Istoria politică a Daciei romane

Ştirile scriitorilor antici despre evenimentele istorice din Dacia romană şi din ţinuturile limitrofe sunt puţine, sporadice şi în general sumare. Numai arareori întâmplările din provincia de la periferia imperiului răzbat până la Roma. Un ecou şi-au găsit în operele istoricilor antici numai acele evenimente care afectau într-un fel oarecare interesele imperiului ori erau în legătură mai directă cu persoana împăraţilor şi a acelor din jurul lor.

Documentele epigrafice şi descoperirile arheologice completează numai într-o oarecare măsură informaţiile scriitorilor antici. După terminarea războaielor de cucerire şi constituirea oficială a provinciei, în cei câţiva ani care au urmat, primul guvernator al Daciei D. Terentius Scaurianus, procedează la organizarea sistematică a teritoriului alipit imperiului. La începutul anului 112 d.Hr. pe monedele imperiale în locul tipului cu Dacia capta apare o altă reprezentare alegorică a provinciei, simbolizând bogăţiile ei, însoţită de legenda Dacia Avgvst(i) Provincia. Este tipul de provincia pacata, adică „pacificată”.

O relativă linişte se menţine până la sfârşitul domniei împăratului Traian, dar îndată sau poate chiar puţin înainte de moartea acestuia, întâmplată la 11 august 117, o puternică mişcare de revoltă se produce în mai multe provincii de la graniţele imperiului. În biografia împăratului Hadrian se arată că în primele zile de domnie ale acestuia, primis imperii diebus, unele populaţii supuse sau închinate Romei se revoltă. Printre acestea sunt amintiţi şi sarmaţii, care au început război deschis împotriva imperiului.

Luptele iau o amploare mai mare la graniţele Daciei, acestea fiind atacate nu numai dinspre apus, de sarmaţii iazigi, ci şi dinspre răsărit de către fraţii lor roxolani. Momentul pentru asemenea atacuri era deosebit de prielnic, deoarece Traian retrăsese o parte din trupele din Dacia, ca şi din celelalte provincii dunărene spre a le duce în Orient, în războiul împotriva părţilor, iar moartea neaşteptată a împăratului şi designarea numai în ultimele clipe a unui succesor, în persoana nepotului şi fiului său adoptiv, a trezit speranţe la popoarele supuse sau nemulţumite de romani.

În Dacia nemulţumirile izvorau din condiţiile grele impuse dacilor după înfrângerea lor, ca şi din situaţia creată populaţiilor sarmatice de la graniţele noii provincii. Evenimentele impun venirea în Dacia a împăratului Hadrian, îndată după urcarea sa pe tron. Aici el ia măsuri energice pentru restabilirea puterii romane, fiind nevoit totodată să procedeze, la reorganizarea teritoriilor cucerite de Traian la nordul Dunării.

Biograful împăratului relatează că auzind de mişcarea sarmaţilor şi a roxolanilor, Hadrian a venit în Moesia, după ce şi-a trimis aci mai întâi armatele în Dacia, unde împăratul a ajuns spre sfârşitul anului 117 (luna decembrie) sau pe la începutul anului 118, situaţia era deosebit de precară. Guvernatorul provinciei, încercatul general C. Iulius Quadratus Bassus, care participase la războaiele dacice, tocmai murise în mijlocul acestor evenimente.

La răsărit de Dacia roxolanii erau nemulţumiţi pentru că li se reduseseră subsidiile acordate lor de către împăratul Traian. Ei începuseră războiul şi pătrunseseră probabil pe teritoriul Munteniei de astăzi, anexat Moesiei Inferioare, unde vor fi fost sprijiniţi de populaţia dacică răsculată. Cercetările arheologice au arătat că lagărele romane din acest teritoriu au fost trecute prin foc înainte de a fi fost părăsite. Romanii se temeau că barbarii vor ataca podul de piatră peste Dunăre de la Drobeta şi vor pătrunde în Moesia.

De aceea, după relatarea lui Dio Cassius (78, 13), Hadrian a dispus dărâmarea părţii de sus a podului, spre a-l face un timp impracticabil. Pentru a opri năvala roxolanilor şi a aliaţilor lor, ca şi spre a preîntâmpina răscoalele interne, a fost creată provincia Dacia Inferior, în condiţiile arătate mai sus. Hadrian a dus apoi tratative cu regele roxolanilor şi a încheiat cu el pacea.

Biograful împăratului nu arată în ce condiţii s-a încheiat această pace, lăsând doar să se înţeleagă că împăratul a consimţit la mărirea subsidiilor, de care se plângea regele roxolanilor. Noi ştim însă că preţul plătit de romani a fost mult mai mare. Ei au trebuit să evacueze toate trupele de pe teritoriul Munteniei şi să renunţe la stăpânirea lui efectivă.

