Istoria politică a geto-dacilor în secolele I î.Hr. şi I d.Hr.

Istoria politică a geto-dacilor în cele două secole ce premerg cuceririi Daciei e strâns legată de înaintarea puterii romane în Peninsula Balcanică şi în Pannonia. Datorită acestui fapt, aproape toate ştirile despre ei ne sunt transmise de istoricii şi scriitorii Romei, fie de limbă greacă, fie de limbă latină. Prea puţine informaţii ne vin din izvoare epigrafice, numismatice sau arheologice.

Pătrunderea Romei în Peninsula Balcanică începută pe la sfârşitul secolului III î.Hr. şi cucerirea succesivă a peninsulei în cursul veacurilor II şi I transformă cursul de jos al Dunării în o graniţă firească între romani şi daco-geţi. De fapt, Dunărea de jos a şi rămas totdeauna adevăratul hotar al Imperiului până la prăbuşirea stăpânirii romano-bizantine în jurul anului 600 din era noastră. Ea oferea un obstacol destul de serios pentru apărare împotriva năvălirilor seminţiilor „barbare” de la nordul fluviului.

Asemenea incursiuni se şi produc în curând împotriva posesiunilor romane din nordul şi centrul Peninsulei Balcanice, fie de geţi, singuri, fie în alianţă cu alte seminţii (scordisci, bastarni, sarmaţi). Cea mai veche de care avem cunoştinţă e aceea dintre anii 109-106 î.Hr. când daci şi scordisci, năvălitori în sudul Dunării, sunt respinşi de către guvernatorul Macedoniei M. Minucius Rufus. De fapt, încă în anul 179 î.Hr. se produce o invazie a bastarnilor, împreuna cu „traci” şi scordisci, împotriva dardanilor iliri care cer ajutor senatului roman. Nu e exclus ca prin „traci”, Titu Liviu de la care deţinem informaţia, să designeze, pentru vremea aceea, nişte geto-daci aşa cum va fi cazul în 29-28 î.Hr.

De o pătrundere până la sarmaţii (iazigi) care se apropiaseră de Delta Dunării, prin anii 78-76 î.Hr., a guvernatorului Macedoniei Appius Claudius Pulcher ne informează laconic Florus; cauza va fi fost tot o invazie a iazigilor, foarte probabil în tovărăşia geto-dacilor, în sudul Dunării. Prin anul 74 î.Hr. generalul C. Scribonius Curio, urmărind iarăşi pe dacii şi scordiscii ce năvăliseră în sudul Dunării, se opreşte pe ţărmul drept al fluviului neîndrăznind încă să-l treacă de frica codrilor întunecoşi (tenebras saltuum expavit - spune Florus ) de pe malul stâng, probabil bănăţean, al Dunării.

Tot în acest timp - cu trei ani mai târziu - a avut loc şi demonstraţia armată a proconsulului Macedoniei (72-71) Terentius Varro Lucullus, în Dobrogea şi apoi încercarea sfârşită ruşinos a lui C. Antonius Hybrida (61 î.Hr.) de a supune teritoriul dobrogean. E vremea lui Burebista şi a tatălui său, puternicii dinaşti ai dacilor din Ardeal şi Muntenia.

Dacă despre tatăl lui Burebista şi de stăpânirea lui nu ştim nimic mai mult decât ne dezvăluie inscripţia lacunară de la Dionysopolis (Balcic), adică atât că îşi avea cetatea de scaun la Argedava (pe Argeş) şi că avea în slujba sa pe acelaşi Acornion, întreţinând deci legături cu oraşele greceşti de pe ţărmul Mării Negre, despre Burebista izvoarele istorice sunt ceva mai numeroase.

Strabon ni-l prezintă ca pe un puternic dinast, cuceritor al unor regiuni întinse la nord-vest, zdrobind în jurul anului 60 î.Hr., pe celţii boii care pătrunseseră nu demult în sudul Slovaciei de azi, cotropind teritorii dacice, apoi pe anarţii şi tauriscii din nord-vestul Daciei şi din munţii Slovaciei. Burebista fixează hotarul de vest al stăpânirii sale pe Dunărea de mijloc, iar pe cel de nord-vest pe râul Marus din Munţii Slovaciei.

Probabil încă înainte de aceste cuceriri, Burebista supusese stăpânirii lui întreg ţinutul Daciei propriu-zise consolidându-şi situaţia. Zicem probabil deoarece data venirii la tron a lui Burebista nu o cunoaştem. Iordanes îl face contemporan cu Sulla (pe la 82 î.Hr.), ceea ce poate că e o greşeală a izvorului de care se foloseşte Iordanes, a lui Cassiodorus, datorită confuziei făcute de acesta între neamul lui Burebista (Burebista-tatăl) şi Burebista însuşi.

În orice caz, după războaiele cu celţii, Burebista cucereşte, supune şi în parte distruge oraşele greceşti de pe coasta nordică şi apuseană a Mării Negre. Cu ocazia aceasta el pune capăt şi presiunii bastarnilor asupra acestor ţinuturi pontice. Nici data acestor cuceriri nu e bine precizată. Distrugerea oraşelor Olbia şi Tyras e pusă de unii pe la 50, iar de alţii exact în anul 48 î.Hr. Se crede că tot pe timpul lui Burebista s-a întâmplat şi atacul „barbarilor” (geţii lui Burebista) de care se vorbeşte în decretul lui Aristagoras, fiul lui Apaturios din Histria.

Nu este exclus ca oraşele greceşti de pe malul dobrogean al Mării Negre să fi fost cucerite, odată cu întreaga Dobroge, înainte de distrugerea oraşului Olbia. Aceasta depinde de data începutului domniei, dacă e încă de pe la 82 sau numai de pe la 70-65 î.Hr. Cert ni se pare că atât intervenţia lui Lucullus din 72-71, cât şi aceea a lui Hybrida din 61, nu sunt decât contraacţiuni ale romanilor împotriva presiunii dacice, fie că acesta vine de la tatăl lui Burebista sau de la Burebista însuşi.

Oraşele greceşti în orice caz se găseau la grea strâmtoare între cei trei pretendenţi la stăpânirea lor, Burebista, romanii şi regatul Pontului. Odată cu cucerirea Dobrogei se va fi înstăpânit Burebista şi asupra teritoriului dintre Dunăre şi Haemus, devenind între anii 50 şi 44 î.Hr. - după cum glăsuieşte inscripţia lui Acornion - „cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit vreodată peste Tracia”, înţelegându-se sub Tracia totalitatea ţinuturilor sud-est europene locuite de neamul tracic, inclusiv geto-dacii.

Strabon vorbeşte de stăpânirea lui Burebista ca de un „imperiu” dispunând de o forţă economică şi militară impresionantă. Strabon evaluează potenţialul armat al dacilor de pe timpul lui Burebista la 200.000 de oameni (pedestrime, arcaşi şi călăreţi, cifra fiind, desigur exagerată). E neîndoios că statul dacic şi Burebista reprezintă un grav pericol pentru Roma (spaima romanilor”, îl numeşte Strabon).

Autorii antici pomenesc de incursiunile făcute de dacii lui Burebista în Tracia, ameninţând serios însăşi provincia Macedonia. Mai mult: folosindu-se de învrăjbirea dintre Cezar şi Pompei pentru puterea în stat, regele dac, după mărturia aceleiaşi inscripţii a lui Acornion din Dionysopolis, se amestecă între anii 50-48 în această ceartă susţinând, fireşte, partida mai slabă, aceea a senatului roman, reprezentată prin Pompei. Burebista pare să nu fie străin nici de revolta dalmaţilor din 50-48 î.Hr. împotriva Romei.

În vederea luptei comune contra cotropitorului roman, Burebista caută să strângă legături cu Mitridate al VI-lea Eupator, regele Pontului; la fel doreşte şi o alianţă cu Ariovist, conducătorul marii uniuni de triburi germane, tot împotriva Romei (şi a celţilor). Aceste acţiuni, dar chiar şi numai închegarea unui stat puternic geto-dac la nordul şi sudul Dunării, primejdios pentru stăpânirea romană din Balcani şi piedică serioasă în faţa expansiunii mai departe, a putut îndemna pe Cezar să se pregătească din răsputeri pentru un război împotriva statului dac.

Războiul contra geto-dacilor urma să fie anterior celui împotriva părţilor. Planul acestuia din urmă fusese - după Plutarch - grandios: după doborârea Parthiei, să treacă peste Caucaz, în Sciţia, apoi prin Germania şi Galia să se întoarcă în Italia, închizând cercul stăpânirii „mărginite pretutindeni de Ocean”. Asasinarea lui Cezar la Idele lui Marte în 44 î.Hr., amână pe mai multă vreme această răfuială între Roma şi daci. Tot în jurul acestei date dispare de pe scena istoriei şi Burebista în urma unei revolte urzite, foarte probabil, de cercurile interesate romane.

Pe plan intern, lunga domnie a lui Burebista e caracterizată de autorii antici (Strabon şi Tordanes), ca una ce a realizat unificarea triburilor daco-gete învrăjmăşite şi a desfăşurat o vie activitate pentru supunerea maselor unor legi şi norme - uneori cu caracter religios - servind toate, de fapt, în ultima instanţă, consolidarea dominaţiei de clasă a stăpânilor de sclavi căci nu încape nici o îndoială că în aceste măsuri „educative” se ascunde opresiunea de clasă.

Cu tot caracterul progresist al organizării statului sclavagist, acest stat este şi devine tot mai mult instrumentul de dominaţie al unei minorităţi exploatatoare, în toate aceste acţiuni Burebista fusese sfătuit şi ajutat de marele preot Deceneu, căruia Burebista îi acordase, după spusa lui Iordanes, pene regiam potestatem deci calitatea de vice-rege. Din aceste măsuri de aducere la cumpătare făcuse parte şi oarecum neverosimila ştire din Strabon despre extirparea viţei de vie.

Înlăturarea la tron, prin violenţă, a lui Burebista, a avut, desigur, drept consecinţă destrămarea marii stăpâniri înjghebate cu atâtea lupte. Se desfac din ea părţi însemnate de teritorii locuite de daci, iar cuceririle externe se pierd. De fapt, izvorul nostru principal, adică Strabon, nu spune decât că după înlăturarea prin violenţă a regelui „cei ce au luat în mâini stăpânirea s-au despărţit în mai multe părţi” precizând, mai departe, că pe vremea când Augustus trimitea o armată împotriva dacilor, numărul acelor părţi era de cinci, dar că „atunci”, adică după moartea lui Burebista, era de patru.

