamă o compilaţie turcească târzie: cea de-a doua cuprinde evenimentele ultimelor decenii, la desfăşurarea cărora asistase în bună măsură însuşi Cantemir. După ce, tradusă în mai multe limbi, a fost vreme de un secol cartea de căpetenie prin care Europa a cunoscut istoria Turciei, Istoria Imperiului Otoman a fost depăşită de progresele orientalisticii moderne. Ea rămâne valabilă doar prin bogata informaţie personală introdusă de autor - fie în note, fie în partea finală - asupra vieţii politice şi culturale din Imperiul turcesc.

Din lucrările de orientalistică ale lui Cantemir fac de asemenea parte o serie de note geografice, arheologice şi istorice asupra regiunii Caucazului, redactate în limba latină în cursul expediţiei împotriva Persiei din 1722, precum şi Sistema religiei mahomedane, tipărită în acelaşi an în limba rusă, la Petersburg. În această din urmă carte, Cantemir dă, pe lângă cercetarea religiei islamice, informaţii întinse privind credinţele populare, instituţiile juridice din Imperiul Otoman, precum şi cultura sub feluritele ei aspecte. Între scrierile de istorie românească, Viaţa lui Constantin Cantemir este o prezentare caldă, dar departe de realitatea istorică, a carierei militare şi politice străbătute de fostul domn al Moldovei, căruia i se atribuie ţelurile de politică internă şi externă urmărite de autor.

O a doua lucrare, scrisă ca şi precedenta în timpul războiului austro-turc din 1716-1718, când Dimitrie Cantemir nădăjduia în intervenţia Rusiei împotriva Imperiului Otoman, care să-i îngăduie reobţinerea tronului, este intitulat în mod curent Evenimentele Cantacuzinilor şi ale Brâncovenilor. Sfârşitul tragic al lui Brâncoveanu şi al unchilor săi nu reuşise să stingă vechea duşmănie şi ea întunecă paginile acestui raport cu cuprins istoric, adresat ţarului Petru I. Rămân cele două lucrări care fac gloria statornică a lui Dimitrie Cantemir şi care-l păstrează cu deosebire viu în amintirea poporului român: Descrierea Moldovei şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor.

Scrisă din îndemnul Academiei din Berlin, al cărei membru Dimitrie Cantemir fusese ales în 1714, Descrierea Moldovei constituie o prezentare amplă şi multilaterală a acestei ţări, realizată la nivelul celor mai înalte exigenţe ale ştiinţei geografice a vremii. Ea cuprinde trei părţi, dintre care cea dintâi este închinată geografiei propriuzise. În cea de-a doua, care e şi cea mai întinsă, sunt cercetate clasele sociale şi instituţiile, veniturile Moldovei şi obligaţiile faţă de Poartă, ceremonialul de curte şi datinile moldovenilor. Partea a treia este consacrată religiei şi organizării bisericeşti, cu o lungă notă privind mitologia populară, limbii, alfabetului şi culturii. Procedând în acest fel, Dimitrie Cantemir ajungea să cerceteze sub principalele ei aspecte societatea moldovenească din vremea sa, făcând totodată şi frecvente incursiuni în trecut.

Între meritele de seamă ale lucrării trebuie subliniată în chip deosebit bogăţia materialului folcloric, care arată interesul lui Cantemir pentru modurile de viaţă şi obiceiurile poporului. În acelaşi timp, Descrierea Moldovei exprimă şi esenţa gândirii politice a lui Cantemir, idealul său de domnie autoritară prin înfrângerea atotputerniciei marii boierimi şi sprijinirea pe păturile mijlocii ale societăţii, şi de independenţă politică prin scuturarea jugului otoman.

Aceste tendinţe îl fac să simplifice şi să altereze liniile dezvoltării social-politice a Moldovei, proiectând în trecut situaţii pe care le dorea pentru viitor. Pe lângă atât de întinsa şi variata informaţie asupra Moldovei la începutul veacului al XVIII-lea, Dimitrie Cantemir dă totodată şi o hartă a ţării, cea de a treia însemnată contribuţie a unui român, după hărţile spătarului N. Milescu şi stolnicului Constantin Cantacuzino, în domeniul cartografiei. Opera, scrisă în limba latină, a fost tradusă în greacă, germană şi rusă.

În Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, Dimitrie Cantemir relua una dintre temele fundamentale ale istoriografiei româneşti din secolul al XVII-lea şi de la începutul secolului al XVIII-lea. După Miron şi Nicolae Costin, după stolnicul Constantin Cantacuzino, Cantemir pornea din nou să lămurească, cu vasta sa erudiţie, problema originilor poporului român şi a unităţii sale etnice. De fapt ambiţia lui fusese mult mai vastă, anume de a da întreaga istorie a poporului român până în vremea sa.

El nu reuşeşte să şi-o împlinească decât în parte, dar, spre deosebire de Constantin Cantacuzino, ne-a lăsat cel puţin o povestire care merge până la constituirea statelor Moldovei şi Ţării Româneşti, considerată de dânsul ca datând din secolul al XIII-lea. După o redactare mai scurtă în latineşte, pornită şi aceasta din îndemnul Academiei din Berlin, el îşi reia cercetarea în propria-i limbă, pentru poporul său, pe care-l dorea înălţat prin cunoaşterea trecutului.

Hronicul este o operă de ştiinţă şi un act patriotic în acelaşi timp, amândouă stând nedespărţite în mintea lui Cantemir. Pentru scrierea lui a desfăşurat cea mai întinsă cunoaştere a izvoarelor din istoriografia noastră medievală, şi în Prolegomene sau chiar în cuprinsul lucrării a emis sănătoase principii critice şi afirmaţii despre datoriile istoricului, pe care însă nu le-a pus totdeauna în practică. Dar mai ales a revărsat asupră-i întreaga sa dragoste de ţară, care străbate până în apriga polemică ce se îndreaptă împotriva oricui nesocotea trecutul poporului său.

Achiziţiile ştiinţifice ale lui Cantemir în dovedirea unităţii poporului român, a continuităţii lui neîntrerupte în Dacia şi pe întreg teritoriul acesteia - deci în afara oricărui „descălecat” - în încercarea de a da un cadru de istorie universală istoriei româneşti şi de a afirma rolul de istorie universală al românilor sunt numeroase şi au rămas pentru urmaşi piatră de temelie. Că a exagerat şi a greşit, că a crezut că suntem romani puri, că s-a străduit să dovedească continuitatea organizării statale existente în regiunile noastre, cine-l poate astăzi învinui?

Contemporanii lui Dimitrie Cantemir din Ţara Românească nu mai aduceau nici vasta sa erudiţie în tratarea istoriei şi nici soluţiile lui radicale - legate de însăşi poziţia sa de fiu de domn şi domn el însuşi - în problemele politicii interne a statului feudal. Cu atât mai puţin ei militau pentru o rezolvare radicală a problemei raporturilor externe ale statului prin lupta pentru obţinerea independenţei. Din primele trei decenii ale secolului al XVIII-lea ni s-au păstrat din Ţara Românească - în afara continuării însemnărilor lui Radu Greceanu până în 1714, a unor scrieri greceşti care se vor vedea mai departe şi a câtorva lucrări istorice minore ca semnificaţie - două dintre cele mai însemnate realizări ale istoriografiei medievale muntene.

Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1717 a fost scrisă în două etape, partea ei cea mai întinsă fiind redactată în domnia lui Brâncoveanu, iar cea de-a doua în anii 1716-1717. Atribuită de unii cercetători lui Radu Popescu, ea rămâne opera unui autor necunoscut, de aceea este şi frecvent numită Cronica anonimă. Cronică brâncovenească prin cea mai mare parte a cuprinsului ei, ca şi prin atitudinea adoptată faţă de domnia lui Brâncoveanu, Istoria Ţării Româneşti nu este totuşi o cronică de curte şi cu atât mai puţin un simplu panegiric al acestui domn.

De la început, cronicarul, partizan al regimului nobiliar, se arată ostil soluţiei de guvernare autoritară a lui Şerban Cantacuzino, care o prefigura pe aceea a lui Dimitrie Cantemir. Cererile domnului Ţării Româneşti adresate împăratului Leopold I de a se asigura ereditatea tronului în familia sa şi „să fie domnii singuri stăpânitori” sunt socotite de el ca „împotriva dreptăţii creştineşti şi împotriva ţării”.