În vest, atât Dacia cât şi Pannonia erau ameninţate de atacul iazigilor. Aceştia se instalaseră între Dunăre şi Tisa pe la 20 d.Hr. cu asentimentul romanilor, dacă nu chiar chemaţi de ei spre a slăbi puterea dacilor. Iazigii au rămas un timp credincioşi romanilor, faţă de care se aflau în raporturi de clientelat şi în timpul războaielor dacice au fost de partea lor. La sfârşitul războaielor ei sunt însă nemulţumiţi, deoarece Traian a refuzat să le restituie nişte teritorii pe care li le răpise Decebal. De aceea, în 106-107 ei se ridică împotriva romanilor, dar răscoala e înăbuşită de către Hadrian, pe atunci guvernator al Pannoniei inferioare. Acum ei găsesc din nou prilej să se războiască cu romanii, atacând atât Pannonia cât şi Dacia.

Mişcarea lor a fost foarte puternică şi s-a prelungit şi după încheierea păcii cu roxolanii. Hadrian a stat se pare câtva timp la Sarmizegetusa, după cum se poate deduce dintr-o inscripţie cu care-l cinsteşte metropola, acum mai întâi numită Sarmizegetusa, în ultimele zile ale anului 117 sau în prima parte a anului următor. După cum s-a mai spus, pentru a face faţă războiului cu iazigii, Hadrian a încredinţat temporar conducerea atât a Daciei cât şi a Pannoniei, ambele provincii fiind lipsite momentan de un guvernator titular, de rang senatorial, încercatului general Q. Marcius Turbo, căruia, spre a avea mai multă autoritate şi a putea comanda legiunile din cele două provincii, îi acordă titlul de praefectus Aegypti. După aceea împăratul pleacă la Roma, pe la începutul anului 118, spre a-şi asigura tronul.

Q. Marcius Turbo a dus la bun sfârşit luptele cu iazigii. El era versat în asemenea acţiuni, fiind trimis încă de împăratul Traian pentru reprimarea iudeilor, în Cyrenaica, şi apoi de către Hadrian cu înăbuşirea unei răscoale în Mauretania. Misiunea lui în Dacia va fi fost uşurată de faptul că după încheierea păcii cu roxolanii, iazigii au rămas singuri, fiind atacaţi atât din Pannonia cât şi din Dacia.

Turbo şi-a avut însă cartierul în metropola Daciei, care, după ce a ajuns prefectul pretoriului, praefectus praetorio, la Roma, prin 120-121, îi ridică o inscripţie de mulţumire. Probabil că încă înainte de sfârşitul anului 118 iazigii erau înfrânţi şi liniştea reinstaurată în Dacia, care după încetarea însărcinării excepţionale a lui Turbo rămâne împărţită în două părţi, dintre care una, Dacia Inferior, va fi condusă la început de un praefectus, apoi de un procurator cum iure gladii.

Hadrian acordă şi după aceea o atenţie deosebită Daciei. S-a arătat mai sus că intenţia lui de a părăsi Dacia s-a născut ca urmare a abandonării teritoriului Munteniei de astăzi, care până aci făcuse parte din provincia Moesiei Inferioare. Trecând la o politică defensivă, Hadrian se preocupă de întărirea sistemului defensiv al provinciei din nordul Dunării, organizând limes Alutanus. Cu prilejul primei sale călătorii de-a lungul imperiului, în 124, Hadrian vizitează pentru a doua oară Dacia. Atunci probabil Drobeta şi Napoca au primit statutul de municipii. Monetăriile imperiale emit monede cu legenda Dacia, însoţită de reprezentări alegorice ale provinciei, precum şi cu legenda Exercitus Dacicus.

Situaţia se va înrăutăţi după scurt timp. Pe vremea domniei lui Antoninus Pius izvoarele literare amintesc de lupte împotriva dacilor sau geţilor. Biograful împăratului relatează că acesta a purtat mai multe războaie prin generalii săi, amintind şi pe daci printre popoarele învinse. Dacii cu care s-au războit generalii lui Antoninus Pius ar fi dacii liberi de la hotarele provinciei. Primele ciocniri par să fi. avut loc în 143, la graniţa de nord-vest a provinciei.

Diploma din 144 arată că trupe noi au fost aduse puţin înainte în Dacia Superior. Tot acum începe reconstruirea în piatră a castrelor din această parte a Daciei, după cum dovedeşte piatra de fundaţie a pretoriului din castrul de la Gherla, datând din 143 d.Hr. Luptele cu dacii liberi au fost reluate cu şi mai mare amploare spre sfârşitul domniei lui Antoninus Pius. În anii 157-158 ele sunt conduse de guvernatorul provinciei M. Statius Priscus.

În colţul nord-vestic al provinciei sunt îngrămădite multe trupe, dintre care unele aduse acum în Dacia, ca de pildă vexillarii Africae et Mauretaniae Caesariensis şi Mauri gentiles, amintiţi într-o diplomă din anul 158 descoperită la Cristeşti, pe Mureş. La Porolissum, în 157, se reface amfiteatrul „vetustate dilapsum” şi tot atunci probabil castrul mic de pământ de pe Citera e reclădit în piatră. În aceste lupte este angajată şi legiunea XIII Gemina, amintită pe un altar închinat la Apulum pro salute imperii Romani et virtute leg(ionis) XIII g(eminae) sub M. Statio Prisco consule designato.

Cu acest prilej probabil i s-a acordat legiunii epitetul de pia fidelis. Luptele conduse de către guvernatorul M. Statius Priscus s-au încheiat încă înainte de sfârşitul anului 158. Biruinţa asupra dacilor liberi a avut un puternic ecou atât la Roma, cât şi în provincie. La Roma, în afară de înregistrarea evenimentului de către scriitorii antici, monetăria imperială trâmbiţează biruinţa prin diferite emisiuni. Deşi oficial Antoninus Pius nu a purtat nici un epitet de biruitor, două inscripţii africane, dintre care una din 157, îi dau, pe lângă altele, şi titlul de Dacicus.

În provincie, în afară de inscripţia de la Apulum, amintită mai sus, foarte semnificativă este închinarea de către M. Statius Priscus a unui altar Victoriae Aug(ustae) tocmai la Grădiştea Muncelului, în apropierea locului unde cu o jumătate de veac înainte se repurtase victoria decisivă împotriva regelui Decebal. Biruinţa de acum evoca pe aceea de pe vremea împăratului Traian. După terminarea războiului Dacia era din nou „pacificată”. Nu mai puţin de trei diplome militare datând din anii 157-158 înregistrează masive lăsări la vatră din trupele care participaseră la lupte.

Aceste evenimente au avut şi o altă consecinţă, anume împărţirea Daciei în trei părţi, efectuată încă pe timpul guvernatorului M. Statius Priscus, înainte de plecarea lui la Roma, unde fusese designat consul. Prin crearea Daciei Porolissensis, condusă la început de un procurator presidial, se crea totodată şi un exercitus Daciae Porolissensis, armată menită tocmai a apăra noul front de la graniţa de nord-vest a provinciei, împotriva dacilor liberi.

O puternică zguduire suferă imperiul pe timpul lui Marcus Aurelius, când şi provincia Dacia a ajuns în mare pericol. La începutul domniei acestui împărat, armatele romane au fost angajate într-un greu război pornit de părţi, care s-a extins în multe provincii ale Asiei Anterioare. Înainte de a se fi încheiat pacea în Orient, în anul 166 a început un război la Dunăre, la care au participat nenumărate populaţii care locuiau ţinuturile ce se întind din Boemia până la nordul Mării Negre. Războaiele marcomanice, numite aşa pentru că au fost iniţiate de populaţia germanică a marcomanilor, angajează pe împăratul-filozof până la moartea sa în 180 d.Hr.

Biograful împăratului arată că „au conspirat toate neamurile de la graniţa Illyricului până în Gallia, ca marcomanii, varistii, hermudurii şi cvazii, suevii, sarmaţii, lacringii şi burii, aceştia şi alţii ca victoalii, sosibii, sicobaţii, roxolanii, peucinii, costobocii. Se bănuieşte că frământarea care a cuprins lumea barbară de la graniţa imperiului ar fi fost provocată de mişcările de populaţii ce aveau loc în spatele ei, ca de pildă coborârea goţilor de la Marea Baltică înspre ţărmul Mării Negre.

Provincia Dacia, prin poziţia sa înaintată în mijlocul lumii barbare, era direct ameninţată şi stăpânirea romană a fost zguduită. Timp de mai mulţi ani a stat sub ameninţarea unui adevărat asediu. Ameninţarea cea mai puternică s-a exercitat la graniţa de vest şi nord-vest a provinciei. Ea venea din partea sarmaţilor, a dacilor liberi şi seminţiilor germanice, care s-au apropiat în această vreme de hotarele Daciei. Periclitate au fost însă şi hotarele de răsărit.

Spre a întări apărarea provinciei, legiunea a V-a Macedonica, după întoarcerea ei din Orient, este transferată de la Troesmis la Potaissa, aproape de graniţa cea mai ameninţată a Daciei. Conducerea provinciei este încredinţată unor legaţi de rang consular, generali destoinici ca Sex. Calpurnius Agricola, M. Claudius Fronto şi Sex. Cornelius Clemens, care participaseră la războiul din Orient sau la luptele de pe Dunăre împotriva marcomanilor, sub conducerea lui Lucius Verus.

Ei luptă din greu pentru apărarea graniţelor provinciei. Inscripţiile îi arată nu numai ca guvernatori ai provinciei, ci şi ca generali. Astfel, o inscripţie de la Sarmizegetusa, pusă pentru cinstirea lui M. Claudius Fronto, îl gratifică pe acesta cu titlul de fortissimus dux, amplissimus praeses, aşa precum Sex. Cornelius Clemens e numit într-o inscripţie consularis et dux trium Daciarum.

Barbarii pătrund pe teritoriul provinciei. Regiunea auriferă de la Alburnus Maior a fost devastată, după cum rezultă din ascunderea în galeriile minelor a tăbliţelor cerate, dintre care ultima este din anul 167. În nord, la Porolissum probabil că acum sunt distruse castrele de pe Pomet şi de pe Citera, acesta din urmă fiind definitiv părăsit. Însăşi metropola a fost ameninţată, după cum rezultă dintr-o inscripţie pusă împăratului, drept mulţumire că a fost scăpată de „un dublu pericol”: ancipiti periculo virtutib(us) restituta. Situaţia este precară şi în partea de răsărit a provinciei, unde se înregistrează, ca şi mai departe în Moldova, numeroase îngropări de tezaure monetare, cum este de pildă cel de la Tibudeni, în Ciuc, în care ultima monedă este din 167.

Situaţia imperiului se agrava şi mai mult după moartea lui L. Verus, în 169. De la Dio Cassius aflăm că în timp ce Marcus Aurelius îşi stabilise cartierul la Carnuntum, în Pannonia, unde duce tratative cu unele seminţii, un prinţ barbar Tarbos intră în Dacia, ameninţând cu război dacă nu i se vor da bani, dar a fost alungat de alţi barbari care se aliaseră cu romanii.

Guvernatorul Daciei M. Claudius Fronto, care deţinea în acelaşi timp şi conducerea Moesiei Superior, se luptă cu iazigii şi cu neamurile germanice, dar este ucis pe câmpul de luptă prin 170: post aliquot secunda proelia adversum Germanos et Iazyges ad postremum pro r(e)p(ublica) pugnans ceciderit, cum glăsuieşte inscripţia de pe soclul statuii pe care senatul, la îndemnul împăratului, i-a ridicat-o în forul lui Traian de la Roma. Situaţia nu se limpezeşte nici pe timpul guvernatorului următor a Daciei, Sex.

Cornelius Clemens, când, prin 171-172, după relatarea lui Dio Cassius, seminţii germanice se aşează în Dacia: „Astingii, conduşi de Rhaos şi Rhaptos, veniră să se aşeze în Dacia, cu speranţa de a primi bani şi pământ în schimbul alianţei lor; dar neobţinând nimic, ei dădură ca ostatici lui Clemens pe femeile şi copiii lor, cu intenţia de a merge să cucerească pământurile costobocilor, ceea ce nu i-a împiedicat, după ce i-au învins pe aceştia, să jefuiască Dacia.

Dar lacringii, temându-se ca nu cumva Clemens, înspăimântat (de cele întâmplate) să nu-i introducă în teritoriile pe care le locuiau ei, îi atacară pe neaşteptate şi câştigară o asemenea victorie, încât astingii nu mai comiseră nici un act de ostilitate faţă de romani şi cerură cu insistenţă de la Marcus Antonius bani şi pământ, cu obligaţia de a face rău popoarelor care se aflau în război cu el”, în acelaşi fel şi alte seminţii fură aşezate în Dacia.

După încheierea în 175 a păcii cu cvazii şi cu marcomanii, lucrurile se mai liniştiră în Dacia. Luptele fură duse însă mai departe împotriva iazigilor, până ce şi aceştia au fost înfrânţi. În acest timp, când guvernator al Daciei era L. Aemilius Carus, se aduc noi trupe în provincie. Împăratul însuşi se pare că a venit în Dacia spre a lupta împotriva bastarnilor şi a costobocilor, de la graniţele de nord ale provinciei. Liniştea fu instaurată astfel şi în estul Daciei. Iazigii dintre Dunăre şi Tisa primiră acum de la împărat învoirea de a face comerţ cu fraţii lor din răsărit, roxolanii, prin Dacia, dar numai cu permisiunea de fiecare dată a guvernatorului provinciei.

Drumul de comerţ al iazigilor cu roxolanii este probabil cel însemnat de geograful anonim din Ravenna şi care pornind de la Porolissum ducea până la Tyras. Când războiul cu marcomanii începe din nou, prin 177, Dacia nu este afectată. Legatul P. Helvius Pertinax, viitorul împărat, a condus în aşa fel cele două Moesii, apoi Dacia, întărind apărarea imperiului pe Dunăre, încât el a putut fi trimis de aici în Siria.

După moartea lui Marcus Aurelius la 17 martie 180, în castrul de la Vindobona, pe Dunăre, fiul şi urmaşul său Commodus încheie pacea cu barbarii, grăbindu-se să se întoarcă la Roma. Printre condiţiile impuse burilor fu şi aceea de „a nu se stabili niciodată şi de a nu-şi paşte turmele lor de vite pe teritoriul din ţara lor la mai puţin de 40 de stadii (=7,5 km) depărtare de Dacia”. Tot el relatează în continuare că Sabinianus, guvernatorul de pe atunci al Daciei, „a adus sub ascultarea sa 12.000 de daci mărginaşi, care fuseseră alungaţi din locurile lor şi erau dispuşi să vină în ajutorul celorlalţi; promiţând că le va da pământ în Dacia”.

Nu ştim însă dacă aceşti daci au fost de fapt aşezaţi pe teritoriul provinciei. Cert este că lupte cu „barbarii” au mai avut loc şi după aceea, în timpul domniei lui Commodus. Ele au fost purtate „dincolo de Dacia”, probabil dincolo de Carpaţi, şi în ele s-au distins generalii D. Clodius Albinus şi C. Pescennius Niger, viitori pretendenţi la tron.

Despre o înfrângere a dacilor de către generalii lui Commodus face amintire şi biograful împăratului, care mai spune că puterea acestuia a fost impusă în Dacia provincialilor care nu voiau să o recunoască (et in Dacia imperium eius recusantibus provincialibus), ceea ce se referă probabil mai degrabă la o atitudine ostilă faţă de Commodus a trupelor din Dacia, decât la o răscoală a populaţiei din interiorul ei.

În timpul domniei lui Septimius Severus, Dacia cunoaşte din nou o perioadă mai lungă de siguranţă pentru exploatarea romană. Activitatea economică este reluată cu intensitate. Oraşele se bucură de o nouă perioadă de înflorire. Unele, ca Potaissa şi Porolissum, poate şi Dierna, Tibiscum şi Ampelum, acum primesc dreptul de municipii. În Apulum, alături de Colonia Aurelia, se întemeiază şi un municipium Septimium, iar municipiile Drobeta şi Potaissa sunt ridicate la rangul de coloniae. Unora, ca de pildă Potaissei, li s-a acordat ius Italicum. Totodată Septimius Severus a procedat la reorganizarea şi întărirea apărării provinciei. Se repară drumuri şi se reconstruiesc în piatră castrele de pământ. La sud de Carpaţi, hotarul Daciei e împins dincolo de Olt, construindu-se limes transalutanus.

Oraşele şi trupele îl cinstesc pe el şi pe fii săi, Caracalla şi Geta, ridicându-le statui şi monumente. Septimius Severus poate fi pe drept cuvânt considerat ca al doilea „părinte” al Daciei. Caracalla, în primii ani de domnie, acordă atenţie deosebită Daciei, ducând la bun sfârşit opera de refacere în piatră a castrelor şi de desăvârşire a sistemului defensiv al provinciei. În mod special s-au bucurat de atenţia lui Caracalla trupele staţionate la Porolissum.

Castrul mare este reconstruit pentru a doua oară în piatră, aşa precum au fost reclădite şi alte castre de pe graniţa de vest până la Micia şi de pe hotarul de nord-est până la Inlăceni. După aceste măsuri, în anul 214, înainte de a pleca în Orient, Caracalla vine în Dacia, după cum mărturiseşte clar biograful său: dein ad Orientem profectionem parans, omisso itinere in Dacia resedit. El s-a dus foarte probabil până la Porolissum, cu care prilej a fost reparat drumul de la Napoca până acolo, cum rezultă dintr-un miliar descoperit la Mera, lângă Cluj.

La Porolissum, Caracalla a inaugurat lucrările de la castrul mare de piatră de pe Pomet, terminate cu un an înainte, precum şi statuia sa ecvestră de bronz, şi a mamei sale, Iulia Domna, trimise probabil de la Roma. Tot aici el duce tratative, precedate poate de o demonstraţie de forţă, cu căpeteniile populaţiilor care locuiau dincolo de hotarul provinciei, pentru o nouă reglementare a raporturilor imperiului cu ele. De la dacii liberi ia ostateci, pe care îi va înapoia mai târziu împăratul Macrinus. Importanţa grupului de daci liberi din vestul Daciei rezultă şi din atestarea epigrafică, tocmai în această vreme, a unui interpret de limba dacică interpres Dacorum, în serviciul legiunii I Adiutrix la Brigetio, în Pannonia.

În continuare scriitorul antic relatează că pe vandali Caracalla i-a aţâţat împotriva marcomanilor, cu care înainte trăiau în bună înţelegere, iar pe regele cvazilor Cabriomarus, chemat în faţa tribunalului său, îl ucise, după cum mărturiseşte acelaşi Dio Cassius. Cât priveşte ştirea despre luptele în acest timp cu goţii, ea e dubioasă şi a fost contestată, fiind considerată ca datorându-se unui anacronism comis de istoricul antic.

În Dacia, Caracalla şi mama sa Iulia Domna sunt proslăviţi în inscripţii şi se ridică altare pentru sănătatea lor. Înainte de plecarea în Orient, la Ampelum, procuratorul minelor de aur Aelius Sostratus închină un altar pentru sănătatea, victoria şi ferirea de primejdie (pro salute et victoria et incolumitate) a lui Caracalla şi a mamei sale Iulia Domna. Plecând spre Orient, Caracalla lăsa Dacia într-o situaţie bine consolidată atât în interior cât şi la graniţele ei. Sistemul defensiv al provinciei atinsese culmea puterii lui.

Trupele care păzeau graniţele erau numeroase şi moralul lor ridicat, datorită măsurilor generale luate pentru îmbunătăţirea stării soldaţilor, în primul rând prin mărirea soldei (stipendium) de la 500 la 750 denari, adică cu jumătate, pentru soldaţii din legiuni şi corespunzător probabil şi pentru celelalte categorii de soldaţi. Cu situaţia astfel consolidată şi cu puternicul ei sistem defensiv, Dacia era pregătită din punctul de vedere al romanilor să înfrunte vremurile grele şi furtuna care se va abate în curând asupra ei.

După Caracalla, liniştea se menţine câtva timp, fiind întreruptă doar de mici atacuri ale dacilor liberi, ca acelea din vremea lui Macrinus (217-218), când, potrivit ştirii lui Dio Cassius, la care ne-am mai referit, dacii liberi atacă din nou Dacia şi ameninţă să prelungească războiul dacă nu li se dau înapoi ostatecii luaţi de Caracalla. Maximin Tracul, are de luptat în 235-236 împotriva dacilor liberi şi a sarmaţilor iazigi, pe care îi învinge, luându-şi titlurile de Dacicus Maximus şi Sarmaticus Maximus. Curând, la graniţele Daciei, alături de populaţiile cunoscute din secolul al II-lea, apar altele noi, cum sunt gepizii, la hotarul de nord al provinciei şi goţii în răsărit.

De asemenea, carpii, locuind la răsărit de Carpaţi, se afirmă cu vigoare prin atacuri şi incursiuni violente pe care le întreprind în teritoriile romane. Începe epoca marilor atacuri împotriva imperiului la Dunărea de jos, conduse de carpi, la care se asociază şi goţii. Aceste atacuri sunt îndreptate în primul rând spre teritoriile de la sudul Dunării de jos, în Moesia Inferioară şi mai departe spre Tracia, Macedonia şi Grecia. Dar nici Dacia nu este scutită de puternice atacuri. Situaţia ei se înrăutăţeşte pe măsură ce ţinuturile din sudul Dunării sunt tot mai mult devastate.

În anul 238, pe vremea împăraţilor Maximus şi Balbinus, carpii şi goţii invadează Moesia Inferioară. Guvernatorul Moesiei, Tullius Menophilus, încheie pacea cu goţii, plătindu-le sume de bani. Carpii rămân însă nemulţumiţi, deoarece lor li se refuză subsidiile, deşi ei pretind că „sunt mai puternici decât goţii” (sumus enim Gothis prestantiores). Ca urmare, în 242 ei invadează din nou Moesia şi Tracia.

Împăratul Gordianus al III-lea care se pregătea să pornească în fruntea unei puternice armate împotriva părţilor, e nevoit să zăbovească un timp pentru a-i alunga de pe teritoriul roman. Această invazie a afectat şi partea de răsărit a Daciei. Limesul transalutan a fost străpuns şi carpii pătrund şi în Dacia Apulensis, probabil prin pasul Turnu Roşu. În faţa acestei ameninţări se constată îngroparea mai multor tezaure monetare în Transilvania. Pericolul a fost însă îndepărtat de astă dată cu uşurinţă.

Marele atac al carpilor în Dacia se produce însă în anul 245, pe vremea lui Filip Arabul, şi se prelungeşte câţiva ani. El a zguduit puternic stăpânirea, romană în Dacia. Din ştirea transmisă de Zosimos aflăm că împăratul a venit la Dunăre şi a condus în persoană lupta împotriva carpilor, pe care nu i-a învins, se pare, decât în anul 247. Bătălia s-a dat în apropierea unui castel, în care o parte dintre carpi se refugiaseră, şi au putut fi.

Învinşi numai datorită vitejiei trupelor de mauri. Locul unde s-a desfăşurat bătălia nu este precizat, dar din cele relatate el pare să fi fost undeva în partea de răsărit a Daciei, înfrânţi, carpii cer pace, după care Filip se întoarce la Roma. Monedele anunţă biruinţa prin emisiunile din anul 247 cu legenda Victoria Carpica, iar senatul conferă împăratului titlul de Carpicus maximus, care apare însă numai pe monedele din 248.

În Dacia, ca urmare a acestei puternice invazii a carpilor, se constată îngroparea a numeroase tezaure monetare. Limesul transalutan este definitiv părăsit şi apărarea romană se retrage din nou pe linia Oltului. Oraşele Daciei, chiar cele din interior, par să fi avut de suferit. La Apulum, un oarecare C. Valerius Sarapio ridică un altar lui I.O.M., drept mulţumire că a scăpat din captivitatea carpilor: a Carpis liberatus.

Tot acum se refugiază din nordul Dunării, la Serdica, mama viitorului împărat Galerius. Cu toate acestea urmările invaziei nu au fost atât de catastrofale, pe cât au voit să pretindă unii istorici. Se constată, dimpotrivă, o refacere a situaţiei provinciei în interior şi o consolidare a apărării graniţelor prin măsurile luate de împărat. La Sarmizegetusa, Napoca şi Porolissum se pun inscripţii închinate împăratului şi familiei sale în semn de recunoştinţă pentru înlăturarea pericolului.

În timpul şederii sale din anul 246 în Dacia, Filip Arabul acordă provinciei dreptul de a bate monede de bronz. Primele emisiuni datează din vara anului 246 şi ele vor continua timp de 11 ani. Monedele purtând legenda Provincia Dacia pare că nu au fost bătute la Viminacium, cum se crede de obicei, ci într-o monetărie aparte a provinciei instalată probabil la Sarmizegetusa. La această monetărie funcţiona ca verificator al monedelor Ianuarius Aug(ustorum) (duorum), lib(ertus) nummul(arius), atestat epigrafic la Sarmizegetusa. Cei doi Augusti menţionaţi în inscripţie sunt probabil chiar Filip Arabul şi fiul său, mai degrabă decât Vale-rianus şi Gallienus.

În anul 248, oraşul Romula este înconjurat cu ziduri ridicate din temelii de către soldaţi, ob tutelam civit(atis) coloniae suae Romul(ae) circuitum muri manu militari a solo fecerunt. Pentru aceste lucrări au fost aduse detaşamente din legiunile VII Claudia, XI Claudia şi XXII Primigenia. În aceeaşi vreme (prin anii 248-250) şi Sucidava e întărită cu ziduri. Dar imperiul se scufundă tot mai mult în anarhia militară şi atacurile dinafară ale barbarilor se înteţesc. În vest, Dacia continuă să fie atacată de sarmaţii iazigi, de dacii liberi, de vandali şi de alte seminţii germanice, printre care se află acum şi gepizii. În est, principalii atacatori rămân carpii şi seminţiile gotice, printre care şi taifalii.

Decius, proclamat împărat de trupele din Moesia, vine în Dacia şi luptă împotriva dacilor liberi şi a altor barbari, luându-şi titlul de Dacicus maximus. La Porolissum o inscripţie este pusă în cinstea familiei împăratului de către o trupă care staţiona acolo, iar colonia nova Apulensis închină de asemenea o inscripţie lui Decius, numindu-l restitutor Daciarum.

Monetăriile imperiale bat monede cu legenda Dacia şi Dacia Felix, însoţite de reprezentările figurate ale provinciei, iar pe monedele provinciei obişnuita personificare a Daciei e înlocuită de o altă reprezentare simbolizând Pax Romana (tipul D). În vara anului 251 însă, pe când încerca să alunge pe goţii care sub conducerea căpeteniei lor Cniva pătrunseseră în Moesia, fiind trădat de generalul său Trebonianus Gallus, împăratul Decius cade în luptă la Abrittus. Gallus, ajuns împărat, obţine pacea de la goţi, plătindu-le bani şi cedându-le probabil unele teritorii din estul Daciei. În vremea lui, în Dacia se repară drumul de la Apulum la Micia.

Odată cu urcarea pe tron a lui Valerianus şi a fiului său Gallienus, imperiul, asaltat la toate graniţele, iar în interior ameninţat cu dezmembrarea datorită numeroşilor pretendenţi la tron, aşa-zişii 30 de tirani, este pe punctul de a se prăbuşi. După căderea în captivitate la părţi a lui Valerianus, în 259, unde şi moare, Gallienus, rămas singur, luptă din răsputeri pe toate fronturile. Ştirile despre soarta Daciei din această vreme sunt prea puţine.

Din faptul că pe la 257 Gallienus îşi ia titlul de Dacicus maximus deducem că el a dus lupte în Dacia, împotriva dacilor liberi sau a altor popoare de la graniţele provinciei. La Porolissum se refac în grabă zidurile şi se barează unele porţi. Între 253-259, la Potaissa, Donatus, prefect al legiunii a V-a Macedonica, ridică un templu lui Deus Azizus pentru sănătatea împăraţilor Valerianus şi Gallienus, a familiei lor şi a legiunii a V-a Macedonica, care se găsea deci la această dată în vechea ei garnizoană.

Cam în acelaşi timp, în ultimii ani de domnie ai lui Valerianus şi Gallienus (257-259), în castrul de la Mehadia, coh. III Delmatarum Valeriana Galliena pune o inscripţie în cinstea lui Gallienus. Mai târziu, în perioada când Gallienus domneşte singur, 260-268, Marcus Aurelius Veteranus, praefectus leg(ionis) XIII g(eminae) Gallenian(ae) ridică un altar lui Aesculap şi Hygia la Băile Herculane, unde s-a dus pentru căutarea sănătăţii, de unde rezultă că şi legiunea XIII Gemina în acest timp se găsea încă în garnizoana ei de la Apulum şi că în Dacia era linişte.

Probabil din această vreme datează şi inscripţia pusă la Sarmizegetusa în cinstea lui P. Cornelius Valerianus, fiul lui Gallienus. Tot din timpul domniei acestui împărat este fără îndoială şi epitaful pus la Potaissa de către un anume Aurelius Celsinianus, mil(es) c(o)h(ortis) IP(almyrenorum) P(orolissensium), deoarece această trupă, după cum s-a dovedit, a fost alcătuită din Numerus Palmyrenorum Porolissensium atestat ca atare încă pe vremea lui Decius, la Porolissum. Alcătuirea acestei cohorte nu s-a putut face deci decât în vremea lui Gallienus.

Din ştirile arătate mai sus rezultă că prin ori câte greutăţi va fi trecut stăpânirea romană din Dacia în timpul lui Gallienus, stăpânirea romană se menţinea încă în nordul Dunării, cele două legiuni se găseau încă la locurile lor de garnizoane, iar viaţa provinciei se desfăşura în formele obişnuite, cu ridicări de monumente onorare, de altare, pietre de mormânt şi chiar construiri de temple. O situaţie mai grea va fi putut surveni în viaţa provinciei poate în ultimii ani de domnie a lui Gallienus, dar despre aceasta noi nu ştim nimic.

Urmaşul lui Gallienus, Claudius II, avu de făcut faţă unei mari primejdii, căci o adevărată coaliţie se formase împotriva imperiului. Goţii, plecaţi cu familiile lor şi evaluaţi de scriitorii antici la 320.000 de oameni, cifră evident exagerată, pătrunseseră în Moesia şi Tracia, ajungând până la Marea Egee. Într-o mare bătălie care s-a dat în anul 269 la Naissus, deci adânc în teritoriul roman, Claudius II îi zdrobi pe goţi, ucigând pe câmpul de luptă vreo 50.000, după relatarea scriitorilor antici. Care va fi fost soarta Daciei în acest timp, nu putem şti, deoarece ne lipseşte orice ştire privitoare la ea.

După domnia lui Gallienus inscripţiile încetează cu totul în Dacia. Situaţia ei nu putea fi însă deloc bună, ţinând seama de devastările care se produseră în Illyricum şi în celelalte regiuni din sudul Dunării. Este tocmai motivul invocat de scriitorii antici, după cum vom vedea, pentru a explica hotărârea luată de împăratul Aurelian de a renunţa la stăpânirea Daciei şi a retrage apărarea imperiului pe graniţa naturală a Dunării. Felul în care se desfăşuraseră evenimentele în ultimele două decenii la Dunărea de jos, după moartea lui Decius la Abrittus, îl vor fi. convins pe Aurelian de imposibilitatea şi inutilitatea apărării pe mai departe a unei provincii atât de expuse cum era Dacia.

Check Also

Hotarele Daciei romane

Cu o singură modificare şi aceasta temporară, noile hotare ale provinciei Dacia statornicite pe la …

Modelul politic liberal

Monarhia parlamentară Partizanii liberalismului au găsit în monarhia parlamentară engleză şi ulterior în democraţia republicană …

Cele din urmă lupte politice ale partidei naţionale şi produsele ei literare

Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa, uneltele oarbe ale turcilor, purtară numai în taină o politică …

Dacia şi poporul geto-dac

Sub denumirea de daci sau geţi, se înţelege populaţia care, din timpuri străvechi, a locuit …

Clasele sociale din Dacia romană

Societatea din Dacia romană este împărţită în clase antagoniste. Clasele fundamentale sunt cele proprii orânduirii …