După toate probabilităţile, Burebista a căzut victimă unor căpetenii nemulţumite şi nu unei revolte de palat cum s-ar crede eventual. Sigur nu Deceneu a fost „instigatorul”, ca unul care reprezenta tocmai tendinţa centralismului alături de Burebista. Aşa se explică şi dezmembrarea stăpânirii în mai multe părţi mari. Dezmembrarea marii stăpâniri din timpul lui Burebista nu înseamnă însă şi dispariţia statului-nucleu din sud-vestul Transilvaniei.

E drept că izvoarele literare amintesc pentru epoca de la moartea lui Burebista până la Duras-Diurpaneus şi Decebal o mulţime de seminţii de „populi”, de „reges”, duci şi căpetenii dacice, care se bat între ei sau cu romanii la Dunăre şi în sudul ei. De cele mai multe ori, căpeteniile dacilor rămân anonime (Suetoniu pomeneşte de trei căpetenii ucise şi o mulţime de oameni). E vorba de triburile dacice din teritoriile de la sud de Carpaţi şi din Dobrogea.

Dintre toate căpeteniile pomenite în izvoarele vremii, unul singur, Scorilo, poate fi socotit ca stăpânind în Ardeal, dar el nu e din epoca lui Augustus. Multe din triburile şi căpeteniile dacilor de lângă Dunăre cad jertfă politicii de dezbinare a romanilor încheind cu aceştia pacte de „prietenie” în dauna intereselor generale. Pe această cale, Roma reuşeşte să-şi consolideze sfera de influenţă la nordul Dunării, pregătind terenul pentru viitoarele sale cuceriri.

Teritoriul din stânga Dunării: Muntenia, Oltenia, Transilvania şi Banatul, se vor mai bucura după cucerirea Dobrogei de un răgaz de aproape 100 de ani până când o parte din el (Oltenia, Transilvania şi Banatul cu o fâşie din vestul Munteniei) va deveni provincie romană (Dacia, 106 d.Hr.). Dar şi până atunci, amestecul Romei în aceste teritorii se simte permanent şi tot mai apăsător. Într-adevăr, moartea dictatorului Cezar şi destrămarea puterii lui Burebista au amânat doar provizoriu marea răfuială.

Nu trece nici un deceniu şi tânărul Octavian nutreşte gândul unui război preventiv împotriva dinaştilor mărunţi ce se ivesc după prăbuşirea lui Burebista, război ce trebuia să fi pornit prin 34 î.Hr., dinspre vest. În cele din urmă, totul se reduce la câteva campanii de pedepsire pomenite în mai multe izvoare literare şi epigrafice între care şi testamentul cezarului, Res gestae. Aceste campanii, cel puţin vremelnic, îşi| făcuseră efectul atât pe vremea lui Augustus, cât şi sub împăraţii următori. Multe din amănuntele expediţiilor făcute de generalii A. Caecina Severus, M. Licinius Crassus, M. Vinicius sau de Cornelius Lentulus sub auspiciile lui Augustus nu sunt încă bine lămurite.

În 29-28 î.Hr. a avut loc, după cum am văzut, o năvălire dacă şi bastarnă în sudul Dunării, respinsă de Licinius Crassus. În fruntea dacilor se afla regele Cotiso. O invazie în Moesia se întâmplă în anul 6 d.Hr., respinsă de A. Caecina Severus. Acţiunea comună a lui Cn. Cornelius Cn. filius Lentulus, guvernator al Pannoniei, şi a lui Sextus Aelius Catus, general comandant al districtului militar din Moesia (Ripa Thraciae) împotriva dacilor năvălitori e datată după cele mai noi cercetări în anii 11 şi 12 din era noastră. Tocmai ea îşi găseşte răsunet în însăşi darea de seamă a împăratului.

Oştile dacilor trebuie să fi fost destul de mari, căci Augustus le numeşte exercitus (armată). În această epocă a lui Augustus ne apar cu numele şi nişte căpetenii (regi) ai dacilor dunăreni: un Dicomes, în câmpia munteană, Cotiso (cel bătut de Crassus), rege în Oltenia şi Banat, sigur şi în munţi, după mărturia lui Florus: Daci montibus inhaerent, inde Cotisonis regis imperio, quotiens concretus gelu Danuvius iunxerat ripas, decurrere solebant et vicina populari.

Dacii stau aninaţi în munţi de unde, sub comanda regelui Cotiso, de câte ori Dunărea îngheţată lega cele două maluri, obişnuiau să năvălească şi să devasteze ţinuturile vecine cu Dunărea)

. Aceşti doi şefi daci se întrec în a-şi oferi serviciile lor în timpul războiului civil dintre Antoniu şi Octavian fie unuia, fie celuilalt, ceea ce nu împiedică totuşi ca să atace posesiunile romane din Balcani ori din Pannonia.

Cotiso e bănuit că fusese unul din capii revoltei împotriva lui Burebista şi a ajuns beneficiar - ca rege - al unei părţi smulse din „imperiul” destrămat al acestuia. El, moare probabil; curând, după 28 î.Hr. căci nu se mai vorbeşte de el. Pe Coson, atestat prin monedele de aur şi de Suetoniu şi pe care trebuie să-l considerăm ca o persoană distinctă de Cotiso, monedele găsite în Munţii Orăştiei îl plasează în Ardeal, dar legăturile lui cu Brutus şi mai ales calificarea lui la Suetoniu ca Getarum rex - rege al geţilor - (singura dată când Suetoniu foloseşte denumirea de Getae) îl fac mai curând un dinast din sudul Dunării sau din nordul apropiat al acestui fluviu.

Fără îndoială că aceste continue hărţuieli daco-romane de la Dunărea de jos sunt, şi dintr-o parte şi din cealaltă, acţiuni preventive de defensivă: pentru daci invaziile în sudul Dunării constituie o firească întreprindere de înlăturare a ameninţătoarei expansiuni romane, iar pentru romani o conştientă acţiune de a scăpa definitiv de realul pericol dac. Starea de tulburare şi de război continuu se reflectă şi în îngroparea de tezaure monetare şi în faptul că circulaţia monetară de după Burebista scade timp de mai multe decenii.

Cauza scăderii circulaţiei monetare poate fi însă şi închiderea căii de pătrundere de-a lungul râului Sava a comerţului italic, din pricina războaielor romanilor cu ilirii. În ce priveşte pe romani, putem preciza acum că în opoziţie cu metodele din trecut - simple expediţii de pedepsire - Augustus inaugurează şi un alt sistem de securitate - respectat, apoi, şi de urmaşi - constând în crearea de zone goale de apărare pe malul stâng al Dunării de jos - puse sub directa supraveghere a comandanţilor sau guvernatorilor din Moesia - şi în deportarea populaţiei primejdioase în sudul fluviului.

Despre o asemenea acţiune de strămutare a 50 de mii de geţi în sudul Dunării ne informează Strabon. Acţiunea e îndeplinită tocmai de generalul Aelius Catus la data arătată mai sus. Cifra poate fi exagerată, faptul însă e pe deplin dovedit şi arheologic. Într-adevăr, săpăturile arheologice executate în ultimii ani la câteva aşezări geto-dacice din câmpia munteană, în apropierea Dunării (la Popeşti, pe cursul inferior al Argeşului, la Zimnicea, lângă Dunăre, la Piscul Crăsani, pe cursul inferior al Ialomiţei), demonstrează hotărât întreruperea bruscă a acestor înfloritoare aşezări pe la începutul secolului I d.Hr., câtă vreme în teritorii mai nordice (ca de pildă la Tinosul şi Poiana) aşezările geto-dacilor continuă pină către sfârşitul secolului I din d.Hr. Acţiunea de mutare de populaţii se repetă apoi în timpul lui Nero (între 62-66 d.Hr.) prin transplantarea a 100.000 de transdanubieni, în sudul Dunării, de către guvernatorul Moesiei Tib.

Plautius Silvanus Aelianus. În acest din urmă caz, se precizează că populaţiile trans-danubiene au fost mutate în Moesia ad praestanda tributa (pentru munci productive) cu soţiile, copiii, principii şi regii lor. Inscripţia a dat prilej la multe controverse şi ipoteze. Neîndoios pare că sub transdanubieni nu trebuie înţeleşi numai geţi, ci şi bastarno-sarmaţi.

De asemenea nu trebuie să presupunem că aceste mutări, de a căror cifră nu putem fi siguri, au fost făcute într-o singură etapă, ci probabil în mai multe rânduri, sumele reprezentând totalul mutărilor succesive. Nici nu este de crezut că cei mutaţi au fost aşezaţi într-un singur loc, ci au fost repartizaţi pe tot întinsul provinciei. Crearea unor asemenea zone de siguranţă nu este un lucru neobişnuit.

Sistemul îl vom vedea repetându-se şi faţă de alte populaţii în acelaşi timp aproape (40.000 de germani, dediticii, adică de cei care s-au supus şi care sunt aşezaţi în Galia dându-li-se loc pe malul stâng al Rinului, de către Tiberiu), şi, mai târziu, în secolul II (faţă de cvazi, marcomani, buri şi iazigi). Măsura a avut desigur şi rosturi economice (ad pmestanda tributa, spune inscripţia lui Plautius Silvanus şi anume acela de a câştiga noi braţe de muncă prin sistemul cultivării pământului cu ţărani aserviţi), fapt semnificativ pentru relaţiile de producţie noi ce se ivesc în sânul orânduirii sclavagiste romane.

Ceea ce s-a urmărit, însă, în primul rând, era slăbirea presiunii dacilor şi a seminţiilor bastarno-sarmatice. E puţin probabil ca mutarea să fi atins numai triburile filoromane, cum cred unii istorici. Înclinăm să considerăm mai necesară lăsarea în nordul Dunării a unor triburi getice prietene, ca acoperire a frontierelor, cu toată valoarea dubioasă a acestor legături de prietenie cu diferitele triburi getice. Că şi acest sistem politic de divide et impera a fost aplicat în nordul Dunării ne-o arată informaţiile de la Tacit, Iordanes şi reiese clar din inscripţia lui Tib. Plautius Silvanus.

Roma apare în inscripţie chiar ca o protectoare a geţilor, roxolanilor şi bastarnilor (adică a unor seminţii din acestea), faţă de atacurile sarmaţilor din răsărit. Roma, le cere, însă, şi ostateci „prietenilor”. Amestecul imperiului roman în viaţa poporului dac a avut totuşi un rezultat: pătrunderea puternică a influenţei culturale romane în sânul acestei populaţii (moneda romană, alfabetul latin, tehnica, instrumente etc.). Prin această influenţă directă cu lumea romană se deosebeşte secolul I d.Hr. de veacul precedent, supus îndeosebi curentului elenistic.

