Istoria politică a provinciei Dacia

În vara anului 106 d.Hr. o parte din teritoriile cucerite de la Decebal formează provincia Dacia. Traian acordă o atenţie deosebită organizării ei, împânzind-o cu trupe şi pornind marea acţiune de colonizare. Sub domnia lui, în Dacia e linişte, căci înfrângerea era prea recentă şi prea grea pentru ca dacii să se poată iarăşi ridica împotriva Romei. Moartea lui Traian la întoarcerea din îndepărtata expediţie contra parţilor (117 d.Hr.) face să renască în Dacia speranţa eliberării. Populaţia autohtonă se ridică la luptă, ajutată de sarmaţii iazygi şi roxolani, care atacă simultan frontierele Imperiului. Situaţia e atât de gravă, încât reclamă prezenţa la Dunăre a lui Hadrian (117-138), urmaşul împăratului defunct.

După ce ia primele măsuri, Hadrian lasă în Dacia pe generalul Quintus Marcius Turbo, care respinge atacurile şi înăbuşă răscoala. Urmarea pacificării este prima reorganizare a provinciei (118 d.Hr.): crearea Daciei Superioare şi a Daciei Inferioare. Câţiva ani mai târziu (124 d.Hr.), Hadrian va crea Dacia Porolissensis. Ca şi în alte provincii, el promovează aici o politică de reconciliere cu populaţia autohtonă (aşa se explică adăugarea epitetului de Sarmizegetusa la numele coloniei Ulpia Traiana) şi de romanizare: în vremea lui, două aşezări mari - Drobeta şi Napoca - primesc rangul de municipium. Măsurile luate îi îngăduie încă în 118 împăratului să retragă din Dacia o parte din trupele lăsate de Traian, provincia având acum o singură legiune: a XIII-a Gemina, cu garnizoana ia Apulum.

Războaiele marcomanice

Liniştea se menţine în Dacia şi în perioada domniei lui Antoninus Pius (138-161 d.Hr.), deşi acesta poartă, pe la 143 şi în 157-158, lupte cu dacii liberi de la hotarele nordice şi estice ale provinciei. Sub Marcus Aureilus (161-180) însă Dacia e zguduită şi ea de războaiele marcomanice care încep la 166, frontierele romane de la Dunărea superioară şi mijlocie fiind atacate de o vastă coaliţie de triburi în frunte cu marcomanii. Duşmanii pătrund în anul următor şi pe teritoriul Daciei, distrugând castrele de la Porolissum şi devastând regiunea auriferă din Munţii Apuseni.

Chiar Sarmizegetusa e un moment ameninţată, mai ales că o parte a dacilor din provincie se foloseşte de prilej pentru a se răscula. Situaţia gravă determină aducerea pe front şi apoi în Dacia a legiunii a V-a Macedonica, instalată în 167/168 la Potaissa (Turda). Noua situaţie îl face pe Marcus Aurelius să procedeze la o ultimă reorganizare a provinciei nord-dunărene, înglobând Dacia Inferioară în cea Superioară (care devine, astfel, Dacia Apulensis) şi creând în Banat Dacia Malvensis. Cele trei Dacii sunt puse sub autoritatea unui comandant militar şi guvernator unic: cel dinţii e Marcus Claudius Fronto, care-şi găseşte moartea în luptele cu iazygii şi germanii.

Dacia nu va mai avea de suferit alte invazii, dar starea de război care dăinuieşte aproape neîntrerupt în provinciile vecine până la moartea lui M. Aurelius şi urcarea pe tron a fiului său, Commodus (180-192), va încetini vindecarea rănilor provinciei. Abia sub domnia lui Septimius Severus (193-211) şi a lui Caracalla (211-217), pacea durabil restabilită va permite un nou avânt economic. Septimius Severus acordă câtorva aşezări rangul de oraş, reface drumurile. După cât se pare tot sub el, Oltenia şi teritoriul roman din stânga Oltului sunt apărate de un nou şi veritabil limes (aşa-numitul limes Transalutanus) ce consta dintr-un val şi un şanţ, precum şi dintr-o serie de castre şi fortificaţii mai mici.

Severus Alexander (222-235)

O perioadă de mare însemnătate în istoria Daciei romane este aceea a domniei lui Severus Alexander. De numele acestui împărat se leagă o serie de măsuri care denotă o grijă deosebită faţă de provincia Dacia. Acum este înfiinţat un conciliu reprezentativ al întregii provincii (concilium Daciarum trium), din care fac parte delegaţi ai oraşelor şi ai districtelor rurale. Conciliul îşi ţinea şedinţele la Sarmizegetusa (care tocmai sub Severus Alexander primeşte titlul de metropolă a Daciei), fiind prezidat de marele preot al cultului imperial (coronatus Daciarum trium); el discuta problemele şi nevoile provinciei, formula eventuale plângeri împotriva dregătorilor abuzivi, aducea elogii guvernatorului în funcţie şi-şi exprima credinţa faţă de împărat. Deosebit de important şi de semnificativ este faptul că asemenea concilii existau numai în provincii complet romanizate sau în care romanizarea făcuse progrese apreciabile. Atestarea conciliului celor trei Dacii reprezintă, aşadar, o dovadă a succesului procesului de romanizare în provincia de la nordul Dunării.

Chiar dacă provincia nu mai are de suferit invazii ca aceea a marcomanilor, ea este destul de des atacată de dacii liberi. Pe la mijlocul secolului al III-lea, carpii din podişul central moldovenesc sunt aceia care dezlănţuie repetate atacuri, singuri sau împreună cu goţii, împotriva Imperiului. Majoritatea acestor năvăliri sunt îndreptate spre Moesia Inferioară, dar în anul 242 şi în anul 245 carpii pătrund şi în Dacia. Prima lor invazie e respinsă de împăratul Gordian al III-lea (238-244), iar cea de-a doua de Filip Arabul (244-249); acesta e nevoit, totuşi, să abandoneze fâşia de teritoriu din Muntenia şi să retragă graniţa provinciei pe Olt. În ciuda acestor evenimente, situaţia Daciei nu e îngrijorătoare; tocmai acum (în anul 246) provincia primeşte dreptul de a bate monedă de bronz.

Părăsirea Daciei

Criza generală a Imperiului îşi face simţite efectele, în cele din urmă, şi în Dacia. Pe vremea împăratului Gallienus (253-268) se constată o netă înrăutăţire a situaţiei economice, ilustrată, printre altele, de reducerea circulaţiei monetare şi de încetarea (în 257) emisiunilor monedelor provinciale. Totuşi, armata Daciei îşi face datoria şi atacurile dinafară afectează numai într-o măsură redusă provincia. Aceste atacuri supun însă linia Dunării la o presiune mereu crescândă şi împăratul Aurelian (270-275) se vede pus în faţa unei grele dileme: fie să abandoneze Dacia, retrăgând armatele de aici pe linia Dunării unde erau mai necesare, fie să păstreze provincia traiană cu riscul de a vedea devastate ţinuturile sud-dunărene. Împăratul optează pentru prima soluţie, sacrificând Dacia intereselor superioare ale Imperiului. Din ordinul său, trupele şi administraţia romană părăsesc, în anul 271-272 d.Hr., provincia creată de Traian, lăsând pe loc o numeroasă populaţie romanizată. Abandonarea Daciei deschide în istoria ei un nou capitol: epoca de trecere la feudalism.

Check Also

Hotarele Daciei romane

Cu o singură modificare şi aceasta temporară, noile hotare ale provinciei Dacia statornicite pe la …

Modelul politic liberal

Monarhia parlamentară Partizanii liberalismului au găsit în monarhia parlamentară engleză şi ulterior în democraţia republicană …

Cele din urmă lupte politice ale partidei naţionale şi produsele ei literare

Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa, uneltele oarbe ale turcilor, purtară numai în taină o politică …

Dacia şi poporul geto-dac

Sub denumirea de daci sau geţi, se înţelege populaţia care, din timpuri străvechi, a locuit …

Clasele sociale din Dacia romană

Societatea din Dacia romană este împărţită în clase antagoniste. Clasele fundamentale sunt cele proprii orânduirii …