Domnia lui Brâncoveanu este apărată împotriva tuturor adversarilor săi, ceea ce duce la descrierea pe larg a pedepsirii comploturilor urzite împotrivă-i. Dar cu cea mai mare pasiune sunt urmăriţi Cantacuzinii, cronicarul îmbrăţişând, în conflictul care se deschide între Brâncoveanu şi unchii săi, cauza celui dintâi. El da în acest chip glas vechii opoziţii din sânul boierimii împotriva atotputerniciei Cantacuzinilor, continuând în această privinţă cronica anticantacuzinească din Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti.

În politica externă, deşi cu unele accente împotriva stăpânirii turceşti, autorul cronicii este de asemenea apărătorul politicii lui Brâncoveanu şi, implicit, sub haina apărării „ţării”, care este invocată la tot pasul, el se dovedeşte un partizan al colaborării mai departe cu Poarta. Cronicarul face chiar o întreagă expunere asupra incapacităţii Ţării Româneşti de a rezista turcilor şi se complace în reproducerea unui lung dialog, extrem de reprezentativ pentru atitudinea politică a celei mai mari părţi a boierimii, desfăşurat între solul lui Brâncoveanu şi generalul imperial Heissler, în care, la afirmaţia celui din urmă că „nu să poate nici o mântuinţă fără primejdie şi făr de pagubă”, solul răspunde că „noi am spus că arme n-avem a sta împotriva turcilor”.

Altminteri rămâne de acord că, atunci „când ar fi vremea, tot creştinul este datoriu a ajuta altui creştin”. Această vreme nu-i părea cronicarului venită nici în 1711, când, deşi domnul nădăjduia „în oarece chip izbândă creştinilor”, totuşi „el nu vrea să meargă nici spre o parte, nici spre alta, ca să nu i se întâmple vreo greşală”. De aceea trecerea lui Toma Cantacuzino de partea ruşilor putea veni „dintr-a lui nebună mândrie”.

Dar acest cronicar are un mare dar de povestitor, poate cel mai mare dintre cronicarii munteni. El ne aduce înainte, în icoane vii, clasa dominantă din Ţara Românească, iar apărarea pe care o ia domnitorului lasă să se întrevadă silniciile şi jafurile la care se deda ea. Scriitorul anonim ştie să construiască o scenă, să mânuiască dialogul, să dea viaţă personajelor sale. Câteodată ajunge la forme de umor macabru, ca atunci când povesteşte cum, după uciderea lui Constantin Bălăceanu în lupta de la Zărneşti, „l-au pus într-o suliţă în zioa de Sântă Măriea mare, că întru acea zi să lăuda Bălăceanu că va să fie în Bucureşti”. Alteori povestirea capătă accente dramatice, ca în lunga evocare a procesului lui Staico paharnicul. Ca şi la alţi scriitori ai vremii, este de remarcat pătrunderea în limba autorului anonim - care cunoaşte latina, greaca şi turca - a unui însemnat număr de neologisme.

Cea de-a doua cronică importantă din Ţara Românească este aceea a lui Radu Popescu. De data aceasta cunoaştem nu numai autorul, ci şi fluctuaţiile carierei sale politice. Fiu al vistierului Hrizea, care piere ucis de Şerban Cantacuzino în 1680, refugiat la Constantinopol şi apoi în Moldova în urma acestei morţi, Radu Popescu ocupă mici dregătorii în domnia lui Brâncoveanu până la 1703 - în 1700 este amestecat în complotul lui Dumitraşcu Corbeanu - pentru a reveni în slujbă numai sub Ştefan Cantacuzino şi a ajunge în cele din urmă la marile dregătorii de vel-vornic şi vel-ban în 1716, ca sfetnic al lui Nicolae Mavrocordat.

Deşi, după ridicarea acestuia din urmă de catane, Radu Popescu recunoaşte cu numeroşi alţi boieri ca domn pe Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Şerban vodă, el va fi din nou mare vornic în cea de-a doua domnie a lui Nicolae Mavrocordat, până în 1723, când se călugăreşte. Moare probabil în 1729. Lui Radu Popescu i se atribuie îndeobşte o întreagă istorie a Ţării Româneşti, de la „descălecatul” lui Radu Negru în 1290 până la 1729, scrisă în mai multe etape. Prima parte, asupra paternităţii căreia, după cum s-a arătat, discuţia a fost redeschisă, este constituită de Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti.

Ansamblul celei de-a doua părţi, care aparţine cu certitudine lui Radu Popescu, a fost redactat în trei etape în cursul domniei lui Nicolae Mavrocordat. În 1729, când încheia ceea ce adăugase vechii sale scrieri, cronicarul îşi propunea să ducă povestirea mai departe, ceea ce nu a mai reuşit să facă. Cronica lui Radu Popescu este înverşunat potrivnică domniei lui C, Brâncoveanu, dar în aceeaşi măsură, dacă nu mai mult, şi Cantacuzinilor. Marele vornic al lui Mavrocordat nu uitase urile de partidă boierească, de familie şi personale şi servea în acelaşi timp şi interesele primului domn fanariot.

Tonul povestirii se schimbă odată cu venirea în scaun a lui Nicolae Mavrocordat, la ale cărui metode de guvernare cronicarul apare ca aderând întru totul. Soluţia „fanariotă” în problemele interne ale statului feudal găseşte astfel în Radu Popescu un apărător fervent, după cum el se va arăta astfel - în ciuda propriilor sale inconsecvenţe politice - şi în ce priveşte problemele externe.

Devenit atât de târziu curtean, Radu Popescu nu conteneşte lauda domnului său. Faptele acestuia sunt îndreptate întotdeauna spre binele ţării, toate virtuţile îl împodobesc atât pe el cât şi pe ceilalţi membri ai familiei sale, orice acţiune domnească este urmărită cu cea mai mare atenţie. Semnificativă în această din urmă privinţă este întinsa povestire intitulată Pentru gătirea şi călătoria Măriei sale Nicolae vodă către Smil.

Deşi mica oştire care trebuia să contribuie în 1728 la potolirea unor tulburări tătăreşti din Bugeac primeşte în drum porunca de înapoiere şi domnul nu merge decât până la Măxineni, expediţia capătă în cronică importanţa unui mare război, ceea ce dă povestirii un aspect oarecum comic şi relevă, în acelaşi timp, dispariţia spiritului militar din sânul boierimii muntene.

În politica externă, uitând complet episodul trecerii sale de partea austriecilor în 1716-1718, Radu Popescu se arată un credincios al stăpânirii turceşti. Poarta este de obicei, sub condeiul lui, „puternica împărăţie”. Interesele „împărăţiei” şi ale „ţării” par să meargă mână în mână şi se scoate în relief atât credinţa lui Mavrocordat către Poartă, cât şi trecerea de care se bucura el faţă de aceasta. În schimb, orice încercare de eliberare este condamnată ca o nebunie, orice trecere de partea duşmanilor Porţii devine un act de vrăjmăşie împotriva ţării, pe care o pune în primejdie.

Desigur că atât partea privind domnia lui Brâncoveanu, cât şi aceea referitoare la Mavrocordaţi, deformează realitatea într-un sens sau altul. Nu mai puţin cronica lui Radu Popescu rămâne un izvor important pentru patru decenii de istorie a Ţării Româneşti. Ea dezvăluie aspecte ascunse de alte cronici ale domniei lui Brâncoveanu şi, supusă criticii, ajută la o mai bună cunoaştere a societăţii din Ţara Românească şi a dezvoltării gândirii politice în acest interval.

Pe lângă valoarea de izvor, cronica lui Radu Popescu are şi o valoare literară. Scriitor cu spirit de pamfletar, deşi nu se fereşte de a cădea în vulgaritate, el povesteşte cu nerv şi adesea cu un umor sec o istorie însufleţită de pasiune. Mult mai limitată ca subiect, dar nu lipsită de interes, este Istoria oştirii ce s-au făcut asupra Moreii la anul 7223, povestire amănunţită a campaniei turceşti din 1715 împotriva veneţienilor, care începe însă cu evenimente din 1714 le gate de Ţara Românească, între care uciderea lui Brâncoveanu. Atribuită lui Constantin Diikiti Vătaful, care însoţea pe trimisul lui Ştefan Cantacuzino pe lângă armata turcă, această Istorie se resimte de lunga şedere într-un mediu turcesc a autorului printr-o adevărată invazie de turcisme.

Cronica bălăcenească, istorie a Ţării Româneşti până la 1724, nu este decât o prelucrare, cu modificări în favoarea Bălăcenilor şi cu unele adaosuri originale, a cronicii lui Radu Popescu. Către sfârşitul domniei lui Nicolae Mavrocordat, în 1726-1727, se alcătuiau, în scopul de a-i legitima domnia, două genealogii, pornind - ca şi aceea care se găseşte în cronica lui Radu Popescu, intercalată probabil ulterior - de la un domn al Moldovei, Alexandru cel Bun, ceea ce arată odată mai mult strânsa legătură care se făcea în minţile tuturor între cele două ţări.