Dar şi în Roma (şi Italia) dacii devin cunoscuţi. Fără a pomeni de insinuările opoziţiei antoniene despre pretinsele planuri de încuscrire ale lui Augustus cu Cotiso, în Roma ştirile despre luptele cu dacii erau la ordinea zilei („numquid de Dacis audisti?” - „ce se mai aude despre daci?”). Dacii captivi sunt puşi să lupte contra suebilor de asemenea robiţi, la jocurile organizate de Augustus; un vas din flota comercială a oraşului Pompei poartă numele de Dacicus. Nu e de mirare, deci, că pe statuia lui Augustus „della Prima Porta”, datând probabil după anul 4 d.Hr., e reprezentată Dacia.

În acest sens, confirmat de săpăturile arheologice, trebuie înţelese deci expresiile din textele literare şi epigrafice ca: „trans Danuvium ductus exercitus meus Dacorum gentes imperia populi Romani perfene coegit” („armata mea, trecând dincolo de Dunăre, a silit neamurile dacilor să suporte domnia poporului roman”); „sic turn Dacia non victa, sed summota atque dilata est” (Dacia nu fu atunci învinsă, ci numai îndepărtată şi amânată primejdia) şi „pacem provinciae et confirmavit et protulit” (a consolidat pacea şi a lărgit zona pacificată) din inscripţia lui Plautius Silvanus, indicând, adică, o lărgire a zonei de influenţă şi a zonei de apărare a imperiului şi nu neapărat o lărgire a hotarelor provinciei Moesia la nordul Dunării, cum au crezut unii cercetători. Nu e însă de exclus aşezarea unor puncte de pază, menite să controleze respectarea măsurilor, pe malul stâng al Dunării. Tot la aceste evenimente se referă şi ştirea din Suidas4 despre cei 3.000 de geţi care se supun ordinelor generalilor romani.

Tot în vederea asigurării hotarelor imperiului împotriva dacilor a fost şi permiterea, dacă nu chiar chemarea, iazigilor-sarmaţi de a se aşeza între Dunăre şi Tisa, curmând astfel năvălirile dacilor din Transilvania şi din câmpia Tisei în Pannonia. În treacăt trebuie să observăm că mutarea iazigilor între Dunăre şi Tisa se face pe la nord, peste Carpaţii nord-estici şi nu prin sud, de-a lungul Munteniei, Olteniei şi Banatului.

Primele aşezări iazige (din perioada I: 20-180 d.Hr.) se cunosc numai în nordul şi în nord-vestul Şesului Ungar. Se afirmă, apoi, că odată cu instalarea iazigilor în câmpia dintre Dunăre şi Tisa, şi roxolanii s-au instalat în Câmpia Română, până la Olt. Faptul nu e dovedit cu nimic şi nici nu este posibil: Muntenia rămâne şi pe mai departe locuită de geto-daci. Nici o descoperire sarmată din cele făcute până acum în zona răsăriteană a Munteniei, aproape de Dunăre, şi în estul Moldovei nu este mai veche de secolele III-IV d.Hr. Ştirile literare pledează de asemenea pentru sălăşluirile estice ale roxolanilor.

Pătrunderea sarmaţilor alano-roxolani în Muntenia (până la Olt) se întâmplă numai după abandonarea Daciei de către romani. Se vorbeşte, într-adevăr, de mai multe năvăliri ale dacilor în Pannonia, dar care nu pot fi întotdeauna localizate în timp. Ele aparţin totuşi epocii lui Augustus: una e pe la 16 î.Hr. cu prilejul revoltei panonilor, când dacii trec pe Dunărea îngheţată şi sunt respinşi de Tiberiu, alta pare a fi fost pe la 6-9 d.Hr. tot cu un asemenea prilej, când e atacată şi Moesia de unde îi scoate A. Caecina Severus.

La una din invazii în Pannonia (când anume, nu se poate preciza, dar probabil în 10-9 î.Hr.), au luat parte tauriscii şi anarţii din nord-vestul Daciei, alături de alte seminţii (cotini, osi). Cel care îi respinge şi urmăreşte - pe Mureş - până în inima Daciei e generalul M. Vinicius. Despre Vinicius, într-o inscripţie de la Tusculum, se spune, că a mai bătut şi pe daci şi bastarni, dar în o altă campanie - şi pe alt front. Aşezarea iazigilor între Dunăre şi Tisa a avut loc încă sub Tiberiu, ajungând până la Carnuntum.

Energicele măsuri luate de Augustus şi aşezarea în coasta lor a iazigilor va fi dus la o oarecare scădere - de scurtă durată - a acţiunilor militare din partea geto-dacilor. Strabon îşi exprimă chiar părerea că dacii sunt pe cale de a se supune romanilor. Pentru vremea lui Tiberiu, Iordanes îi pomeneşte de-a dreptul ca pe unii ce trăiesc liniştiţi după preceptele lui Deceneu deşi de alţii împăratul e acuzat că, spre sfârşitul domniei, a neglijat apărarea Moesiei de atacurile dacilor şi sarmaţilor. Dar toate aceste măsuri ale lui Augustus şi Plautius Silvanus nu duc la rezultatul dorit.

Alianţa cu unele triburi getice se desface uşor; „mota et dacorum gens nunquam fida” („se mişcă şi neamul niciodată credincios al dacilor”) va spune istoricul Tacit atunci când situaţia tulbure de după moartea lui Nero oferă din nou un prilej binevenit pentru daci de a invada Moesia, împreună cu roxolanii (şi iazigii) în primele luni ale anului 69 d.Hr., după ce în iarna 67-68 măcelăriseră două cohorte tot printr-o invazie repentină.

Dispoziţiile luate de către Vespasian pentru întărirea liniei Dunării însoţite şi de „pacificarea” populaţiilor de pe malul stâng al fluviului aduc numai o relativă linişte. Ridicarea şi consolidarea statului dac cu centrul său în sud-vestul Transilvaniei sub Duras (Diurpaneus) apoi sub Decebal, în a doua jumătate a secolului I din d.Hr., pune din nou în cumpănă însăşi stăpânirea statului roman în Balcani.

Dacii apar, iarăşi, la ordinea zilei în Roma şi se vorbeşte de ei ca de unii care suferă şi ei, dar pricinuiesc şi romanilor, înfrângeri după cum spune tot Tacit, caracterizând întreaga perioadă de tulburări interne şi primejdii externe, la moartea lui Nero. Războiul decisiv între daci şi romani devine inevitabil şi în Roma se revine la politica cesariană a cuceririlor.

Am văzut că despre dacii din interiorul arcului carpatic prea puţine ştiri ni s-au păstrat (şi acelea destul de nesigure) pentru epoca de după Burebista. Dispuneam, totuşi, de o ştire foarte preţioasă, neutilizată până acum în măsura cuvenită din pricina prea marii ei exactităţi care o făcea suspectă. O descoperire epigrafică recentă ne pune, însă, în situaţia de a acorda acestei ştiri deplină încredere. E vorba de informaţia păstrată la Iordanes, după Dio Crisostomul, în care, spre deosebire de ştirile izolate analizate până acum, se dă seria regilor urmaşi ai lui Burebista.

Aceştia sunt: Deceneu (Decaeneus, Dicineus) - fostul mare preot şi vice-rege de pe timpul lui Burebista, care, după moartea acestuia, ia în mâinile sale şi conducerea statului redus prin dezlipirea unor părţi; după Deceneu urmează Comosicus, domnind ca rege şi mare sacerdot (rex et pontifex) pentru ca, după încetarea lui din viaţă, să vină la tron Coryllus domnind 40 de ani asupra dacilor. În paragrafele următoare, Iordanes, povesteşte de luptele lui Dorpaneus (Diurpaneus) cu Domiţian. Despre ultimul rege, Decebal, Iordanes aminteşte în cealaltă lucrare a sa (Romana) ca de regele dacilor biruiţi de Traian.

Avem, deci, o serie neîntreruptă de regi domnind peste moştenirea micşorată a lui Burebista, în Transilvania: Deceneu - Comosicus - Coryllus - Dorpaneus - Decebal, pe un răstimp de 150 de ani (de la 44 î.Hr. până la 106 d.Hr.). O oarecare încurcătură pricinuieşte menţionarea la Cassius Dio, a unui alt rege dac care cedează de bună voie domnia lui Decebal în cursul primei campanii a lui Domiţian (87 d.Hr.), cu numele de Duras. Unii îl consideră identic cu Diurpaneus, iar alţii sunt de părere că Duras este regele întregii Dacii, iar Diurpaneus un rege al unei părţi din Dacia, ceea ce nu este însă deloc verosimil. Mai de crezut e că Duras şi Diurpaneus sunt nume care designează pe una şi aceeaşi persoană, anume pe antecesorul lui Decebal.

În sprijinul acestei succesiuni enunţate de Iordanes (repetăm: inspirându-se din lucrarea Getica a lui Dio Crisostomul despre daci) s-a ivit de curând o dovadă epigrafică de cea mai mare valoare pentru cultura şi istoria dacilor, în una din clădirile din apropierea cetăţii celei mari de pe Dealul Grădiştei s-a descoperit un vas de argilă de dimensiuni mari, pe pereţii căruia se găsesc imprimate în relief două sigilii juxtapuse cuprinzând, cel dintâi, numele Decebalvs, iar al doilea, precizarea: per Scorilo. Nefiind vorba de o aşezare sau un vas roman şi inscripţia neavând nici un sens în limba latină, e sigur că dublul sigil conţine, pe limba dacică, filiaţia regelui dac Decebal: Decebalus, fiul lui Scorilo (per - fiu în limba traco-getică).

În faţa acestei filiaţiuni, se pune întrebarea: este acest Scorilo, tatăl lui Decebal, identic cu Coryllus din Iordanes pe care toată lumea e de acord să-l identifice cu Scorylo, Dacorum dux pomenit de Frontinus? Noi credem că da. Pentru Scorylo din Frontinus, istoricii moderni fixează ca epocă vremea luptelor dintre Octavian şi Antoniu, din pricina expresiei arma civilia din cursul povestirii lui Frontinus. Alţii şi-au exprimat părerea că epoca ar putea fi şi tulburările militare izbucnite în Pannonia după moartea lui Augustus.

Mult mai probabil, în schimb, e că aluzia făcută de Frontinus la arma civilia prin care erau designaţi romanii în timpul lui Scorylo, se referă la tulburările pentru tron ivite în anii 41-42 d.Hr. la moartea lui Caligula sau chiar la cele izbucnite după moartea lui Nero, evenimente mai apropiate de autor şi corespunzând mai bine cu activitatea antiromană a dacilor din Ardeal decât vremea conflictului dintre Antoniu şi Octavian când, după cum am văzut mai sus, dacii din interiorul Ardealului nu prea participă la expediţiile din sudul Dunării.

Dar, indiferent de faptul că Scorylo din Frontinus e identic du Scorilo-Coryllus al lui Iordanes, cert e că Decebal e fiul unui rege Coryllus-Scorilo al inscripţiei-sigil de la Grădiştea Muncelului. Între Deceneu şi Comosicus nu pare să fi fost o legătură de sânge şi unul şi celălalt au ajuns la tron ca mari preoţi ce erau. Nu e exclus, în schimb, ca între Comosicus şi Scorilo-Coryllus să fi existat o asemenea legătură, poate chiar de tată şi fiu.

Despre Duras-Diurpaneus noi presupunem că a fost şi el un fiu al lui Comosicus, deci frate mai mic al lui Scorilo care, pe temeiul dreptului agnaţilor la tron a putut lua conducerea statului în locul lui Decebal, fiu încă nevârstnic al lui Scorilo. Abia prin 87, când soarta războiului cu Domiţian ia o întorsătură gravă pentru daci, bătrânul Duras-Diurpaneus îşi cedează locul lui Decebal, ajuns şi acesta acum, la o vârstă destul de înaintată.

Ţinând seama de cei 40 de ani de domnie ai lui Coryllus-Scorilo, şi de durata de timp de la 44 î.Hr. până la 87 d.Hr. (moartea lui Burebista şi urcarea pe tron a lui Decebal), rămân 130-131 de ani pentru domnia a patru regi dintre care Scorilo-Coryllus singur deţine, după mărturia lui Iordanes, patru decenii. Calculul nu e deloc inadmisibil. S-ar putea, însă, ca Iordanes să nu fi înregistrat unul sau doi regi mai mărunţi din seria urmaşilor lui Burebista.

Incontestabil rămâne, oricum, faptul că din toate acele patru sau cinci părţi - în care s-a dezbinat statul lui Burebista, singura parte în care constatăm o continuitate (chiar şi incompletă) a domnitorilor e partea centrală a fostului stat condus de Burebista. Aici, după mărturiile produse, statul înfiripat sub Burebista a continuat să existe redus la proporţii mai mici şi în condiţii mai modeste. El a servit însă de bază pentru renaşterea statului dac de sub Duras-Diurpaneus şi Decebal. Am amintit mai sus că o viaţă de stat au putut avea, măcar un timp, şi celelalte părţi rupte din corpul statului mare al lui Burebista, acelea de sub Dicomes şi Cotiso în primul rând.

În sprijinul acestei putinţe e de remarcat că în Res gestae, Augustus vorbeşte de o armată (exercitus) a dacilor, care, atacând posesiunile romane de la sud de Dunăre, a fost zdrobită de generalii lui. Dacă nu avem de-a face şi aici cu o exagerare interesată a împăratului, am putea să ne gândim, totuşi, la existenţa unei organizaţii mai puternice dacice în preajma Dunării. Regiunile de la periferie, cucerite de Burebista cu forţa pe vremuri, păstrându-şi încă destul de vie organizarea gentilică şi în cadrul statului burebistan au continuat, probabil, această orânduire social-politică încă multă vreme.

Cât priveşte eventualele formaţii statale de sub Dicomes şi Cotiso, ele n-au putut evita, desigur, soarta altor state mici din imediata apropiere a imperiului roman: fie înghiţirea lor în marele imperiu, fie fărâmiţarea lor în organizaţii mărunte tribale, ca urmare a politicii de dezbinare dusă de Roma. O incorporare a lor, împreună cu alte regiuni, în noul stat ce se ridică sub Duras şi Decebal e iarăşi efemeră: unele vor deveni părţi ale provinciei Dacia, iar altele, rămase în afara graniţelor oficiale ale imperiului roman, cu toată supravegherea acestuia, vor pregăti lunga serie a luptelor eliberării, împreună cu clasele oprimate dinlăuntrul provinciei înseşi, a Daciei.

Continuarea statului-nucleu al lui Burebista, în sud-vestul Transilvaniei e indicată şi de rezultatele arheologice. Nicăieri în aşezările din Munţii Orăştiei nu se constată o întrerupere a vieţii după marele rege. Dimpotrivă, toate descoperirile pledează în favoarea unei supravieţuiri şi dezvoltării neîntrerupte a aşezărilor de tot felul. O reluare viguroasă a întăririi sistemului de apărare se marchează în a doua jumătate a secolului I d.Hr.: se clădesc unele cetăţi noi (Blidarul: construirea cetăţii II), altele se consolidează prin lucrări în piatră (Costeşti: curtina cu cele trei turnuri de piatră pe latura răsăriteană).

Tot acum se refac unele sanctuare pe Dealul Grădiştei, înlocuindu-se piatra de calcar cu piatra de andezit, lucrări care sunt întrerupte chiar de războiul izbucnit între daci şi Roma sub Traian. Obiecte de import databile din secolul I î.Hr. şi din secolul I d.Hr., se găsesc de asemenea fără întrerupere, dovedind dăinuirea vieţii omeneşti în aceste aşezări.

Revenind la dispoziţiile lui Vespasian în legătură cu asigurarea liniştii la Dunărea de jos, precizăm că între aceste măsuri e şi crearea unei flote pe Dunăre (classis Flavia Moesica) şi aducerea de noi trupe. Măsurile nu erau numai defensive, ele ascundeau şi intenţii vădite de ofensivă, de război. Dar nici pentru daci acest răstimp nu a însemnat o pasivitate. Dacă nu peste tot, cel puţin în Munţii Transilvaniei, se desfăşoară o activitate de organizare şi consolidare a puterii. Aici, în regiunea sud-vestică a Ardealului, asistăm la o renaştere a statului Burebista.

În vederea războiului care ameninţa din partea Romei, război ce se dovedea a fi de neînlăturat în condiţiile de atunci, regii daci vor pune în stare de apărare cetăţile existente în Munţii Orăştiei ridicând şi altele noi. Despre Decebal, un izvor autentic ne informează - după cum am mai amintit - că aşezase în fruntea cetăţilor câte un prefect ales din fruntaşii cei mai credincioşi. N-a lipsit nici grija pentru o politică de unire a forţelor în faţa primejdiei comune, insistându-se asupra nevoii de unire. Episodul cu câinii ce sunt puşi să se bată între ei şi, la ivirea lupului, se aruncă asupra lui, povestit de Frontinus pe seama „ducelui” dac Scorilo face parte din aceste acţiuni de închegare a unităţii dintre triburi.

După toate câte le ştim, Decebal întruchipa, în acel moment, în chipul cel mai înalt, aspiraţiile dacilor, în primul rând neclintita lor voinţă de a-şi apăra ţara şi libertatea. Duşmanul însuşi, prin pana istoricului roman de mai târziu Dio Cassius, îi face celebra caracterizare: „... Era (Decebal) priceput în ale războiului şi iscusit la faptă; ştiind când să năvălească şi când să se retragă la timp; meşter a întinde curse, viteaz în luptă, ştiind a se folosi cu dibăcie de o victorie şi a scăpa cu bine dintr-o înfrângere”.

Într-adevăr dezvoltarea societăţii dace a ajuns, la un moment dat, la acel stadiu, când apariţia statului a devenit o necesitate istorică de neînlăturat. Rolul însemnat al unor personalităţi ca Burebista şi Decebal stă tocmai în aceea că acţiunile lor se Încadrează în acest proces istoric cu caracter progresist. Ei nu sunt, în realitate, decât executorii acestui imperativ istoric.

Teritoriul statului condus de Decebal nu se poate preciza exact. El se va fi extins, la început, asupra Transilvaniei, a Banatului şi Olteniei. Sigur e însă că autoritatea lui Decebal a cuprins cu timpul, într-o coaliţie măcar, şi celelalte regiuni ale Daciei de atunci nu fără a întâmpina, după cât se pare, serioase dificultăţi în această operă de unificare. Centrul statului a rămas, fireşte, tot cel vechi, în regiunea bine apărată, ca un reduit, a Munţilor Orăştiei. Marele război dintre daci şi romani izbucneşte sub Domiţian, la 86 d.Hr.

În fruntea statului dac se afla atunci Duras-Diurpaneus. Motivul războiului e dat de istoriografia romană ca fiind o năvală a dacilor (împreună cu roxolanii, bastarnii şi iazigii) în Moesia în iarna anului 85-86. Adevăratul motiv e însă acela care a dus la conflictele continue dintre imperiul roman şi daci: politica de expansiune a Romei pentru a-şi lărgi resursele economice şi pericolul pentru ea de a avea în preajma hotarelor o forţă atât de puternică cum erau dacii şi statul dac. Să nu uităm că incursiunile dacilor în provinciile romane nu erau, în fond, altceva decât o formă a apărării împotriva încercuirii şi a expansiunii romane, situaţie ce devenea tot mai insuportabilă.

Invazia în Moesia trebuie să fi fost fulgerătoare şi nimicitoare căci în cursul ei îşi pierde viaţa însuşi guvernatorul provinciei C. Oppius Sabinus. „Erau puse în cumpănă taberele întărite ale legiunilor şi însăşi stăpânirea noastră” zice Tacit. În această situaţie, Domiţian vine la Dunăre, în Moesia (pare-se la Naissus) în cursul anului 86 şi cu acest prilej se bifurcă şi provincia Moesia în două, în Moesia Inferior şi Moesia Superior (graniţa între ele, se aşează pe râul Ciabrus, la est de Ratiaria). Începe prima campanie - sub comanda generalului Cornelius Fuscus, prefectul pretoriului.

După alungarea cu succes a dacilor din Moesia Fuscus trece Dunărea, pe cât se pare, în faţa Olteniei, poate la est de Oescus, pe un pod de vase în anul 87. Armata expediţionară este compusă din câteva legiuni şi mai multe trupe auxiliare concentrate în Moesia. În faţa primejdiei, Duras cedează tronul lui Decebal care încearcă să obţină pace.

Refuzat de romani, Decebal se înverşuna şi sfidându-l acum el pe Domiţian cu pretenţii de batjocură (cerea drept condiţie a păcii o despăgubire de doi oboli de cap de roman), se pregăti de luptă, atacând viguros oştile năvălitoare. Expediţia lui Fuscus se termină cu totala înfrângere a armatei romane. Însuşi generalul Fuscus e ucis, iar drapelul unei legiuni (V Alaudae) cade în mâna biruitorului, împreună cu o mulţime de captivi şi material de război.

Romanii reiau însă ofensiva, pătrunzând din nou în Dacia dinspre Banat, sub conducerea lui Tettius Iulianus. Acum dacii sunt crunt bătuţi la Tapae (în apropierea Porţilor de Fier ale Transilvaniei) în anul 88. Decebal e silit să ceară pace, în repetate rânduri, ceea ce i se şi acordă în cele din urmă, dar numai după ce Domiţian fu silit la acest pas de situaţia gravă de pe frontul pannonic.

Pacea încheiată, în 89, e considerată aproape unanim, atât de cei vechi, cât şi de istoricii moderni ca o „pace ruşinoasă” pentru romani. Nu pare, însă, să fi fost chiar aşa. În orice caz, atât Decebal, cât şi Domiţian aveau toate motivele să încheie pace. Primul, şi fiindcă fusese bătut dar poate şi din pricina unor mişcări separatiste din sânul statului său: „căci se afla la mare strâmtoare” - spune despre el Cassius Dio. Al doilea, silit de întorsătura nefavorabilă pe care o luase războiul împotriva marcomanilor, cvazilor şi iazigilor, pornit de el chiar în acel an, ca o pedeapsă pentru refuzul acestora de a da contingentele de trupe la care erau obligaţi în calitatea lor de clientelari.

Refuzul contingentelor credem a-l explica cu solidaritatea, cerută de Decebal, împotriva duşmanului comun, în urma păcii încheiate, Decebal devine şi el, în condiţii onorabile, rege clientelar al Romei, în schimbul unor subsidii anuale şi al unui ajutor tehnic de la aceasta. Pentru condiţiile uşoare ale păcii e interesant amănuntul că Decebal nu restituie romanilor nici măcar pe toţi prizonierii de război şi nici vulturul - drapel al legiunii capturat în prima campanie. În una din cetăţile dacice îl va găsi Traian în cursul primului război.

În această situaţie clientelară faţă de Roma, Decebal trebuie să consimtă ca trupele romane din Moesia să treacă prin regatul său spre frontul marcomanic (per regnum Decebali - glăsuieşte o inscripţie găsită în Syria). Cu acest prilej, se constată că alături de rege mai există un vice-rege (marele preot), Vezina şi că Decebal avea un frate Diegis care-l reprezintă în cursul tratativelor de pace. Dio Cassius aminteşte şi de o soră a lui Decebal capturată mai târziu, de Traian, în primul război. Oricum va fi fost această pace, numai sinceră şi durabilă nu putea fi. Şi unii şi alţii se prepară pentru ultima răfuială.

Decebal, între altele, caută o înţelegere cu părţii, cu scopul de a sili pe Traian să lupte pe două fronturi, dar nu reuşeşte. Izbucnirea conflictului nici nu întârzie mult. Abia urcat pe tron şi fără să se mai ducă la Roma, Traian întreprinde, la sfârşitul anului 98 direct din Germania unde se afla la moartea lui Nerva, o călătorie de inspecţie a frontului dac de la Dunărea de jos, luând toate măsurile cuvenite şi făcând pregătiri enorme (între care şi terminarea drumului pe malul drept al Dunării, drum început de Tiberiu şi continuat de Vespasian, Titus şi Domiţian).

Războiul, mai cumplit decât al lui Domiţian, începe în anul 101, primăvara. Forţele sunt mari de ambele părţi. Ciocnirile vehemente şi dramatice. Poporul dac se apără eroic sub o conducere pricepută şi vitează. Şi de data aceasta, Decebal suferă înfrângeri repetate, dar şi romanii sunt sleiţi de puteri în luptă cu un popor întreg şi cu un teren nespus de greu chiar pentru o armată superioară ca cea a cesarilor.

În 102, se încheie un fel de pace, de fapt un armistiţiu, dictat de Traian şi acceptat cu demnitate şi calcul de Decebal. Condiţiile sunt grele. Ele vor fi însă, cel puţin cele legate de termen, executate pentru a putea recâştiga libertatea necesară unei noi acţiuni şi mai formidabile. Romanii o ştiu şi doi ani şi mai bine nu fac altceva decât concentrări de trupe şi materiale, construind podul de piatră de peste Dunăre, la Drobeta (Turnu Severin).

Un mişcător apel îndreaptă Decebal către celelalte popoare vecine la fel de ameninţate, reuşind pe unele să le mobilizeze împotriva romanilor, într-un front comun. Ultima încăierare, pe viaţă şi pe moarte, începe în 105 şi se termină în vara anului 106, cu distrugerea capitalei Sarmizegetusa, cu zdrobirea statului dac şi cu moartea prin sinucidere a regelui Decebal. Cea mai mare parte a Daciei libere devine provincie romană: Provincia Dacia.

Înainte de a înfăţişa - în linii mari - desfăşurarea celor două războaie purtate de Traian împotriva Daciei, va trebui să stabilim în concret cauzele principale care au dus la subjugarea poporului dac de către Roma, la începutul secolului II d.Hr. Aceste cauze se reduc, în fond, la două ponderoase nevoi pentru nesăţiosul imperiu sclavagist cotropitor roman, ajuns, în acea epocă, la acel punct culminant al expansiunii şi puterii sale de la care, după toate semnele prevestitoare, nu putea urma decât o lentă, dar sigură prăbuşire, începând încă de pe la sfârşitul aceluiaşi veac.

Una din cauze era, după cum reiese limpede din lunga serie de conflicte dintre daci şi statul sclavagist roman, arătate în paginile precedente, politica clasei dominante a imperiului roman de a-şi asigura stăpânirea relativ recentă din Peninsula Balcanică. Această nevoie decurge în chip firesc din caracterul de clasă, exploatator, al statului sclavagist roman în plină expansiune. Încercând toate metodele pentru aceasta în cursul celor două veacuri din urmă (după cum s-a văzut), statul roman întruchipat în persoana împăratului Traian şi-a dat seama în cele din urmă că cel mai sigur mijloc este acela de a supune teritoriul Daciei imperiului în o formă ce poate garanta exploatarea nestânjenită, adică reducerea ţării dacilor în formă de provincie.

După toate aparenţele, atât Augustus cât şi Domiţian şi-au dat seama de greutatea enormă ce comporta cucerirea şi menţinerea provinciei Dacia, ca şi de riscul unei asemenea acţiuni. Cu greu s-a decis pentru această soluţie însuşi. Traian şi nu fără ezitări, înfruntând, pe cât se pare, chiar opoziţia senatului. Deşi această nevoie de a se menţine constituie cea mai stringentă cauză a războiului cotropitor împotriva Daciei, ea nu este, totuşi, unică, ci se completează şi cu altă nevoie izvorâtă din acelaşi interes material, de stat bazat pe exploatare. Nevoia lărgirii ariei de dominaţie a statului, întemeiat pe exploatarea muncii sclavagiste şi pe expansiuni teritoriale în dauna popoarelor vecine şi în interesul continuei împrospătări a resurselor sale devenite tot mai neîndestulătoare, a constituit a doua cauză pentru care războiul împotriva dacilor liberi renta, cu orice risc.

În cazul Daciei, imensele bogăţii ce urmau să fie acaparate, fie ca pradă de război (se vorbeşte de cantităţi enorme de aur şi argint - mult exagerate, fireşte), fie prin exploatarea masivă a subsolului (munţii auriferi!) şi solului provinciei, puteau şi au şi contribuit efectiv la asanarea temporară a situaţiei economice din uriaşul imperiu. La calculul chibzuit al împăratului, aceste perspective au tras fără îndoială mult în cumpănă, împingându-l la decizia pe care a luat-o: greutăţile şi riscurile materiale se compensau prin uriaşele venituri ce le aducea victoria.

Istoria desfăşurării celor două ultime războaie ale Romei împotriva Daciei o cunoaştem destul de lacunar din câteva surse de inegală valoare, de ordin arheologic şi literar. Între acestea din urmă se află, în primul rând, Istoria romană în 80 de cărţi a scriitorului Dio Cassius din secolul III d.Hr. scrisă în greceşte. Din păcate, lucrarea nu ni s-a păstrat întreagă în original şi tocmai cărţile 67 şi 68, tratând războaiele lui Domiţian şi Traian, le avem numai în nişte destul de jalnice şi incoherente excerpte bizantine târzii (Xiphilinos din secolul XI, Zonaras din secolul XII etc.).

Soarta scrierilor antice despre aceste războaie ale lui Traian a fost într-adevăr mai mult decât vitregă, lipsindu-ne de o documentare reală şi autentică asupra poporului dac. Nu ni s-au păstrat (cu excepţia câtorva cuvinte sau fragmente ce se găsesc la gramaticul Priscian din secolul VI, în lexiconul Suidas s. Sudas din secolul X, sau la istoricul târziu Iordanes din secolul VI) nici comentariile - Dacica - ale împăratului Traian despre războaiele dacice, nici lucrările intitulate Getica ale medicului de curte Criton, participant la campaniile împotriva lui Decebal, sau cele dedicate lui Traian, ale retorului Dio Crisostomul, participant de asemenea la război. Acesta cunoştea, prin călătorii făcute anterior, traiul „sciţilor” şi al dacilor (a vizitat, pare-se, chiar pe Decebal la Sarmizegetusa, în anul 96). S-a pierdut, de asemenea, şi cartea despre războaiele dacice a lui Apian ca şi aceea a lui Arian (secolul II d.Hr.).

Pe de altă parte Suetoniu (75-150 d.Hr.) îşi termină biografiile cesarilor cu Domiţian, iar vestita Historia Augusta (din secolul IV) oricât de îndoielnică, totuşi indispensabilă operă istorică, în forma în care ne este transmisă îşi începe biografiile exact cu urmaşul lui Traian, cu Hadrian. Partea întâi a istoriilor lui Ammianus Marcellinus (secolul IV), în care se cuprindeau şi domniile lui Domiţian-Traian, a dispărut în cursul vremurilor. Caninius Rufus, un prieten al lui Plinius cel Tânăr, avea de gând să scrie în versuri războiul dacic, dar gândul nu s-a realizat.

Poetul, P. Annius Florus (L. Annaeus Florus) a cântat în versuri triumful lui Traian asupra dacilor, dar cântecul nu ni s-a păstrat. Chiar marele istoric Tacit n-a mai avut timp să scrie - aşa cum intenţiona - istoria lui Nerva şi a lui Traian. Panegiricul rostit de Pliniu cel Tânăr întru lauda lui Traian, în septembrie 102, constituie o sursă bogată pentru domnia împăratului, dar e cu totul sec pentru istoria războaielor dacice şi a poporului dac. Astfel, singura informaţie literară mai cuprinzătoare ne rămâne tot rezumatul lui Dio Cassius, pe care credem, de asemenea, nimerit să-l reproducem în traducere.

Ca sursă arheologică ne serveşte în primul rând faimoasa coloană a lui Traian din Roma cu reliefurile ei (sculptată în acelaşi timp cu ridicarea coloanei în anul 113), ce redau scene din cursul expediţiei. Pe cât de valoroasă e această operă pentru istoria artei romane, pe atât de limitată este ea ca piesă documentară. Supunându-se unor legi superioare de compoziţie artistică, întreaga acţiune desfăşurată pe fusul coloanei se prezintă ca o serie de tablouri ce se perindă după modele primite din tradiţia artistică, adaptându-se la cerinţe de simetrie, ritm şi deseori numai la nevoia de a umple spaţiul.

Se poate admite, doar, o redare în generalităţi a realului atât ca succesiune de fapte cât şi ca reprezentare autentică a oamenilor şi lucrurilor. O descifrare, prin urmare, a mersului evenimentelor, o localizare în timp şi spaţiu a acţiunilor nu poate fi decât foarte aproximativă, iar în ce priveşte detaliile, artistul se abate de la real de foarte multe ori, lucrând cu modele şi tipuri date; aşa, de pildă, zidurile dacice de pe coloană nu seamănă deloc cu ceea ce ştim noi astăzi despre ele, prin săpături; podul de peste Dunăre, opera lui Apollodor din Damasc, e reprodus artistic, dar cu unele abateri de la realitatea cunoscută din alte reproduceri etc. Şi e firesc să fie astfel.

Coloana nu e altceva decât un monument de artă, supus cerinţelor artei în primul rând, menit să proslăvească pe împărat, e un mijloc de propagandă, constituind, în fond, opera de ilustrare vizuală la cartea scrisă despre acest război de însuşi împăratul. Prin acest caracter al coloanei se explică numeroasele scene de ordin politic, religios (ca adlocuţiile, sacrificiile, lustraţiile, închinările şi aşa mai departe) şi cele de esenţă propagandistică.

Încercările învăţaţilor moderni de a localiza precis în timp şi spaţiu (mai ales), diferitele scene cu identificări de locuri şi peisaje trebuie privite cu cea mai mare rezervă, cu atât mai mult, cu cât toţi comentatorii istorici ai coloanei porneau de la premisa falsă că cetatea de scaun a lui Decebal era în Valea Haţegului şi nu în Munţii Orăştiei. Al doilea izvor arheologic sunt resturile materiale din zona Munţilor Orăştiei, izvor preţios, potrivit să confirme sau să infirme informaţiile literare sau cele indicate de reliefurile coloanei traiane, dar şi întregind cunoştinţele noastre cu unele detalii de mare însemnătate. Şi puterea documentară a acestei surse arheologice e, fireşte, limitată.

Ţinând seama de aceste trei izvoare mari (cu valoarea lor relativă), şi de celelalte mai mărunte dar, de obicei precise, ca şi de lucrările unor cercetători moderni, istoria războaielor traiane contra dacilor se poate schiţa în linii generale după cum urmează: După pregătiri ce duraseră aproape trei ani, războiul începe în primăvara anului 101. Plecarea împăratului din Roma spre câmpul de bătaie e atestată pentru 25 martie a acestui an. Baza de pornire a operaţiilor în nord-estul Moesiei Superioare.

De aici, începe atacul armata romană compusă din legiunile concentrate ale Pannoniei (patru legiuni) şi ale celor două Moesii (cinci legiuni), la care se mai adaugă şi vreo patru-cinci legiuni aduse de la Rin sau nou înfiinţate, în total deci, din 13-14 legiuni, din cohortele pretoriene şi din o mulţime de trupe auxiliare din armata regulată, dar şi din formaţiuni etnice speciale, iregulare, recrutate de la periferia imperiului (arcaşi, călăreţi, luptători cu praştia, de germani, sarmaţi, mauri, asturi din Spania, sirieni, palmireni, contingente marcomane, iazige, cvade etc.).

Efectivul de 200.000 de oameni ce se dă în general acestei armate pare, totuşi, exagerat şi trebuie scăzut credem, cam cu un sfert. Şi aşa, forţele romane sunt formidabile. Flota moesică de pe Dunăre ridică şi mai mult potenţa de război a năvălitorului. Puse sub comanda unor şefi capabili, aleşi cu grijă, aceste unităţi erau conduse de un stat major select, în frunte cu generalul-împărat. Din statul major făcea parte şi viitorul stăpân al Romei, Hadrian, alături de tehnicieni-ingineri ca Balbus şi Celsus.

Faţă de această uriaşă armată, bine condusă şi excelent pregătită, forţele lui Decebal trebuie să fi fost şi ele numeroase. În orice caz, el dispunea de o pedestrime înzestrată cu paloşe curbe, cu săbii drepte şi curbe (falces Dacorum) cu lănci şi arcuri, ca şi de o cavalerie uşoară arcaşă. Stindardul unităţilor e vestitul „balaur” dac (draco). În favoarea lui era şi seria cetăţilor şi fortificaţiilor de pe vârfurile munţilor din reduitul Costeşi - Grădiştea Muncelului, puternic întărite („munţii întăriţi cu ziduri” - după expresia lui Dio Cassius) cu maşini de război mobile (ce se văd pe reliefurile coloanei traiane) ca şi terenul prielnic apărătorului dârz şi hotărât să-şi apere ţara.

Pătrunderea spre acest centru fortificat al duşmanului era apărată la est de fortificaţiile de la Tilişca şi Căpâlna, iar la sud de cetatea (recent descoperită) de la Băniţa - Dealul Bolii. N-au lipsit nici trupele de ajutor trimise de vecini (roxolani şi bastarni; iazigii erau de partea romanilor, în duşmănie cu Decebal). Alianţa cu Pacorus II, regele părţilor, căutată de Decebal în cursul primei campanii (101) nu ştim să se fi realizat. O parte slabă a rezistenţei lui Decebal o constituia mişcarea separatistă a unor fruntaşi filoromani şi lipsa de apă din interiorul cetăţilor de pe înălţimi, lipsă ce făcea imposibilă o rezistenţă mai îndelungată la asediul încercuitor.

O coloană a armatei, în frunte cu împăratul, trece Dunărea pe la Lederata (Ramna) şi traversează Banatul spre Tibiscum (Jupa, lângă Caransebeş). O ştim precis din singurul fragment păstrat din comentariile lui Traian, la gramaticul Priscian: „de aici, înaintarăm spre Berzobis (azi Berzovia), apoi spre Aizi (Aizizis, azi Fârliug)”. O a doua coloană va fi pătruns în Dacia pe la Dierna (Orşova de azi) şi înaintând pe valea Cernei şi a Timişului, se va fi întâlnit cu coloana vestică la Tibiscum (Jupa).

De aici, coloanele unite s-au îndreptat, pare-se pe valea Bistrei, spre Mureş, ţinta fiind valea Mureşului şi regiunea centrală întărită a lui Decebal, din Munţii Orăştiei. Undeva în acest drum, Decebal opune rezistenţă; locul e numit Tapae şi e identificat, cu probabilitate, dar fără nici o dovadă, la Porţile de Fier ale Transilvaniei, trecătoare, într-adevăr, uşor de apărat.

Lupta de la Tapae a fost o luptă grea şi pentru unii şi pentru alţii. După Dio Cassius, Traian îşi continuă drumul spre cetatea de scaun a regelui dac, dar scenele de pe coloană par a indica lupte în altă parte, în răsărit, provocate de atacurile dacilor şi roxolanilor împotriva Moesiei (Dobrogea) ceea ce s-ar confirma şi cu o ştire de la Pliniu cel Tânăr în legătură cu capturarea unui sclav (Callidromus) al guvernatorului Moesiei Inferioare de către o căpetenie roxolană, Susagus, sclav pe care Decebal îl trimite în dar regelui Pacorus II al părţilor, solicitând, pare-se, o alianţă. Prima campanie (cea din 101) se sfârşeşte probabil cu aceste evenimente, romanii menţinându-se pe poziţiile câştigate.

Înaintarea spre cetatea lui Decebal se reia în anul 102. De data aceasta se atacă - presupunem - şi dinspre nord din valea Mureşului, unde ajunsese Traian, şi dinspre est şi sud. Dinspre nord, înaintarea probabil s-a făcut de-a lungul Apei Oraşului (Grădiştii), cucerindu-se „munte după munte cu mari pericole”, iar din flanc, înaintând pe plaiurile munţilor cu cavaleria uşoară maură, ataca Lusius Quietus, căpetenie maură intrată în slujba romanilor. El a putut pătrunde în interiorul arcului carpatic fie prin pasul Turnu Roşu, fie pe la trecătoarea Vâlcanului.

Castrele romane de pământ de la Vârful lui Petru, de pe Comărnicel şi de la Jigorelul atestă în orice caz un atac din aceste părţi asupra Sarmizegetusei. Cu ocazia acestor înaintări pe valea Apei Oraşului sunt ocupate unele înălţimi; între ele credem că a fost şi cetatea-castel de la Costeşti care prezintă o refacere pripită în cursul armistiţiului dintre 103-104. Aici va fi fost prinsă şi sora lui Decebal şi tot aici au putut fi capturate şi insignele militare, captivii şi maşinile de război, pierdute de Cornelius Fuscus de care pomeneşte Dio Cassius. Pe coloană, această întâmplare nu-i redată, din motive uşor de înţeles. În schimb, apar pe coloană scene cu supunerea unor grupe de daci, dezertori şi trădători.

Reliefurile coloanei indică în această înlănţuire de scene şi o linie de fortificaţie (scena LXXIII şi LXXIV) în apropiere de capitala dacică. Ea nu e însă romană, cum se spune, de obicei, ci pare a fi valul cu palisadă de la Cioclovina, menit să oprească o înaintare a duşmanului şi dinspre valea Jiului. Putem înregistra, prin urmare, un atac al romanilor şi dinspre sud-vest, încă în cursul primului război.

Atât din scenele coloanei, cât şi din relatarea sumară de la Dio Cassius reiese că situaţia e gravă. Decebal cere pace şi se închină primind condiţiile grele dictate de învingător. Depunerea armelor e reprezentată pe coloană ca întâmplându-se în faţa unei cetăţi dacice, dar nu putem afirma că aceasta e Sarmizegetusa însăşi (Dio Cassius nu pomeneşte de aşa ceva).

Condiţiile impuneau lui Decebal:

  • predarea tuturor armelor şi maşinilor de război;
  • extrădarea inginerilor şi a dezertorilor;
  • dărâmarea cetăţilor;
  • evacuarea, adică cedarea definitivă a teritoriilor ocupate de oastea romană;
  • renunţarea la o politică externă proprie;
  • opreliştea de a da azil fugarilor romani şi de a mai angaja militari romani (căci - spune Dio Cassius - „el momea şi atrăgea la sine de-acolo un mare număr de oşteni, şi încă pe cei mai viteji”).

Nu se vorbeşte în condiţii de obligaţia lui Decebal la vreun tribut sau la despăgubiri: el rămâne, însă, tot un rege închinat Romei. Pentru supravegherea executării condiţiilor, Traian lasă o armată pe loc, în speţă la „Sarmizegetusa”, localitate ce nu poate fi cetatea de scaun a lui Decebal, ci viitoarea capitală romană a Daciei din Ţara Haţegului, confundată de autorul Dio Cassius din secolul III cu reşedinţa regilor daci. Sarmizegetusa dacică nu căzuse încă.

Faptul că împăratul Traian instituie la Tapae nişte serbări anuale în cinstea celor căzuţi şi înmormântaţi aici (Dio Cassius) ne obligă să admitem că această trecătoare dificilă, identificată cu Porţile de Fier ale Transilvaniei, împreună cu întreaga Ţară a Haţegului, a rămas definitiv ocupată de romani. Pacea se va fi încheiat pe la sfârşitul verii sau începutul toamnei anului 102. Ea n-a fost însă considerată definitivă de nici unul dintre contractanţi. Servea ca un armistiţiu şi pentru Traian, şi pentru Decebal. Întors la Roma, Traian îşi ia pe la sfârşitul lunii decembrie 102 triumfalul nume de Dacicus, fiind primul împărat roman cu acest titlu de glorie.

Din extrem de zgârcit şi confuz relatatele condiţii de pace în excerptele de la Dio Cassius nu reiese clar ce anume teritorii trec definitiv în posesiunea romanilor şi dacă numai în acestea lasă armată Traian. Nimic nu se opune să admitem că un rezultat al încheierii păcii-armistiţiu e ocuparea definitivă a unei zone largi de ţară dacică din stingă Dunării de către romani şi anexarea ei la Moesia Superioară.

Cât de mare va fi fost acest teritoriu anexat, nu putem şti sigur. Va fi cuprins Muntenia şi Moldova sau numai Ţara Haţegului cu Banatul şi cu partea sud-vestică a Olteniei? Sigur e că Decebal va pretinde la începutul războiului al doilea (105) de la Traian să-i restituie ţara până la Istru (Dunăre). Şi iarăşi e de neînchipuit construirea podului la Turnu Severin fără stăpânirea malului stâng al fluviului care trebuia să fie legat de restul imperiului. Credem că au dreptate cei care susţin că garnizoanele aşezate de romani în diferitele puncte ale ţării dacilor rămasă neocupată definitiv erau numai pentru controlul executării condiţiilor şi se vor fi retras odată aceste condiţii împlinite.

Săpăturile arheologice confirmă o demantelare a cetăţii de la Piatra Roşie şi chiar a aceleia de la Grădiştea Muncelului, întâmplată anterior distrugerii lor definitive, aşa cum e ilustrată această demantelare şi în scena LXXVI. De sfârşitul primului război se leagă o interesantă scenă de pe coloană (scena LXXVI dreapta), în care unii (Cichorius şi Petersen) au văzut emigrarea populaţiei dacice, iar Reinach şi Patsch, cu mai multă dreptate, revenirea populaţiei, fugită în munţi, la vetrele ei.

Anii de după pacea din 102 sunt folosiţi şi de daci şi de romani pentru noi pregătiri de război. Traian începe construirea podului de la Drobeta încă în primăvara anului 103 prin arhitectul Apollodor din Damasc şi cu concursul trupelor. Nici Decebal nu stă nepăsător: se pregătea înfrigurat de lupta cea din urmă, călcând toate stipulaţiunile tratatului de pace.

El nu dărâmase, probabil, nici toate fortificaţiile, iar acum reface în grabă pe cele distruse de război (Costeşti) sau pe cele demantelate şi ridică, în grabă, şi altele noi (între acestea noi, trebuie să fie cetatea a II-a de la Piatra Roşie şi a II-a de pe Blidarul). Mai mult, el se răzbună asupra vecinilor duşmani şi în special ocupă nişte teritorii de la iazigi pe care Traian la cucerirea Daciei nu le mai restituie acestora, ci le menţine în cadrul provinciei (e vorba probabil de partea vestică a Banatului în care iazigii reuşiseră să pătrundă în timpul ostilităţilor).

Roma declară iarăşi război. Traian porneşte cu statul său major la 4 iunie 105 pe front. Între însoţitorii lui (comites) era şi viitorul guvernator al Daciei romane, D. Terentius Scaurianus. Îmbarcarea împăratului are loc la Brundisium şi nu la Ancona, cum se credea. De aici va fi apucat peste mare şi, apoi de-a curmezişul Peninsulei Balcanice în direcţia Dunării şi a Drobetei să ajungă în Moesia Superioară unde îl aşteptau trupele care nu se aflau eventual în teritoriul ocupat al Daciei. Nici drumul prin Balcani la Dunăre nu e mai lung decât cel de pe coastele Dalmaţiei, pe la Sirmium, la Drobeta.

Războiul fu purtat „mai mult cu pază decât cu înfocare” - spune Dio Cassius. Încă de la început, Decebal văzându-se părăsit de unii din ai săi, cere pace, dar pe cât se pare numai pentru a câştiga timp căci continua cu pregătirile şi mai ales făcea apel la neamurile vecine încercând să le convingă de pericolul comun. De data aceasta, vecinii nu prea se arătau dispuşi la o alianţă, învăţând din păţania primului război şi lăsându-se, probabil, corupţi de banii Romei.

Numărul trupelor romane pare să fi fost, acum, mai mare decât în primul război. Pătrunderea înspre cuibul întărit al regelui dac se făcea, şi de data aceasta, din mai multe direcţii: din vest, prin Banat - valea Mureşului - valea Apei Oraşului spre Sarmizegetusa, din sud, pe valea Oltului, sau peste Vâlcan, atacând cetatea cea mare din flanc şi din spate, dar foarte probabil, şi dinspre Moldova prin Ardealul estic. Putem afirma aceasta, întrucât dintr-un papirus reiese că teritoriul Moldovei de sud şi al Munteniei se afla în mâna romanilor în acest timp (poate chiar prin stipulaţiunile punctului 4 din tratatul de pace de la 102).

Urmărirea în detalii a luptelor dârze, după reliefurile coloanei e dificilă. Luptele se dau, în orice caz, în munţi. E vorba fără îndoială de Munţii Orăştiei cu cetăţile ce împrejmuiesc reşedinţa de pe Dealul Grădiştei. Se văd romani care înaintează şi deschid drumul; dacii care atacă cu îndârjire; iar alţii sunt înfăţişaţi în atitudini de închinare, împreună cu femeile şi copiii lor. Se remarcă în chip deosebit mari concentrări de trupe dacice, sub directa comandă a regelui în vederea ultimei rezistenţe.

În una din scene (CXXXV) apare chiar figura plină de tragică îngrijorare a lui Decebal, urmărind ultimele încleştări. Şi la Dio Cassius lipsesc amănunte mai interesante cu privire la luptele propriu-zise. Excerptele se mulţumesc să povestească tentativa de asasinare a lui Traian de către unii emisari ai lui Decebal şi presiunea încercată tot de regele dac asupra împăratului prin capturarea comandantului de legiune Longinus, chiar la începutul ostilităţilor.

Al doilea război a durat în orice caz mai puţin. În urma unor atacuri concentrice şi viguroase asupra capitalei, Decebal se văzu constrâns să părăsească cetatea pe cale de a fi cucerită şi să caute scăpare prin fugă, însoţit de câţiva oşteni credincioşi. Va mai fi nutrit acest viteaz conducător al dacilor speranţa de a organiza în restul Daciei, cu ajutorul vecinilor roxolani şi bastarni, o nouă rezistenţă? Această nădejde o va fi altoit-o şi războinicilor cărora le mai vorbeşte pentru ultima oară (scena CXXXIX).

Îndreptându-se, călare, pe plaiul munţilor, spre răsărit unde mai avea o cetate de piatră, pe Valea Frumoasei (Sebeşului), la Căpâlna şi alta la Tilişca (lângă Sibiu), iar, mai departe, în estul Ardealului, mai multe cetăţui (dacă nu cumva toate acestea căzuseră deja în mâna romanilor), el e urmărit îndeaproape şi înconjurat de cavaleria romană. Pus în faţa alternativei de a cădea în mâna nemilosului duşman pentru a fi târât în cortegiul triumfal al cesarului sau de a-şi curma zilele, el alege sinuciderea. La rădăcina unui stejar, Decebal, ultimul rege dac, îşi curma zilele, tăindu-şi beregata cu un paloş scurt (scena CXIV). Capul şi mâna dreaptă îi sunt retezate şi duse ca trofeu la cartierul general al împăratului. Capul avea să fie trimis la Roma.

În una din scene (CXIVI), se recunosc şi doi tineri, căzuţi în mâna urmăritorilor poate copiii (sau nepoţii?) regelui (scenele CXIII-CXIVIII). Sarmizegetusa cade pradă biruitorului şi e distrusă, încă în vara anului 106. Trecerea ei prin sabie şi foc e confirmată şi de săpături. Putem spune că distrugerea a fost sistematică (inclusiv sanctuarele). Magaziile de provizii, clădirile din interiorul cetăţii şi cele ale aşezărilor civile de pe terase prezintă urmările unor incendii puternice.

Pentru clipele din urmă pe care le trăieşte Sarmizegetusa asediată, coloana traiană ne înfăţişează o scenă de un dramatism zguduitor (CXX-CXXI): doi pileaţi oferă de băut unor luptători ce-şi întind dornici şi istoviţi braţele. Scena fusese interpretată mult mai tragic decât e în realitate şi anume ca o sinucidere în masă cu o băutură otrăvitoare. Nimic nu îndreptăţeşte această interpretare. E vorba, fără îndoială, de distribuirea ultimelor rezerve de apă, apa constituind o problemă de căpetenie la aceste cetăţi, iar lipsa ei devenind fatală pentru apărători.

În o serie de scene ale coloanei se văd detaşamente de soldaţi romani urmărind şi escortând resturile oastei dacice, ce se mai opuneau în diferite fortăreţe mai apropiate sau mai îndepărtate ori în câmp liber. Localizarea exactă a acestor acţiuni e, fireşte, iluzorie. Printre ultimele scene sunt însă trei care se pretează la o interpretare istorică mai precisă. Prima e aceea cu reprezentarea prăzii bogate în obiecte de aur şi de argint, capturată de comandantul roman, din Sarmizegetusa, din vistieria regală şi a templelor (scena CXXXVIII). Că o pradă bogată de război a răsplătit pe învingători, e un lucru ce nu poate fi contestat.

Faptul e relatat şi de Dio Cassius, care mai adaugă şi episodul - fără îndoială născocit sau repetat ca un loc comun - cu ascunderea acestor tezaure, de către Decebal, în albia râului Sargetia şi descoperirea lor datorită unui trădător cu numele Bicilis. Dar că cifrele transmise despre cantitatea acestor prăzi la scriitorul bizantin din secolul VI, Iohannes Lydos, sunt cu totul de necrezut, încă este adevărat, deşi izvorul bizantinului a fost însăşi lucrarea Getica a lui Criton. Chiar cu corectivul ingenios aplicat de J. Carcopino (165.500 kg aur, 331.000 kg argint şi 50.000 de războinici) aceste cifre rămân, evident, exagerate.

Oricât ar urma să fie scăzute cifrele pentru aur şi argint, cert e că situaţia precară a finanţelor romane se redresează simţitor după 106, permiţând împăratului largi dărnicii, scutiri de impozite, prepararea războiului pârtie, precum şi angajarea şi executarea unor mari lucrări publice (Forul lui Traian cu statuile aurite ex manubiis dacicis, Basilica Ulpia - ambele inaugurate în 112 - Coloana - inaugurată în 113 - construirea unei noi conducte de apă - Traiana Aqua - în Roma, refacerea canalului Nil - Marea Roşie etc.), în afară de jocuri şi spectacole durând mai multe luni de-a rândul timp de vreo trei ani consecutivi. Însăşi valoarea aurului pare să fi scăzut de pe urma enormelor cantităţi de aur aruncat pe piaţă.

O a doua scenă (CXLI) arată, în mod demonstrativ, supunerea nobilimii separatiste dacice învingătorului. Ca întotdeauna, şi acum reprezentanţii clasei dominante caută şi găsesc favoarea duşmanului, pe socoteala poporului trădat. Acesta ne apare, în schimb, în cele două scene apropiate şi ultime (CLIV-CLV): grupuri de daci, ducându-şi familiile şi tot avutul într-o direcţie necunoscută. Ca şi scena asemănătoare de la sfârşitul războiului prim (LXXVI), şi acest tablou a fost interpretat fie, ca o emigrare a populaţiei dacice peste hotare (Cichorius), fie ca o acţiune de schimb de populaţie cu alte seminţii aduse în Dacia (Petersen), păreri care nu pot fi acceptate din o serie de motive.

C. Patsch vede şi în aceste două scene tot reîntoarcerea la vetrele lor a acelor daci care de teama şi urgia războiului se refugiaseră în munţi. Pare-se, însă că pentru aceste două scene de la sfârşitul războiului de cucerire, explicaţia cea mai justă e aceea a evacuării imediate a populaţiei din zona cetăţilor dacice evacuare impusă de romani din motive de securitate, şi mutarea acestei populaţii la şes, pentru o mai bună supraveghere. Săpăturile arheologice din zona cetăţilor dovedesc, într-adevăr, încetarea oricărei vieţi dacice nu numai în cetăţi, dar şi în aşezările civile (inclusiv stânile) din regiunea muntoasă, odată cu ocuparea regiunii de către romani.

Acţiunea nu e fără precedent în istoria romană: Augustus, în Gallia, mută locuitorii din Bibracte, cu forţa, la Augustodunum şi tot din ordinul lui sunt strămutaţi din locurile lor, din cotul Dunării de la Aquincum, eraviscii, în altă parte a Pannoniei. Data la care s-a terminat al doilea război şi s-a constituit provincia a fost multă vreme discutată.

O diplomă militară descoperită nu demult, la Porolissum (lângă Zălau) a adus confirmarea sigură: la 11 august 106 exista deja o Dacie romană în frunte cu consularul D. Terentius Scaurianus, cunoscut şi până acum ca primul guvernator - legatus Augusti - al provinciei. Sfârşitul războiului şi constituirea provinciei printr-o lex provinciae trebuie puse, prin urmare, prin luna iulie a aceluiaşi an. Nu este exclus, ci, dimpotrivă, e foarte verosimil, ca această lege de organizare a provinciei s-o fi dat însuşi împăratul Traian, despre care se presupune că a mai rămas o bucată de vreme în provincia nou cucerită.

Aceeaşi dată a terminării războiului (vara anului 106) ne-o întăreşte şi însemnarea din calendarul-cronică din Ostia pentru anul 106 (luna şi ziua lipsesc din inscripţie) unde se spune: … Decibali [caput... in sca]lis Gemoni[is expositum ... (sau iacuit)], adică în ziua ... luna ... a anului 106, capul lui Decebal a fost aruncat pe scările Gemoniei,,; aceasta, pentru ca să se ştie că cel mai mare duşman al Romei a fost răpus. Însemnarea confirmă în acelaşi timp şi ştirea de la Dio Cassius, după care „capul (lui Decebal) fu dus la Roma”.

În vederea consolidării victoriei, a pacificării provinciei şi a organizării noului front al imperiului se iau toate măsurile militare şi administrative. Pentru supravegherea acestor acţiuni, se pare că împăratul rămâne încă vreo câteva luni în Dacia, amânându-şi triumful pentru anul 107. Ca prima măsură, se dispune, după cum am văzut, mutarea populaţiei din zonele muntoase, la şes. În special trebuia să fie evacuată regiunea cetăţilor şi a centrului religios care era Sarmizegetusa. Aici, în fosta cetate dacică de pe Dealul Grădiştei - refăcută după distrugerea suferită cu ocazia asediului - se instalează pe o durată de mai mulţi ani un detaşament al legiunii lui Flavia Felix, construindu-i-se şi nelipsitele băi pe una din terase.

Restul legiunii e repartizat în diferite puncte din sud-vestul Transilvaniei. Încă vreo două-trei legiuni rămân în Dacia din interiorul arcului carpactic: legiunea XIII Gemina (la Apulum-Alba Iulia), poate şi legiunea I Adiutrix (în centrul Ardealului, poate tot la Apulum), iar în nord, în regiunea Porolissum, legiunea III Gallica, despre care avem tot dreptul să presupunem că a luat parte şi ea la războaiele dacice. O mulţime de trupe auxiliare din cele care au participat la campanii sunt aşezate în tabere întărite, la graniţe, dar şi în interiorul ţării cucerite.

Unele din ele vor fi duse în Pannonia de către comandantul legiunii lui Flavia Felix, C. Iulius Maximus Manlianus, înaintat guvernator al Pannoniei, în 110. O deosebită supraveghere se acordă regiunilor fostelor cetăţi dacice. Grija pentru păstrarea prăzii cucerite îndeamnă pe Traian să-şi asigure neutralitatea popoarelor vecine, în special a roxolanilor (iazigii din Câmpia Ungară erau, în oarecare măsură, deja în slujba Romei). Acum se va fi încheiat cu roxolanii înţelegerea în schimbul unor subsidii din partea imperiului de a căror micşorare îi vom vedea că se plâng aceştia lui Hadrian.

Victoria asupra dacilor fu serbată cu fast extraordinar nu numai la Roma, ci şi în întreg imperiul. După triumful solemn, urmară jocuri şi spectacole ce durară mai multe luni şi se repetară şi în anii următori. Senatul decretă ridicarea unei coloane, în forul ce va purta numele împăratului, coloană pe care se înfăşură, ca un papirus, fâşia de reliefuri cu scene succesive ilustrând artistic desfăşurarea războaielor. Se bătură nu numai monede comemorând cucerirea Daciei (Dacia capta şi [Victoria] Dacica) dar şi medalioane speciale. Se ridicară monumente triumfale pe locurile unde se dăduseră bătălii, în amintirea celor căzuţi (între acestea şi Monumentul de la Adamclisi, din Dobrogea).

Pe lângă Tropaeum Traiani din Dobrogea, se întemeiază, la sud de Dunăre, oraşul Nicopolis ca „semn al biruinţei împotriva dacilor”. Cu această ocazie vor fi fost cioplite şi figurile de daci ce se văd în muzeele din Roma şi Leningrad (Ermitaj). Uriaşe daruri fură distribuite generalilor şi soldaţilor. Obiecte de lux sau de uz practic ies din atelierele imperiului înfăţişând scene şi nume din război. În Egipt, un puţ săpat la Mons Claudianus (azi Gebel Fatâre) primeşte numele de Fons felicissimus Traianus Dacicus. Ambasade străine veniră din ţări îndepărtate să felicite pe împărat pentru izbândă. Dacia era învinsă...

O problemă mult discutată a fost întinderea teritoriului dacic cucerit şi înglobat în imperiu, la nord de Dunăre. O inscripţie descoperită la Corint a avut darul să risipească orice îndoială asupra cuceririi totale a Daciei în cele două campanii traiane: C. Caelius Martialis… copiarum curam adiuvit secunda expeditione qua universa Dacia devicta est... (Caelius Martialis a îndeplinit funcţia de intendent al trupelor în al doilea război dacic, în care a fost cucerită întreaga Dacie).

Cu drept cuvânt se poate, deci, trage concluzia că nu numai teritoriul cunoscut ca formând provincia Dacia de mai târziu (Oltenia, Banatul, Transilvania) a fost cucerit de Traian, ci şi teritoriul Munteniei şi Moldovei (probabil numai sudul acesteia). Mărturii epigrafice (între ele şi o recent descoperită diplomă militară din Bulgaria) şi descoperiri arheologice ne confirmă într-adevăr, că acesta e cazul: Muntenia, împreună cu sudul Moldovei încă au fost anexate - în mod provizoriu - imperiului, dar nu ca părţi ale provinciei Dacia, ci ale Moesiei Inferioare, la care se adaugă şi teritoriul ardelean de la sud şi est de Olt.

Prin înfrângerea dacilor, statul liber dac încetează să mai existe şi cea mai mare parte a pământului dacic se transformă în provincie romană, împărtăşind de acum încolo, timp de 165 de ani, soarta celorlalte ţări cucerite de Roma. Părţi însemnate din fosta Dacie vor rămâne însă în afara graniţelor provinciei romane. Unele din aceste părţi (ca teritoriul Munteniei, de pildă, după ce se renunţase la el) vor rămâne sub o aspră supraveghere şi nu vor putea iniţia mişcări de proporţii mai mari împotriva stăpânitorilor intruşi. Cu atât mai aprins va aide, în schimb, flacăra revoltei în rândurile maselor de daci liberi în regiunile nordice şi nord-estice (Maramureşul şi Moldova). Acţiunile lor, alături de alte populaţii libere, vor pricinui nesfârşite greutăţi imperiului, până la alungarea stăpânirii romane în sudul Dunării.

Check Also

Diversitatea etnică şi confesională. Soluţii politice în România modernă (1859-1918)

Aşezarea geografică a ţărilor române, aflate într-o zonă de confluenţă a intereselor puterilor europene din …

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

În căutarea unor noi soluţii politice în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Elita românească În societatea românească din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …