Istoria românilor din Dacia Traiană

Istoria unui popor este în mare parte determinată de natura, în sinul căreia este aşezat. De la această lege firească nu s-a putut substrage nici poporul român; ba la dânsul chiar, înrâurirea naturii s-a arătat ca o putere deosebită. O cercetare a acestei înrâuriri va lumina ca un far întregul întuneric al veacurilor trecute. De aceea deschidem cu dânsa cartea istoriei sale.

Din elementele fireşti, configuraţia şi aşezarea ţării vor juca rolul cel mai mare în mersul istoriei unui popor, deşi acest rol se poate modifica după cum se îndreaptă pasul timpurilor. Natura reprezintă, în formele ei neclintite şi înţepenite, elementul statornic în viaţa poporului; plăsmuirile minţii omeneşti pe acel progresiv şi schimbător. Din întreţeserea lor mutuală se desface în decursul veacurilor pânza istoriei.

Dacă privim la o hartă a Europei, alcătuită pentru a arăta rasele ce o locuiesc, observăm că rasa latină formează în apusul Europei o masă compactă şi aşezată pe un teritoriu ce se ţine delaolaltă, pe o întindere de mai bine de 1.200.000 kmp, numărând aproape de 100.000.000 de locuitori, toţi împărtăşind aceeaşi religie şi aşezaţi în regiunea fericită unde cultura omenească a dat cele mai strălucite ale sale roade.

Departe spre răsărit şi fără nici o atingere directă cu trupul cel mare al latinilor apuseni, se află aruncat celalalt grup de latini ortodocşi, românii, înconjuraţi de toate părţile de neamuri străine, în care niciodată sângele nu poate provoca pentru ei şi o mişcare de simpatie, ci numai interesul îndreaptă cu răcoare calculele sale socotitoare. Această poziţie a românilor, răzleţită cu totul de marea familie din care fac parte, este pentru ei din cele mai dăunătoare. Cu cât se accentuează mai mult politica de rasă, către care gravitează cu o nespusă putere vremurile noastre, cu atâta poporul român este expus la primejdie, căci el este lăsat singur să lupte cu uriaşii ce-l înconjoară.

Popoarele latine, chiar când ar vrea să-l ajute, nu o pot face din pricina îndepărtării. Mai dăunător însă este faptul că poporul român, fiind aşezat în sfera de acţiune a altor popoare, acele latine mai că nu au interes a-l ajuta, şi în secolul nostru cel de fier şi de foc, simpatia cel mult poate să vină în sprijinul interesului, niciodată însă să-l înlocuiască. Primul neajuns al poziţiei noastre geografice este deci că, pe când ginta latină formează ca un continent în apusul Europei, noi latinii răsăriteni suntem ca o insulă pierdută într-un ocean de neamuri străine.

În această parte deci, unde soarta a voit să arunce pe poporul român de la nordul Dunării, el locuieşte astăzi o Întinsă regiune de 300.000 kmp, aproape cât este suprafaţa Italiei şi mai bine ca jumătate cât acea a Franţei, cuprinsă între trei ape curgătoare mari, care mărginesc între ele o formă triunghiulară. Aceste ape sunt fluviul Dunărea la sud, fluviul Nistru ca lăture răsăriteană şi marele afluent al Dunării Tisa, ca lăture apuseană. În această regiune, românii alcătuiesc mai pretutindeni o poporaţie compactă, trecând unele insule de ale lor şi peste hotarele arătate.

În mijlocul acestui triunghi de ape, se ridică un alt triunghi de munţi, alcătuit din puternicele lanţuri ale Carpaţilor răsăriteni. Acest al doilea triunghi întinde laturile sale aproape paralel cu cursul râurilor, stretăindu-le numai în două puncte: la nord, prin prelungirea Carpaţilor către centrul Europei, care desparte izvoarele Nistrului de acele ale Tisei, şi la sud, către Dunăre, unde îngustează patul fluviului la Porţile de Fier, pentru a se prelungi de ceea parte de dânsul, în munţii Golubinski din Serbia.

Arătatele prelungiri ale munţilor Carpaţi către apus şi sud, despart regiunea plană cuprinsă între munţi şi râuri în două şesuri: acel apusean, al Tisei care, ţinându-se într-una cu şesul Dunării mijlocii, alcătuieşte ceea ce s-ar putea numi Mesopotamia europeană, şi acel răsăritean care se întinde către Marea Neagră, trece Dunărea şi se opreşte tocmai în munţii Balcani. Acest din urmă şes face un trup cu marele şes răsăritean al Europei.

O asemenea aşezare a Carpaţilor în raport cu poporul nostru este cu totul excepţională şi a avut asupra soartei sale urmările cele mai însemnate, într-adevăr, dacă vom observa cum sunt aşezate popoarele în raport cu munţii, vom găsi, cu toată nesfârşita deosebire ce întâlnim în configuraţia geografică a ţărilor împrăştiate pe suprafaţa globului, o regulă obştească: o naţionalitate se întinde de obicei în bazinul unui fluviu sau al unei mări şi că este mărginită de către o altă naţionalitate prin un munte sau măcar prin un colnic.

Formulată mai scurt, această regulă s-ar putea rosti: „O naţionalitate este un bazin, iar o graniţă un munite”. Pentru a lăsa la o parte Italia, Spania sau Grecia, aşa de hotărât delimitate, vedem de exemplu că francezii se întind în bazinul Oceanului Atlantic şi că sunt despărţiţi de spanioli şi italieni prin Pirinei şi Alpi, de germani prin Vosgi. Germanii sunt iarăşi închişi de munţii Franţei şi ai Italiei către apus şi sud, la nord de Marea Baltică şi aceea a Nordului; la răsărit de dealurile ce întovărăşesc cursul Oderului şi care îi despart de poloni.

Chiar acele naţii care s-au întins în sânul altora, precum boemii (cu moravii) şi ungurii, între germani, încă au ocupat nişte regiuni determinate în chip firesc de munţii sau dealurile înconjurătoare. Aşa boemii s-au aşezat în bazinul superior al Elbei, mărginit foarte lămurit de munţii numiţi Pădurea Boemă spre sud, iar dinspre nord cu Erz-Gebirge şi Riesen-Gebirge. Ungurii deasemenea s-au aşezat în regiunea Dunării mijlocii şi a Tisei, înconjuraţi din toate părţile de munţii Carpaţi, şi anume: pe lângă Viena, de Carpaţii Mici, dinspre slavii nordici şi români de diversele ramuri ale Carpaţilor Mari, iar către slavii sudici, de munţii Dravei (Waradin şi Sirmiu).

Dacă privim naţionalităţile mai mici precum sârbii, bulgarii, albanezii, danezii, vom găsi pretutindeni nişte ţări bine aşternute, mărginite de munţi care despart neamurile ce le locuiesc, de neamurile vecine. Numai acolo vor lipsi margini hotărâtoare, unde pe o regiune întinsă munţi nu se întâlnesc, precum în marele şes oriental ai Europei, locuit fără hotare fireşti apreciabile de ruşi, poloni, fini şi tătari .

Aşezarea geografică a românilor face o excepţie de la această regulă. Ei sunt lipsiţi de margini fireşti, şi muntele care ar trebui să-i despartă de alte naţionalităţi, strătaie însuşi poporul lor în mai multe mădulare dezbinate, între care ridică nişte stavile uriaşe, rupe continuitatea ţării lor, împărţind-o în mai multe regiuni ce nu au între ele nici un soi de legătură. Carpaţii au într-adevăr o configuraţie foarte ciudată, precum n-o mai întâlnim la nici un munte de pe faţa pământului.

Desfăcându-se din Alpi în ramura numită Carpaţii Mici, de la capătul Moraviei, se întind ca un lanţ către răsăritul Europei, sfârşindu-se în partea lor cea mai orientală, într-un pumn uriaş, în care este prinsă parte din naţia română ce se împrăştie apoi printre degetele sale strânse, în şesurile Nistrului şi ale Dunării. Carpaţii nu mărginesc nici o regiune; ba nici măcar nu au rolul obişnuit al munţilor, de a despărţi bazinurile a două fluvii. De aceea duri pornite de pe ambele lor laturi, cea nordică şi cea sudică, se varsă în acelaşi fluviu, Dunărea, precum sunt: Siretul, Prutul deoparte, Tisa cu afluenţii săi şi Oltul de altă parte.

Carpaţii, ridicând deci uriaşa lor statură în mijlocul naţiei române, o împart mai ales în două trunchiuri deosebite, unul întors cu faţa înspre apus, celalalt spre răsărit, care ambele se reazemă cu spetele lor de zidul cel greu de străbătut, aşezat între dânsele. Puţine numai şi anevoioase sunt răspunderile între aceste două părţi: către Moldova, pasurile Tulgheşului, Chimeşului şi acel al Oituzului; către Muntenia, Predealul, Branul, Turnul Roşu şi Vulcanul: iată aproape singurele puncte pe unde îşi pot da mâna românii de peste munţi cu acei de dincoace.

Pretutindeni, pe aiurea, ponoare sau prăpăstii nestrăbătute decât doară de piciorul ager şi neobosit al vânătorului de munte. Carpaţii sunt pricina hotărâtoare a dezbinării politice a românilor. Vom vedea că românii, stând în cetatea munţilor un timp îndelungat, se revărsară de la o vreme în afară, către văile şi şesurile de la Marea Neagră. Astfel se născură cele două state, al Munteniei şi al Moldovei, pe când, dincolo de munţi lanţurile lăuntrice despărţeau pe români în mai multe ţări deosebite: Transilvania, Maramureşul, Crişiana şi Banatul, asemenea cantoanelor sviţerene sau republicilor celor mici ale Greciei antice.

Din această revărsare a românilor în afară de cetatea Carpaţilor şi anume, prin două desfundături deosebite, una la sud, din Făgăraş şi alta la nord, din Maramureş, se explică cum în câmpia răsăriteană şi sudică, chiar pe o unitate teritorială continuă, se putură înjgheba două state: Muntenia şi Moldova, în loc de unul singur. Şi atât de puternică fusese îndreptarea divergentă, imprimată lor încă de la obârşie, încât ele trebuiră să trăiască despărţite, ba chiar duşmane, mai mult de o jumătate de mie de ani.

Abia veacul nostru văzu dispărând stavila ridicată între ele şi unirea lor într-un singur corp. Dar aici era vorba numai de piedici ridicate de oameni, şi de împrejurări care dădură naştere unor greutăţi politice. Asemenea stavile mai uşor se pot învinge sau cel puţin înconjura. Plăzmuirile naturii însă stau înaintea noastră cu o putere mult mai mare şi mai greu de răpus. De câtă încordare va avea nevoie simţământul naţional la români, pentru ca, luându-şi zborul peste culmile carpatine, să prindă într-un singur lanţ viaţa lor ca popor.

Tot aşezarea Carpaţilor hotărî legăturile în care românii intrară cu popoarele ce avură asupra lor o înrâurire precumpănitoare. Şesul sudic răsăritean va primi înrâurirea popoarelor sudice şi răsăritene. Părţile de peste munţi, mai deschise spre apus, vor gravita în sfera popoarelor apusene. Dacă Carpaţii, în loc de a dezbina pe români în două trunchiuri lipsite de apărare, şi-ar fi întins crestele în jurul naţionalităţii lor, ei ar fi fost în orice caz un sprijin al dezvoltării lor naţionale, în loc de a-i sta ca o piedică împotrivă.

Vom vedea totuşi cum Carpaţii au fost pe de altă parte adăpostul neamului nostru în timpul vijelios al năvălirilor barbare, cum l-au ocrotit şi mântuit de pieire, ba l-au păstrat până la un punct ferit de multe amestecuri, şi cum în aceşti munţi s-a fiert şi închegat marea şi minunata unitate a poporului român. Pe munţi se formează norii binefăcători, care aduc rodirea şi îmbelşugarea, şi tot pe dânşii iau naştere grindina şi ploile prăpăstioase ce răspândesc pustiirea şi sărăcia. Natura ascultă de propriile ei legi, fără a căta dacă ele priesc sau fac rău omenirii, şi acest rol nepăsător faţă cu omul, natura îl îndeplineşte atât în viaţa de toate zilele, cât şi în lungul curs al istoriei.

Şi cu toate acestea, poporul român nu poate năbuşi o speranţă ce încolţeşte în el, de câte ori îşi aruncă ochii spre toate acele părţi unde răsună graiul românesc, anume că din păturile adânci ale unui viitor oricât de îndepărtat, va răsări odată frumosul arbore al unirii tuturor românilor; că pe cât se întinde graiul lor comun, se vor înjgheba şi interesele lor comune; că graniţele statului vor cădea odată împreună cu acelea ale naţionalităţii lor.

Poate că mult timp vor trebui românii să mai aştepte întruparea acestei dragi vedenii; dar oricât ar fi să aşteptăm, mărimea ţelului să ne dea puterea de a răbda, şi întreaga noastră strădanie, întreaga noastră muncă să fie îndreptată numai şi numai spre acest scop sfânt şi măreţ. Fericit e poporul ce poate avea în această lume un ideal de realizat; al nostru este viu înaintea ochilor şi noi să nu-l vedem.

Orice om ca şi orice popor trebuie să lupte pentru ceea ce el crede că este binele, fără să cate la uşurinţa sau greutatea realizării ţintelor urmărite; căci nimeni nu poate şti încotro viaţa lui va fi împinsă de puterile istorice. Se poate întâmpla ca evoluţia să îndrepte paşii mersului ei în sensul dorinţelor noastre; atunci strădania pusă spre a le realiza va aduce mai repede a lor îndeplinire. Dacă însă evoluţia ar tinde către o îndreptare potrivnică scopurilor noastre, vom izbuti cel puţin a întârzia poate momentul morţii lor, ceea ce încă este un câştig.

Check Also

Regalitatea şi religia în Dacia

În secolele I î.Hr. – I d.Hr., societatea geto-dacică a cunoscut o perioadă de apogeu, …

Monumente de artă din Dacia romană

La Sarmizegetusa, Apulum, Drobeta şi Romula s-au descoperit urmele unor monumentale băi publice (thermae), care …

Năvălirea ungurilor în Dacia

Starea ţărilor de peste munţi la venirea ungurilor. Români sub voievozii bulgari De la stingerea …

Întinderea şi organizarea administrativă a Daciei

La sfârşitul celui de-al doilea război dacic întreg teritoriul care formase regatul lui Decebal era …

Coloniştii romani în Dacia

Colonizarea Daciei pe timpul lui Traian a avut un caracter oficial şi ea s-a realizat …