Cea mai întinsă şi plină de nemărginite elogii, ca şi de grecisme în redactarea ei, este scrisă de marele logofăt Nicolae Roset; cealaltă se datorează celui dintâi dintre Văcăreşti care a lăsat o scriere, Constantin vistierul. De aici înainte, vreme de patru decenii, lucrările istorice lipsesc. S-a păstrat însă o descriere a Ţării Româneşti, cuprinzând şi informaţii istorice, care aminteşte opera închinată Moldovei de Dimitrie Cantemir. Apoi, abia către sfârşitul perioadei la care ne-am oprit, se întâlneşte o Istoria Ţării Rumâneşti de la leat 1769, care descrie în versuri intrarea trupelor ruse în Bucureşti, urmată apoi de cronica stolnicului Dumitrache şi de opera banului Mihai Cantacuzino.

Mult mai multă continuitate are în această perioadă istoriografia Moldovei. Şi aici însă, cea mai mare abundenţă de scrieri se întâlneşte în primele decenii. Ele sunt de cele mai multe ori realizate din însărcinare oficială sau legate de una dintre familiile domnitoare care s-au perindat pe tronul Moldovei. Nicolae Mavrocordat, care în prima sa domnie avusese drept cronicar pe N. Costin, însărcinează în cea de-a doua cu aceeaşi misiune pe Axinte Uricariul, diac învăţat (dă şi o scrisoare în latineşte a lui Stanislav Leszczynski, însoţită de o frumoasă traducere românească), dar spirit supus, care povesteşte pe larg, ascunzând numai ce nu-i convenea, întreagă această domnie. Istoria mai veche a Moldovei, începând din anul 1661, de unde o lăsase Miron Costin, este reluată de doi cronicari necunoscuţi, care amândoi duc povestirea până în domnia lui Grigore Ghica (1726-1733).

Una dintre ele, atribuită lui N. Muşte după semnătura aflată pe un manuscris, este numită şi Cronica racoviţeană, pentru că în ultima ei parte se datorează unui devotat al lui Mihai Racoviţă, a cărui a treia domnie este povestită cu abundenţă de informaţie şi multă căldură. Cea de-a doua, având, ca şi precedenta, o parte originală în afară de ce fusese scos din izvoade mai vechi, poate fi chiar opera lui Alexandru Amiras, care în 1729 o traducea în greceşte din porunca lui Grigore Ghica.

Pe lângă autorul acestei cronici, Ghiculeştii au avut în slujba lor şi condeiul altui cronicar, a cărui scriere, povestind întâmplările anilor 1695-1754, nu ni s-a păstrat decât în traducere grecească. Redactată în domnia lui Matei Ghica (1753-1756), Cronica Ghiculeştilor cuprinde o parte originală, care îmbrăţişează cu amănunte altminteri necunoscute intervalul 1730-1754.

Din 1661, ca atâţia alţii înaintea sa, îşi începe expunerea şi Ion Neculce, cel mai mare cronicar al Moldovei din veacul al XVIII-lea. Atunci când pornea să scrie Letopiseţul Ţării Moldovei, prin 1733, Neculce avea în urma lui o lungă experienţă politică şi în general o bogată experienţă de viaţă. Ion Neculce, născut în 1672, era fiul unui dregător cu carte grecească şi probabil grec el însuşi. După mamă descindea din Cantacuzinii moldoveni, ceea ce i-a uşurat ridicarea în rândul marii boierimi.

Începând din 1693, el urcă treptele boieriilor, pentru a ajunge în 1705 mare spătar, iar apoi sub Dimitrie Cantemir, al cărui cel mai apropiat sfetnic este, mare hatman. Părăsind ţara împreună cu domnul său, Neculce petrece doi ani în Rusia şi alţi şapte în Polonia. Acest lung răstimp trăit în alte medii, împreună cu cei patru ani din copilărie petrecuţi în Ţara Românească, a avut o importanţă deosebită în formaţia lui Neculce. În primele două domnii ale lui Grigore Ghica este mare vornic al Ţării de Sus, ultima dregătorie pe care o exercită fiind din 1741. Moare în cursul anului 1745.

Precedată de frumoasele legende populare din O samă de cuvinte, cronica lui Neculce duce povestirea până în 1743. Ea foloseşte numai pentru partea de început izvoare scrise şi unele tradiţii orale. Apoi, într-o a doua parte, informaţia orală devine precumpănitoare, pentru ca în cele din urmă să precumpănească propriile amintiri, de observator atent şi capabil de a reţine tot ce era caracteristic din observaţia sa. Ultima parte a cronicii are caracterul unor însemnări pe măsura desfăşurării evenimentelor, în orice caz an de an.

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă în mod obişnuit cu cronicarii secolului al XVIII-lea, Neculce este un cronicar independent, în sensul că nici nu scrie din însărcinarea vreunui domn şi nici nu ţine în chip deosebit de o familie domnească. Cei de care a fost mai apropiat, Cantemireştii, şi în special Dimitrie, nu mai erau în viaţă când îşi scria cronica. El era însă legat de clasa din care făcea parte, ale cărei păcate le vedea şi le însemna pe cele mai multe din paginile sale, dar cu ale cărei interese rămânea solidar.

Atitudinea de clasă a lui Neculce este uşor vizibilă în indignarea cu care vorbeşte de domnii care supun boierimea la plata unor dări „ţărăneşte”, în distincţiile pe care le face totdeauna între categoriile sociale, în consideraţia că dreptul la cârmuirea statului îi aparţine numai boierimii - socotind însă necesar un fel de sistem de rotaţie pentru ca toată clasa să se poată împărtăşi de dregătorii - în socotirea drept firească a relaţiilor de exploatare existente în societatea vremii. El protestează însă totdeauna, ceea ce arată că era totuşi un spirit mai luminat, împotriva exceselor exploatării fiscale a maselor.

Ultima constatare ne duce la unul dintre aspectele pozitive ale atitudinii lui Neculce în cadrul acestor limite de clasă. Fără a putea înţelege, fireşte, că nedreptatea cea mai mare sta în orânduirea însăşi, el ura orice nedreptate în cadrul legalităţii vremii, orice asuprire, orice abuz. De aici derivă în bună parte stăruitoarea atenţie pe care Neculce o acordă politicii fiscale a fiecărui domnitor. De aceea el şi priveşte cu atâta simpatie începuturile de modernizare a statului, îndeosebi măsurile luate de Constantin Mavrocordat.

Problema cârmuirii lăuntrice a statului e legată la Neculce de aceea a relaţiilor lui externe, în care întâlnim aspectul major al gândirii lui politice. Neculce a fost un luptător pentru libertatea Moldovei, şi acest ideal de independenţă nu l-a părăsit niciodată, în ciuda unor ezitări care apar în cronica sa. Poziţia lui antiotomană străbate în întregul său scris. Însăşi atitudinea sa faţă de instituţia domniei - cronicarul socotea necesară colaborarea devotată a boierimii cu domnul - era legată de ideea unei stabilităţi interne, care să îngăduie o cât mai mare limitare a dependenţei, în aşteptarea eliberării care urma să vină.

Acestor idei călăuzitoare, ca şi unei repulsii morale faţă de procedeele josnice atât de frecvent folosite de boierime, li se datorează de asemenea severitatea cu care condamnă intrigile boiereşti, izvor de permanentă dezordine. În acelaşi timp, un simţ al mândriei îl făcea să fie cu atât mai aspru faţă de spectacolul lamentabil al certurilor boiereşti în faţa străinilor.

În cronica lui Neculce, operă istoriografică prin însăşi materia ei şi prin efortul autorului de a surprinde trecutul în desfăşurarea lui - în acelaşi timp şi izvor de bază pentru istoria societăţii şi a vieţii politice din Moldova în prima jumătate a veacului al XVIII-lea - se îmbină calităţi multiple. Neculce este un moralist în dublul înţeles al cuvântului: al interesului pentru om - care-l face atent la orice reacţie umană şi-l determină să introducă în scrierea sa, alături de faptele esenţiale, atâtea personaje şi episoade secundare - şi al atitudinii de preţuire morală a fiecărui act.

Ca toţi marii memorialişti, Neculce se bucură de o rară acuitate de viziune şi prospeţime de memorie. În sfârşit, el este slujit de o remarcabilă capacitate de expresie, de darul de a vedea plastic, de a da viaţă şi mişcare personajelor sale. În limba sa, în gândire, în reacţii, în formele stilistice, îşi fac loc numeroase elemente populare, după cum în tonalitatea patriotismului său regăsim aspiraţia profundă a poporului către libertatea ţării. sunt calităţi, toate acestea, care fac din opera lui Neculce realizarea literară cea mai însemnată din cultura noastră veche.

După Neculce, povestirea istoriei Moldovei este continuată, cum s-a arătat, de Cronica Ghiculeştilor până în 1754, iar apoi de scurta cronică a lui Ioniţă Cânta pentru anii 1741 - 1769 şi de aceea atribuită lui Ienache Kogălniceanu, care, începând din 1733, ajunge cu expunerea până în 1774. Cu toată poziţia sa de clasă, boierească, brutal afirmată, autorul celei din urmă cronici nu se poate stăpâni să nu înregistreze o Istorie ce au scos domnilor şi boierilor, satiră în versuri de factură populară la adresa foştilor domni aflaţi la Constantinopol şi a boierilor ce-i însoţeau, care circula între slujitorii acestora.

Alcătuită de unul dintre ei, satira punea faţă în faţă viaţa de huzur de altădată a boierilor cu strâmtoarea de acum, când „cheltueala au sfârşit / c-au fost bani de fumărit, / blestemul celor sărace / nu le va fi lor în pace”. În cele din urmă, poetul popular îi sfătuieşte că, de vor să trăiască bine, „apuce’s de băcălie / că-i mai mare boierie, / ş-aceasta de nu le place / pe hamal vează ce face / că cât îi zioa de mare / cară lemne în spinare”.

O scriere care nu ţine propriu-zis de istoriografie, dar cuprinde un bogat material istoric, este Condica lui Gheorgachi al doilea logofăt, scrisă la Iaşi în 1762. Cu minuţiozitate sunt descrise aici, şi cu referiri la trecut, ceremoniile de la curtea domnească, cu felurite prilejuri, civile sau religioase. Paralel cu cronicile româneşti privind trecutul Moldovei şi Ţării Româneşti, în secolul al XVIII-lea s-au scris şi o serie de lucrări istorice în limba greacă, de autori care au avut prilejul să petreacă răstimpuri mai lungi în ţările noastre şi să ajungă de multe ori între apropiaţii domnilor. Aceste cronici greco-române sunt de aceea puse, de cele mai multe ori, în slujba protectorilor pe care şi i-au găsit autorii lor. În acelaşi timp, datorită poziţiei ocupate de cei ce le-au scris, ele reuşesc adesea să ne transmită informaţii necunoscute altfel.

Cea dintâi dintre aceste cronici scrise în veacul al XVIII-lea în ţările române sau legate strâns de trecutul nostru este consacrată şederii lui Carol al XII-lea în raiaua turcească de la Tighina, eveniment care, cu numeroasele lui implicaţii, a preocupat în mod stăruitor pe cronicarii vremii, fie că scriau în româneşte, fie în greceşte. Afenduli, originar din Terapia de pe Bosfor, ajuns clucer în Ţara Românească, a putut cunoaşte, în calitate de capuchehaie a lui Brâncoveanu pe lângă paşa de Tighina, corespondenţa diplomatică în legătură cu regele Suediei, pe care o redă, cu puţine adaosuri personale, în Istoria parţială a celor întâmplate regelui suedez Carol.

Un alt grec, Alexandru Amiras, prim-interpret al lui Carol al XII-lea înainte de a ajunge sluger în Moldova, a scris la rândul său - cu informaţie primită în această calitate şi reprezentând punctul de vedere suedez faţă de cel turcesc al lui Afenduli - o lucrare păstrată numai în versiune italiană, care poartă titlul de Istoria autentică a lui Carol al XII-lea, regele Suediei, în timpul şederii sale în Turcia. Alexandru Amiras este de asemenea traducătorul în greceşte, în 1729, al unui corp de cronici moldoveneşti, cuprinzând letopiseţele lui Nicolae şi Miron Costin, urmate de cronica atribuită de unii cercetători lui însuşi. Acest corp de cronici a fost apoi tradus în limba franceză, în 1741, de N. Genier.

Două scurte cronici sunt legate de evenimentele războiului austro-turc din 1716-1718. Cea dintâi e scrisă de Mitrofan Grigoras, autor, pe lângă aceasta, nu numai de scrieri religioase, ci şi de versuri nu lipsite de oarecare talent. Istoria pe scurt, dedicată de călugărul grec lui Ioan Mavrocordat, porneşte de la uciderea lui Brâncoveanu în 1714, pentru a ajunge grabnic, după prinderea de catane a fratelui mai mare, Nicolaie, la „întemeierea Ţării Româneşti” de cel de-al doilea fiu al Exaporitului, care, fireşte, „stă mai presus decât toţi domnitorii Ţării Româneşti”.

Cu un condei asemănător şi cu mare lux de amănunte, Nicolae Chiparissa aşternea pe hârtie, în domnia lui Mihai Racoviţă, Povestirea celor întâmplate în Moldova în anul 1716 - cuprinzând de fapt şi acţiunile militare din anul următor - în care elogiul domnului „prea erou şi prea înţelept” se împleteşte abil cu cel, mult mai cald, al postelnicului său, Constantin Ipsilanti.

Constantin sau Chesarie Dapontes, care a petrecut în Ţara Românească şi în Moldova circa două decenii şi a fost secretar al lui Constantin Mavrocordat, a scris - în cadrul unei opere de poligraf mergând de la vieţile de sfinţi până la versuri de dragoste - şi câteva lucrări istorice. Dintre ele, cele mai importante sunt Efemeridele dacice, însemnări zilnice, bogat informate, cu privire la desfăşurarea războiului austro-turc din 1736-1739 şi Cronica, istorie a Europei de sud-est între anii 1648 şi 1704, în care se cuprind şi ştiri despre ţările noastre necunoscute din alte izvoare.

Material de istorie culturală se găseşte în Catalogul istoric important al romeilor însemnaţi ce au existat în timpul nostru (1700-1784), de acelaşi autor. Medicul lui Constantin Mavrocordat, Petru Depasta, urmăreşte într-o scriere de meşteşugită retorică, în limba elină, cariera domnului până la revenirea acestuia în scaunul Ţării Româneşti la 1761. O cronică grecească în versuri, Istoria lui Iordache Stavarache, scrisă de un devotat al acestuia după uciderea lui în 1765 pentru jafurile săvârşite, a fost tradusă şi în limba română, de asemenea în versuri. Amintim şi versiunea greacă a Cronicii Ghiculeştilor despre care s-a vorbit mai sus.

Istoria universală, care preocupă în atât de largă măsură şi pe cronicarii noştri, este reprezentată în cultura românească a veacului al XVIII-lea, ca şi în veacul precedent, în primul rând prin cronografe, ale căror copii devin tot mai numeroase. Fragmente de cronograf circulă mai departe şi separat, cum se întâmplă, de pildă, cu Viaţa lui Constantin cel Mare sau cu Istoria luării Ţarigradului.

Pe lângă noi traduceri din greceşte, în literatura istorică a cronografelor avem versiunea română pe care Vartolomeu Măzăreanu o dă în 1766 după un cronograf rusesc. Istoria Rusiei preocupă în chip deosebit pe cărturarii români, după cum arată numărul manuscriselor cuprinzând lucrări referitoare la trecutul acestei ţări. Viaţa lui Petru cel Mare, tipărită la Veneţia în 1736 şi tradusă îndată din italiană în greceşte, este tălmăcită în româneşte de Matei Fărcăşanu, biv-vel şetrar, în 1749.

Puţini ani mai târziu, în 1757, dascălul Lavrentie dădea la Hurez o nouă traducere a Sinopsisului pentru începerea neamului slovenesc şi a cetăţii Chievului, sub titlul Istorie din începerea moscalilor, care va circula în manuscrise împreună cu Istoria lui Petru cel Mare. O Istorie a asediului Vienei se copia în 1766 de Grigorie ieromonahul.

În captivitatea sa de la Milano, Vlad Boţulescu traduce din limba italiană, pe lângă romanul Varlaam şi Ioasaf, şi Viaţa lui Scanderbeg, iar din limba germană o istorie universală, Istorie de toată lumea. Între scrierile datorate unor români, avem Istoria oştirii ce s-au făcut asupra Moreii în anul 7223, care a fost amintită, şi mai ales importantele opere de orientalistică ale lui Dimitrie Cantemir, prin care scrisul românesc se afirma în istoriografia universală.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …