Istoriografia în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Domeniul în care avem de-a face cu o producţie originală de caracter continuu rămâne însă şi în această perioadă acela al istoriografiei. Istoriografia secolului al XVI-lea, în măsura în care ni s-a păstrat, fusese o istoriografie de curte, scrisă de călugări, în limba slavonă. În veacul al XVII-lea, operele istorice sunt datorate unor autori laici, scrise în româneşte şi reprezintă punctul de vedere al boierimii. Forme de trecere de la un tip la altul de istoriografie se întâlnesc, după cum s-a văzut, încă de la sfârşitul secolului precedent, dar scrierile care le înfăţişau nu ni s-au păstrat decât în transpuneri sau compilaţii mai târzii.

Apariţia noii istoriografii se datorează, pe de o parte, procesului general de difuzare a limbii române ca limbă scrisă, iar pe de alta, lărgirii preocupărilor de cultură în sânul clasei boiereşti şi străduinţelor acesteia de a folosi scrisul istoric ca o armă ideologică în lupta ei pentru dominaţie, în forme cât mai directe, înăuntrul statului. Operele istorice vor avea astfel menirea de a creşte conştiinţa de clasă în sânul boierimii prin justificarea istorică a acţiunilor sale şi condamnarea oricăror încercări îndreptate împotrivă-i, fie că veneau ele din partea domniei, fie din partea claselor exploatate. Şi cum o cercetare teoretică a problemelor social-politice nu există la noi în această vreme, istoriografia este forma principală în care se exprimă ideologia clasei boiereşti.

Expresie ideologică a unei clase ale cărei interese găseau un puternic sprijin în biserică, istoriografia boierească a secolului al XVII-lea rămâne legată de concepţiile despre lume ale acesteia, potrivit cărora desfăşurarea istorică apare ca un proces dirijat din afară de divinitate. Dar, dacă la baza explicaţiei cauzale a faptului istoric rămâne concepţia teologică, cei mai înzestraţi dintre cronicari vor şti să degajeze şi o bogată cauzalitate umană, căutată, fireşte - potrivit limitelor generale ale epocii - în acţiunea voluntară a indivizilor.

Deşi îngrădită în înţelegerea trecutului atât de poziţiile de clasă pe care avea să le apere, cât şi de concepţia ce-i stă la bază, noua istoriografie are totuşi merite remarcabile. Ea ne-a dat cele dintâi încercări de tratare largă şi unitară a întregii istorii a statelor româneşti şi a dezbătut pentru prima oară problema originilor poporului român şi a unităţii etnice a românilor din toate cele trei ţări locuite de ei.

Fără a părăsi interesele de clasă, unii cronicari au reuşit totuşi să ajungă la o înţelegere a intereselor mai largi ale ţării, cel puţin sub forma necesităţii unei independenţe politice. De aici vibraţia patriotică ce animă atâtea pagini de cronică, dându-le sensul superior al conştiinţei unei libertăţi de redobândit. De aici şi rolul acestora în pregătirea ideologică, în secolul al XIX-lea, a luptei pentru unire şi neatârnare. Izvoare importante pentru reconstituirea trecutului sub multiplele lui aspecte, cronicile secolului al XVII-lea au reuşit uneori, prin capacitatea de evocare şi prin frumuseţea limbii, să se impună şi ca monumente literare care continuă să farmece şi pe cititorul de azi.

Trecerea de la istoriografia moldovenească scrisă în slavoneşte la aceea în româneşte s-a făcut prin traducerea în limba română a vechilor letopiseţe slavone şi, după afirmaţia lui Simion Dascălul, prin continuarea acestora în graiul ţării până în domnia lui Vasile Lupu. Dar aceste opere nu ni s-au păstrat; pentru noi, cea mai veche scriere istorică moldovenească în limba română rămâne Letopiseţul Ţării Moldovei de Grigore Ureche. Cunoaştem azi cu suficientă precizie izvoarele de care s-a folosit Grigore Ureche în alcătuirea operei sale. Ele nu sunt de altminteri numeroase.

La baza cronicii stau Letopiseţul moldovenesc, prelucrare în limba română a analelor slavone mergând până în anul 1587, şi Cronica Poloniei de Ioachim Bielski, a cărei povestire, în limba polonă, merge şi ea până în 1586. Ştirile care formează capitolul privind ţările vecine provin dintr-o cosmografie latină, de tipul celor ale lui Sebastian Munster sau Gerard Mercator. În sfârşit, informaţiile din ultima parte, unde a fost părăsit de cele două izvoare principale, Ureche le-a primit prin transmisiune orală.

În folosirea izvoarelor sale, înlesnită de cunoaşterea limbilor latină şi polonă învăţate în şcolile poloneze, Ureche se ridică deasupra simplilor compilatori nu numai prin judecata la care le supune, ci şi prin aceea că integrează faptele istorice într-un sistem de gândire politică. Fiu al unuia dintre cei mai bogaţi şi puternici boieri moldoveni de la începutul secolului al XVII-lea şi deţinând el însuşi înaltele dregătorii până la aceea de mare vornic al Ţării de Jos, Ureche supune trecutul unei critici ieşite din tendinţele de dominaţie ale marii boierimi, care în conştiinţa cronicarului se luminaseră prin contactul cu societatea polonă. Adversar al unei puteri domneşti lipsite de controlul boierimii, orice act de autoritate îndreptat împotriva acesteia îi va apărea ca o formă de arbitrar.

De aceea revine sub condeiul lui plângerea frecventă de „neaşezarea” ţării, în care „toată direptatea au lăsat pre acel mai mare, ca să o judece”. El merge, deşi împărtăşeşte concepţia originii divine a puterii domneşti, până la a justifica uciderea lui Ştefăniţă Rareş, şi chiar şi despre Ştefan cel Mare, care simbolizează pentru dânsul însăşi mărirea Moldovei, nu uită să adauge, în portretul devenit pe drept cuvânt celebru, că era „mânios şi degrabu vărsătoriu de sânge nevinovat”.

Cu atât mai mult Ureche nu va crede în „viclenia” boierilor tăiaţi de Ştefăniţă vodă, sau în vina acelora care au atras asupra ţării campania sultanului Soliman în 1538, după cum îi scuză pe boierii lui Ioan vodă trecuţi la turci şi omite din izvorul său polon ştirea privind trădarea pârcălabului Ieremia. Astfel, nu este de mirare că domnul către care se îndreaptă cu mai multă căldură Ureche este un domn cârmuit de boieri, Petru Şchiopul, „matca fără ac”, cum îi spune cu o expresie împrumutată din acea Polonie pe care o oferă ca model.

Deşi ideolog al statului nobiliar, Ureche nu ia poziţie în favoarea colaborării cu turcii, care a constituit mult timp pentru boierime chezăşia stabilităţii acestui regim politic. Conştient de decăderea politică a ţării din vremea sa, în ciuda strălucirii unei domnii fastuoase ca aceea a lui Vasile Lupu, Ureche propune contemporanilor săi imaginea unei Moldove independente şi puternice, capabilă să înfrângă pe duşmanii cei mai tari, cum era Moldova lui Ştefan cel Mare.

Pentru ca această imagine să fie lipsită de orice i se părea a fi o umbră, el nu se va sfii să lase la o parte din izvoarele sale tot ce putea însemna o scădere a independenţei de stat, sau să interpreteze faptele chiar în ciuda acestor izvoare. Din nevoia afirmării unei demnităţi istorice pentru poporul său ajuns sub stăpânire străină vine şi invocarea - pentru prima dată în istoriografia noastră - a originii romane a românilor, cunoscută de multă vreme la noi, dar care pentru Ureche îşi dobândise întreaga semnificaţie prin contactul cu cultura antichităţii.

Legată de această idee a descendenţei romane şi ca o concluzie a ei, venea cea de-a doua idee preţioasă, aceea a unităţii românilor din cele trei ţări, pe care, sub forma unităţii de limbă, o regăsim afirmată de atâtea ori în cursul veacului, în prefeţele traducerilor de opere religioase. Altminteri, influenţa umanismului în opera lui Ureche se dovedeşte a fi cu totul redusă. Concepţia lui despre desfăşurarea istorică îl îndreaptă să caute, dincolo de mobilurile umane ale faptelor, pe care ştie de atâtea ori să le pună în lumină intervenţia unei divinităţi ce cântăreşte totul cu balanţa eticii creştine.

Este, aşadar, concepţia teologică tradiţională, de care feudalul moldovean nu se poate elibera, ba mai mult, el se arată dispus să accepte chiar şi legendele barate pe miraculosul creştin. Nici în stilul lui Ureche - simplu, adesea puternic, înviorat de accente populare, care-i fac unul din principalele farmece - influenţa culturii latine nu se străvede. Din păcate, nici un manuscris nu ne-a păstrat această valoroasă operă aşa cum a ieşit din condeiul cronicarului, ci prinsă în aluviunile interpolărilor, dintre care cele mai numeroase sunt acelea ale lui Simion Dascălul.

Cercetarea trecutului moldovenesc întreprinsă de Ureche este dusă mai departe de Miron Costin (1632-1691), care, în Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aaron vodă încoace, continuă povestirea predecesorului său până la sfârşitul domniei lui Ştefăniţă Lupu (1595-1661). Planul lui Costin fusese însă mai larg, el năzuind să reia într-o operă unitară întreaga istorie a Moldovei, şi nu numai de la întemeierea ei ca stat, ci „din descălecatul ei cel dintăi, carele au fostă de Traian împăratul”. Din acest plan vor fi înfăptuite doar scrierea închinată originii poporului român - De neamul moldovenilor - şi Letopiseţul.

La elaborarea Letopiseţului, a cărui redactare era încheiată în 1675, Miron Costin foloseşte trei categorii de izvoare. Izvoarele scrise, relativ puţin numeroase, sunt de origine polonă şi se referă îndeosebi la epoca Movileştilor. În al doilea rând vin mărturiile orale, mult mai bogate decât cele scrise, şi pe care cronicarul le-a cules cu o deosebită stăruinţă. În sfârşit, de la înapoierea sa în ţară, în 1652-1653, Costin va dispune de propriile sale amintiri de participant atent şi activ la evenimentele contemporane. Acestei cunoaşteri directe i se datorează de altminteri amploarea deosebită pe care o ia povestirea în această parte, ea alcătuind, pentru cei opt ani la care se referă, aproape 2/5 din ansamblul lucrării.

În redactarea letopiseţului său, Miron Costin aducea o cultură temeinic închegată - învăţământului urmat în Polonia i se adăugaseră achiziţiile unui pasionat cititor - un spirit critic şi o capacitate de organizare ce-l vor face să integreze organic mărturiile în povestire, precum şi o largă experienţă militară şi politică, dată de numeroasele campanii la care participase şi de străbaterea ierarhiei dregătoriilor, până la aceea de mare vornic.

Bogatei experienţe personale şi ascuţitului său spirit de observaţie li se datorează depăşirea în practică a fondului de idei teologice, care rămâne la baza gândirii sale istorice. O umanitate prinsă în concretul ei apare, astfel, în plină acţiune, cu o putere de viaţă cuceritoare. Din când în când, câte un portret zugrăvit cu măestrie defineşte mai larg un personaj de prim-plan. Comparaţii din natură îşi aruncă ici şi colo lumina asupra unei lumi aprige, mânate de pasiuni şi interese, încleştate într-o luptă fără de cruţare.

Dar Miron Costin nu este numai un artist al povestirii dramatice, turnate într-un stil a cărui gravitate e sporită de puternice rezonanţe latine. El face operă de istoric în măsura în care caută să explice acţiunile, să le definească urmările să le subordoneze unei imagini de ansamblu a desfăşurării istorice. Atenţia lui Miron Costin stă deopotrivă îndreptată spre desfăşurarea luptelor interne şi spre mediul general politic al Europei răsăritene, în care are meritul de a vedea integrată istoria Moldovei.

În judecarea evenimentelor politice şi a societăţii moldoveneşti din vremea sa, Miron Costin se va arăta, ca şi Grigore Ureche, un apărător al privilegiilor sociale şi politice ale marii boierimi. El nu contestă autoritatea domnească, şi cu atât mai mult nu admite atingerea persoanei fizice a domnului, considerată sacră prin ungere. Ideea îndatoririlor vasalice este încă vie la Miron Costin, dar clasica datorie a „sfatului” îi apare mai ales ca un drept al marii boierimi. Prin exigenţa unei riguroase aplicări a acestui drept, statul este conceput în fapt ca obiectul unei directe cârmuiri boierieşti, judecarea conflictelor dintre boierime şi domn fiind făcută îndeobşte în lumina ideii unor atari drepturi de cârmuire indiscutabile.

Societatea însăşi este văzută de Miron Costin sub forma unei stricte ierarhii de stări, în fruntea căreia se află boierimea. Dacă nu lipsesc în opera sa accentele de milă pentru sărăcimea covârşită de prea grelele biruri ale domniei, nu se vede nicăieri vreun protest împotriva regimului de exploatare la care era supusă ţărănimea pe moşiile boiereşti. Dar cel mai bine se vede poziţia lui Miron Costin în problemele sociale atunci când povesteşte episoadele vreunei răscoale, cum e, de pildă, aceea a seimenilor din Ţara Românească, unde solidaritatea de clasă îl face să ajungă la un ton de o rară violenţă.

Sentimentul patriotic, pe care în letopiseţ îl copleşea un pesimism profund, generat de criza regimului nobiliar din acea vreme, capătă forme mult mai active în lucrările lui Miron Costin închinate originii românilor. Dacă lăsăm la o parte versurile publicate de Costin la sfârşitul Psaltirii lui Dosoftei, avem în această problemă trei lucrări, primele două în limba polonă, iar cea de-a treia în româneşte. După afirmaţiile sumare ale lui Ureche, scrierile lui Costin reprezintă prima încercare istorică românească de lămurire a originilor poporului nostru, de dovedire a originii lui romane şi a unităţii etnice a ramurilor sale.

Două dintre ele - Cronica ţărilor Moldovei şi Munteniei, redactată în limba polonă în 1677, şi Istoria în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească (Poema polonă), din 1684 - urmăreau scopul de a informa opinia publică din ţara vecină. Prin afirmarea originii romane, cronicarul voia să crească prestigiul propriei ţări, pentru obţinerea ajutorului polon împotriva turcilor, apelul la acest ajutor fiind, în Poema polonă, adresat deschis şi în forme patetice. Amândouă au de asemenea meritul de a îmbrăţişa la un loc Moldova şi Ţara Românească.

Cea mai de seamă dintre aceste scrieri închinate originii romane a poporului român, De neamul moldovenilor, este şi ultima operă a cronicarului, datând din anii 1686-1691. Aici Miron Costin a ajuns la stăpânirea deplină a tuturor mijloacelor sale, atât în ceea ce priveşte concepţia, cât şi expunerea. Cu toate lacunele informaţiei şi erorile pe care le cuprinde De neamul moldovenilor, problema fundamentală a originilor noastre ca popor era pusă pe baze temeinice, Miron Costin înfăptuind prin aceasta o operă ştiinţifică de prima mână.

Dar, luptând contra „basnelor” introduse de interpolatorii lui Ureche şi străduindu-se să lămurească originile poporului său, Miron Costin nu era numai un sincer căutător de adevăr. Înfrângându-şi propriu-i pesimism, el se străduia, cum o făcuse şi Ureche, să insufle contemporanilor săi un sentiment de demnitate civică, a cărui bază o căuta - în faţa unui prezent de umilinţă şi supunere - în trecutul îndepărtat. „Caută-te dară acum, cetitoriule, ca într-o oglindă - scrie Miron Costin - şi te priveşte de unde eşti”. Sub chemarea la cunoaştere străbate îndemnul la acţiune.

Continuatorii lui Miron Costin în scrierea istoriei Moldovei nu mai dispun nici de aceeaşi înţelegere istorică, nici de acelaşi dar de scriitor. O serie de cronicari mărunţi au căutat să ducă mai departe povestirea, de la domnia lui Eustratie Dabija până la începutul secolului al XVIII-lea. Opera cea mai întinsă - cuprinzând anii 1661-1711 - a fost publicată de Kogălniceanu în volumul al II-lea din Cronicele României şi atribuită multă vreme în întregimea ei lui Nicolae Costin.

Dar critica istorică a arătat că fiului lui Miron Costin nu-i aparţine decât partea finală a acestei compilaţii, istoria primei domnii moldoveneşti a lui Nicolae Mavrocordat şi a domniei lui Dimitrie Cantemir. Şi cronica lui Nicolae Costin, ca şi Letopiseţul părintelui său, era menită să fie doar încheierea unei vaste opere, care să îmbrăţişeze întreaga istorie a Moldovei. Ceea ce a reuşit cronicarul să împlinească din acest plan de mari ambiţii a fost doar partea de început, până la 1601, redactată în două versiuni.

Pornind, după tipicul cronografiei medievale, de la „zidirea lumii” - pentru care invocă pe toţi filozofii antichităţii până la Thales din Milet şi Heraclit, pentru a se resemna apoi la legenda biblică - Nicolae Costin expediază în cinci capitole, urmându-l pe polonezul Strykowski, această fabuloasă istorie străveche, spre a trece apoi la daci, ca urmaşi ai lui Iafet. De aici înainte, scheletul lucrării este dat mai întâi de scrierea lui Miron Costin De neamul moldovenilor, apoi de cronica lui Ureche şi, în sfârşit, pentru anii 1595-1601, de aceea a părintelui său.

Acestora autorul le adaugă tot ceea ce pasiunea sa erudită reuşeşte să descopere ca informaţie în plus. Cronica domniilor lui Nicolae Mavrocordat şi Dimitrie Cantemir este o scriere mai originală decât cea precedentă şi are valoare şi de izvor istoric. Dar caracterul oarecum oficial al noii opere a marelui logofăt al lui Mavrocordat limitează independenţa de judecată a cronicarului, trecându-l pe poziţiile domniei al cărei elogiu era menit să-l facă. Această situaţie de aderent al politicii lui Nicolae Mavrocordat explică şi lumina nefavorabilă în care se înfăţişează domnia lui Dimitrie Cantemir, în care se reflectă, de altminteri, şi atitudinea acelei importante părţi din boierimea Moldovei care nu înţelegea să rupă vechea colaborare cu turcii.

Din istoriografia munteană, prima operă în limba română care să ni se fi păstrat este Istoria Ţării Româneşti de când au descălecat pravoslavnicii creştini, cunoscută şi sub numele de Letopiseţul Cantacuzinesc. Ea duce povestirea - precedată de înregistrarea unei tradiţii privind originea romană a românilor şi a aceleia despre descălecatul lui Radu Negru - de la începuturile statului până în 1688, după o grupă de manuscrise, şi până în ianuarie 1690, după altă grupă.

Operă anonimă, Istoria Ţării Româneşti a fost atribuită logofătului Stoica Ludescu, om de casă şi devotat al Cantacuzinilor, ale căror interese sunt îmbrăţişate în cronică, dar această paternitate este în ultimul timp contestată. Pentru epoca mai veche, autorul foloseşte o serie de izvoare narative: cronici interne pe care are astfel meritul de a ni le transmite sau scrieri redactate de străini, între care au fost identificate cu suficientă precizie, în afara analelor din secolul al XVI-lea, Viaţa patriarhului Nifon de Gavril Protul, cronica numită a Buzeştilor, poema închinată lui Mihai Viteazul de vistierul Stavrinos, cronica în versuri, în limba greacă, ca şi precedenta, a lui Matei al Mirelor (de la Radu Şerban la Gavril Movilă) şi cronica domniei lui Matei Basarab.

Într-un secol de istoriografie boierească, Istoria Ţării Româneşti aducea nota nouă de a reprezenta, pe lângă interesele generale ale acestei clase, pe acelea ale uneia dintre partidele în care se grupa boierimea, în vederea dominaţiei politice şi a exploatării dregătoriilor. De la domnia lui Mihnea al III-lea înainte, cronica devine povestirea vicisitudinilor postelnicului Constantin Cantacuzino şi ale fiilor săi.

Istoria ţării e înlocuită de istoria luptei Cantacuzinilor împotriva partidei adverse, strânse în jurul vornicului Gheorghe Băleanu, în care, printr-o stilizare caracteristic medievală, obiectivele politice sunt înlocuite prin justificări morale, Cantacuzinii ajungând să încarneze principiul binelui, iar adversarii lor prezentându-se ca nişte simple instrumente ale satanei. Vechea concepţie teologică a istoriei capătă astfel rolul de complice într-o luptă de facţiuni feudale.

Stăpânit de pasiune în apărarea partidei pe care o reprezenta, lipsit de o problematică politică mai largă şi de o înţelegere istorică mai adâncă, cronicarul cantacuzinesc are totuşi meritul de a fi dorit să-şi integreze amintirile asupra epocii contemporane - a căror lipsă de obiectivitate nu le anulează valoarea informativă - într-o istorie generală a ţării.

Cea de-a doua cronică munteană din secolul al XVII-lea, Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti, este tot o cronică de partidă boierească şi reprezintă, de data aceasta, interesele grupării Bălenilor. Ea duce povestirea de la descălecatul legendar al lui Negru Vodă până în ultimul an al domniei lui Şerban Cantacuzino, fiind deci, ca şi Letopiseţul cantacuzinesc, o istorie generală a acestui stat. Dar autorul său, împins de o vie curiozitate intelectuală, a îmbogăţit fondul comun al celor două cronici-care merge până în domnia lui Grigore Ghica - cu numeroase informaţii împrumutate din izvoare moldoveneşti, bizantine, greceşti, turceşti etc.

Astfel, Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti au ajuns să cuprindă într-o bună măsură evenimentele principale din trecutul medieval al Europei răsăritene, fără a izbuti însă să închege aceste elemente disparate şi să dea adevăratul cadru de istorie generală, pe care cronicarul îl va fi dorit pentru povestirea sa. Semnificativă este îndeosebi, în această străduinţă, întreţeserea informaţiei privitoare la Ţara Românească cu bogate ştiri din istoria Transilvaniei şi mai ales a Moldovei, care reflectă fără îndoială progresele realizate de conştiinţa unităţii de neam şi a comunităţii de viaţă istorică a celor trei ţări româneşti.

Partea a doua a cronicii, fără a părăsi implicaţiile de istorie generală, capătă un ton vehement anticantacuzinesc şi de apologie a partidei Bălenilor, culorile cele mai negre fiind aruncate asupra domniei lui Şerban Cantacuzino, cu tendinţele sale de guvernare autoritară. În problemele externe, dacă în partea întâi a cronicii întâlnim pagini calde despre Mihai Viteazul şi lupta lui pentru ca „să ridice jugul robiei turcului de asupra ţării”, în povestirea contemporană înfrângerile turcilor sunt înregistrate atent, dar fără comentarii, în vreme ce trecerea lui Ştefan Petriceicu de partea polonilor, de pildă, este judecată cu o aspră ironie: „părându-i-se (ca unui prost de minte), că dacă vor bate leaşăi pă turci, piere înpărăţiea turcului”.

În raport cu Letopiseţul cantacuzinesc, Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti au o valoare superioară nu numai prin mai întinsul lor orizont cultural, dar şi prin gândirea prevalent laică a autorului, în care referirile sporadice la divinitate au mai mult caracterul unui mod de expresie tradiţional. La aceasta se adaugă realele calităţi literare ale operei, în care simţi observatorul atent, uneori cu oarecare răceală, al vieţii adevărate.

Tablourile se succed rapid, fără a ocoli detaliul pitoresc, chiar dacă lipsit de semnificaţie istorică, stilul însuşi având adesea o nervozitate care-l apropie de cititorul modern. Atribuite mai întâi lui Constantin Căpitanul Filipescu, Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti au fost apoi considerate, de mai bine de o jumătate de secol încoace, ca aparţinând lui Radu Popescu, în favoarea căruia s-au adus temeinice argumente, în momentul de faţă, chestiunea paternităţii acestei scrieri a fost redeschisă.

În domnia lui Brâncoveanu are loc revenirea la forma mai veche a cronicii de curte, care capătă însă, de data aceasta, proporţii necunoscute în trecut. Cu redactarea ei a fost însărcinat boierul cărturar Radu Greceanu. Cronica merge, în redacţia ei cea mai întinsă, de la începutul domniei lui Brâncoveanu până în preajma mazilirii acestuia. Scriind din îndemnul şi sub supravegherea domnului, autorul beneficiază de o informaţie extrem de bogată şi de circumstanţiată, care conferă un interes de netăgăduit operei sale. Dar, lipsit de independenţă, cronicarul urmăreşte pas cu pas justificarea şi preamărirea domnului şi atacă cu violenţă pe duşmanii acestuia.

Faptele sunt consemnate în stricta lor desfăşurare cronologică, în capitole scurte şi pe ani de domnie, fără nici o încercare de legătură între ele şi de degajarea unor linii de dezvoltare politică. Apar astfel, pe acelaşi plan, porunci turceşti, campanii militare, comploturi boiereşti, nunţi în familia domnească, vizite pe la vii şi moşii, intrări cu alai în capitală, primiri de oaspeţi. Bogatele construcţii brâncoveneşti îşi au şi ele capitolele sau paragrafele lor, dar activitatea culturală e pomenită doar în prefaţă, pe când italianul Del Chiaro ne dă în cartea sa şi o listă de tipărituri.

În afara acestei prezentări oficiale, domnia lui Brâncoveanu cunoaşte încă două tratări: aceea a unei cronici anonime, a cărei redactare se încheie abia sub Nicolae Mavrocordat, şi aceea a lui Radu Popescu, care, reluându-şi povestirea în mai multe etape, va merge până în 1729. Amândouă aceste opere vor fi cercetate în cadrul epocii în care au fost duse la capăt.

Aşa cum uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino furnizase subiectul unei povestiri istorice în versuri greceşti, tradusă în româneşte, de asemenea în versuri, de către Radu Greceanu şi tipărită în ultimii ani ai secolului al XVII-lea, şi sfârşitul lui Brâncoveanu a fost cântat de un contemporan, în versuri stângace, dar de factură populară. Operă a unui cărturar modest, poate a unui dascăl de biserică, Cântecul lui Constantin vodă a avut o largă răspândire manuscrisă şi a pătruns în colinde, în care stăruie până azi începutul lui.

Reprezentantul de cel mai mare prestigiu al culturii Ţării Româneşti la sfârşitul veacului al XVII-lea şi începutul celui următor a fost stolnicul Constantin Cantacuzino, care a îmbinat o acţiune politică deosebit de susţinută cu permanente preocupări de cultură. Învăţătura primită acasă a fost întregită de către Constantin Cantacuzino la Adrianopol şi Constantinopol, şi mai ales - în anii 1667-1669 - în mediul de veche tradiţie culturală al Universităţii din Padova. Lăsând la o parte preocupările teologice ale stolnicului sau rolul său general cultural, domeniile în care activitatea acestuia a însemnat o dată în istoria culturii româneşti - deşi ca volum realizările sunt cu mult inferioare capacităţii autorului - rămân cele ale geografiei şi istoriografiei.

Contribuţia geografică a lui Constantin Cantacuzino a fost amintită mai înainte. În ce priveşte opera sa istorică, concepută ca o vastă cercetare a întregului trecut al ţării, ea nu a fost realizată decât într-o măsură destul de mică. Istoria Ţării Româneşti, aşa cum ni s-a păstrat - Samuil Micu pare a fi. cunoscut totuşi, ca şi Naum Râmniceanu, un manuscris care ducea povestirea până în secolul al XIII-lea - tratează doar problema originii românilor până la aşezarea hunilor în Pannonia. Avem a face, deci, cu reluarea de către un învăţat muntean a discuţiei duse în Moldova de mai multă vreme.

Posibilităţile de informare ale stolnicului Constantin Cantacuzino au fost mai întinse decât ale lui Miron Costin. Izvoarele folosite de el sunt mai numeroase, cunoştinţele sale de limbă greacă îngăduindu-i să adauge la cele în latineşte - fie antice, fie opere ale umaniştilor - şi scrieri greceşti sau bizantine. Cultura sa mai adâncă îi permite să facă şi o critică mai ascuţită a izvoarelor, pe care le citează cu o remarcabilă precizie, fără să ajungă însă a bănui că ar putea încerca o ierarhizare a lor după vechime şi valoare. Ca şi Miron Costin, stolnicul a simţit interesul pentru istorie al urmelor arheologice.

Înarmat cu bogata sa informaţie, el reuşeşte să aducă importante lumini noi. Constantin Cantacuzino ştie, spre deosebire de Costin, că Traian a dus două războaie împotriva lui Decebal, caută să fixeze hotarele Daciei romane şi recunoaşte supravieţuirea dacilor după cucerirea romană. Dar ceea ce-l interesează mai ales sunt coloniştii romani, căci „noi, rumânii, suntem adevăraţi romani şi aleşi romani în credinţă şi în bărbăţie”.

Stăpânit de această idee - rodnică într-o anumită epocă a istoriei noastre, dacă nu suficient de ştiinţifică - stolnicul Cantacuzino desfăşoară o impresionantă argumentare în favoarea continuităţii în Dacia, după cum se răfuieşte aprig, şi el, cu „basnele” lui Simion Dascălul. Dar dacă rezultatele cercetării lui Constantin Cantacuzino sunt importante şi el se arată superior cronicarului moldovean ca informaţie şi critică, nu acelaşi lucru se poate spune despre concepţia sa cu privire la desfăşurarea istorică - rămasă la stadiul gândirii teologice, împletită cu banale consideraţii morale - şi cu atât mai puţin despre capacitatea sa de a stăpâni subiectul sau despre forma sa.

Prins de pasiunea sa erudită, stolnicul nu pierde ocazia nici unei digresiuni, fie ea cât de lungă şi cât de îndepărtată de subiect. Printre aceste digresiuni, una cel puţin merită atenţia noastră: este vorba de caldul elogiu pe care istoricul - care se vrea roman şi nu-i cruţă de multe ori, în ciuda propriei origini, pe grecii din vremea sa - îl face Elladei şi civilizaţiei eline.

Se simte în această viziune culturală mai largă - faţă de aceea a unui Miron Costin, stăpânit doar de amintiri romane şi de imaginea unei Italii pe care nu o cunoscuse - puternicul aport al culturii elenice la formaţia intelectuală a lui Constantin Cantacuzino. Claritatea gândirii elenice nu se face însă simţită în stilul eruditului boier. Stolnicul nu era un artist şi opera lui nu se înscrie în istoria prozei româneşti. Ea a făcut să se ştie mai mult despre originea românilor, ceea ce e un merit incontestabil, dar măestrita evocare a acesteia, aşa cum ne-a lăsat-o secolul al XVII-lea, rămâne să fie căutată mai departe la Miron Costin.

Alături de interesul pentru trecutul propriei ţări, sau de cel pentru problema originii românilor, întâlnim în istoriografia veacului al XVII-lea şi un efort de cunoaştere îndreptat spre istoria generală. Încă din veacurile anterioare, circulau la noi în manuscris cronici de caracter universal. În secolul al XVII-lea se face un pas înainte pe această cale. Numărul cronografelor copiate devine tot mai mare, ele se traduc în româneşte, iar câteodată avem de-a face cu mai mult decât o simplă traducere. Astfel e cazul celui mai important dintre aceste cronografe, cel datorat călugărului Moxa sau Moxalie, care constituie cea dintâi operă de istorie universală în limba română.

Redactarea primei părţi a cronografului lui Moxa, mergând până în secolul al XII-lea, s-a făcut în anul 1620, deci înainte de redactarea în româneşte a celor mai vechi cronici de cuprins intern care să ni se fi păstrat până azi. Povestirea lui Moxa, care merge de la „începutul lumiei dentăiu” până la anul 1489, are la bază versiunea bulgară a cronicii lui Manasses şi unele anale sud-slave, asupra cărora călugărul oltean exercită o stăruitoare acţiune de prelucrare.

Încă din veacul al XVII-lea se pare că s-au început şi traducerile de cronografe din limba rusă, care se vor înmulţi în veacul următor. Dar cele mai multe cronografe, începând din jumătatea a doua a secolului al XVII-lea, sunt traduse din greceşte. Ele derivă fie din cronograful lui Dorotei de Monembasia, tipărit la Veneţia în 1631 şi apoi în numeroase alte ediţii, fie dintr-acel al lui Matei Cigala, imprimat tot acolo în 1650.

Forma care va cunoaşte cea mai mare răspândire va reprezenta însă o contaminare între aceste două cronografe greceşti. E aşa-numitul tip Danovici, după numele copistului, probabil chiar al traducătorului celui mai vechi manuscris, a cărui însemnare s-a păstrat într-o copie din 1689: Pătraşco Danovici, fost logofăt al treilea în Moldova şi „grămătic de scrisoare grecească”. O traducere după cronograful lui Cigala, cu unele aspecte de prelucrare şi sincronisme stabilite între istoria Bizanţului şi cea a Moldovei, a dat şi mitropolitul cărturar Dosoftei.

Unele capitole din cronografe capătă şi o existenţă independentă. Astfel este cazul unei scurte istorii a Veneţiei, mergând până la 1669 - Pentru ca să se ştie de când s-au zidit vestita Veneţie şi câţi prinţipi, adecă domni, au fost până acum. În afară de cronografe, pentru istoria altor ţări avem mai întâi bogatul material care e pus în circulaţie chiar de către cronicarii noştri în scrierile lor, şi în al doilea rând, o serie de lucrări speciale.

Astfel e, de pildă, traducerea din limba rusă a Cronicii Kievului sau Sinopsisul pentru începerea neamului slovenesc şi a cetăţii Kievului, istorie generală a slavilor continuată cu istoria Rusiei şi îndeosebi a celei kieviene. Această lucrare de istorie rusă va mai cunoaşte în cursul secolului al XVIII-lea alte două traduceri, larga ei difuzare fiind atestată de cele 12 manuscrise identificate până acum. Miron Costin, care va folosi atât de mult în scrierile sale asupra originii românilor pe Toppeltin, dă în Istoria de crăia ungurească o prelucrare după Origines et occasus Transsylvanorum, tipărită la Lyon, în 1667. În Graiul solului tătăresc, el traducea de asemenea, cu prescurtări şi adaosuri, un capitol din Quintus Curtius.

Din istoriografia antică - în afara cărţilor tipărite în străinătate şi care au pătruns şi în bibliotecile noastre, ca şi altele privind istoria medievală, citate de altminteri de cronicari - s-au tipărit chiar la noi, în 1704, Vieţile paralele ale lui Plutarh, traduse în greaca modernă de Constantin Brâncoveanu, fiul domnitorului. O semnificaţie deosebită, atât prin valoarea ei literară, cât şi pentru interesul istoriografie pe care îl presupune, o are frumoasa traducere în limba română, făcută în Moldova la mijlocul secolului al XVII-lea, a Istoriilor lui Herodot.

Activitatea oamenilor de cultură ai veacului al XVII-lea s-a dovedit fecundă în rezultate. Prin traduceri, prin prelucrări, şi mai ales prin operele lor originale, ei au îmbogăţit patrimoniul cultural al societăţii româneşti şi au lăsat ca moştenire o limbă înzestrată cu remarcabile mijloace de expresie. Se cade să evocăm acum şi un alt aspect al activităţii lor, anume conştiinţa unei datorii de împlinit, care-i animă pe cei mai luminaţi dintre ei. Varlaam îşi oferea Cazania drept „daru limbii romaneşti, carte pre limba romanească”.

Mitropolitul Teodosie al Ţării Româneşti scria în prefaţa uneia dintre tipăriturile patronate de el: „găndescu şi alte cărţi a mai da în lumină, căt voiu putea, iar zicu pentru folosul şi adaosul lipsitului neamului nostru”. Grigore Ureche îşi scrie letopiseţul „ca să nu se înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu să ştie ce s-au lucrat, să să asemene fierălor şi dobitoacelor celor mute şi fără minte”.

În prefaţa la Viaţa lumii, găsim mărturia lui Miron Costin pentru acest efort conştient de îmbogăţire a culturii româneşti: „nu să poftescu vreo laudă dintr-această puţine osteneală, ci mai multu să să vază că poate şi în limba noastră a fi acest feliu de scrisoare ce să chiamă stihuri. Şi nu numai aceasta, ce şi alte dăscălii şi învăţături ar putea fi pre limba românească”.

În acelaşi timp, contactul cu oamenii de cultură ai secolului al XVII-lea îţi lasă nu numai sentimentul unei prospeţimi de minte deschisă spre noi orizonturi, a unei puternice năzuinţe de a cunoaşte cât mai mult şi de a împărtăşi şi altora aceste cunoştinţe, dar şi impresia unei încordate lupte cu o limbă nemlădiată încă. Pentru aceşti pionieri, mărturisirea dificultăţilor nu constituie o ruşine.

Dosoftei traduce Psaltirea în versuri „în cinci ai foarte cu osârdie mare”, lucru socotit a merita să fie spus în însuşi titlul cărţii, iar Vieţile sfinţilor sunt tălmăcite „pre limba rumânească cu lungă nevoinţă, şi cu lexicoane de-agiunsu”. În prefaţa Bibliei lui Şerban Cantacuzino, se recunoaşte de asemenea că „la unele cuvinte să fie fostu foarte cu nevoe tălmăcitorilor pentru strimtarea limbii romaneşti”.

Dar dificultăţile acestor începuturi, conştiinţa lor şi triumful asupra şovăielilor datorită simţului datoriei se vădesc cel mai bine în mişcătorul pasaj al lui Miron Costin privind geneza cărţii De neamul moldovenilor: „Începutul ţărilor acestora... a scrie, multă vreme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta veci de la discălecatul ţărilor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăş nescris..., ieste inimii durere. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă...”. Sunt mărturii ale unui devotament faţă de cultura poporului nostru ce-i fac pe marii cărturari ai veacului al XVII-lea să rămână vii în conştiinţa urmaşilor.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …