Istoria lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare este un om între oameni cum rar s-a plămădit pe pământ. L-au lăudat cronicarii contemporani, fără să precupeţească superlativele, deşi erau nişte străini, unii fiind nevoiţi să consfinţească înfrângerea propriului lor suveran. Au făcut-o uimiţi de îndrăzneala, de tăria firii acestui bărbat, de geniul lui politic şi militar.

Ar putea fi întruchiparea cavalerului nepereche din istoria noastră; l-au lăudat cronicarii noştri; poporul de rând i-a dat ceea ce putea să-i dea - epitetele de cel Mare, de cel Sfânt, nu pentru că n-ar fi păcătuit cu trupul şi cu gândul, ci pentru că a apărat hotarul ţării, care este un lucru sfânt sau datoria cea mai sfântă a tuturor celor chemaţi de soartă ca să o împlinească din generaţie în generaţie - apărarea moşiei strămoşeşti.

Istoricii din secolul nostru, uimiţi şi ei de faptele lui Ştefan, au căutat să le justifice cu documente căutate mai ales în arhivele străine, au fost unii, chiar, a căror laudă exprima atâta îndoială încât rămânea, la sfârşitul lecturii, gustul amar al decepţiei pe care o trăim în chip firesc ori de câte ori un idol este, dacă nu coborât de pe piedestal, micşorat mult faţă de dimensiunile pe care le ştim şi le doream să fie aşa şi nu altfel.

Am gustat din această otravă a îndoielii şi am înclinat să dau dreptate celor care nu-l vedeau pe Ştefan chiar atât de mare cum li se păruse altora, unor înaintaşi mai puţin înarmaţi cu cunoaşterea adevărului istoric. Nu argumentele celor ce se îndoiau m-au convins. Ele avuseseră darul să arunce numai o sămânţă din care a încolţit îndoiala susţinută de disproporţia geografică dintre Ţara Românească aflată în răsăritul arcului carpatic şi duşmanii pe care i-a înfruntat Ştefan. Se adaugă o diferenţă, proporţional, demografică şi una chiar de ordin economic.

Datoria istoricului fiind aceea de a căuta adevărul şi numai adevărul, aşa cum răsare din documente, au urmat verificări şi confruntări pe care le-am făcut ani de zile în şir; rezultatul lor l-am aşternut pe hârtie şi l-am încredinţat tiparului. De atunci au trecut alţi ani şi n-a fost prilej pe care să nu-l folosesc pentru a verifica cele ce s-au spus despre Ştefan cel Mare, şi mărturisesc că statura uriaşă şi extraordinarele fapte ale acestui om sfidează într-atât obişnuitul, încât ni se pare aproape firească descumpănirea, atunci când este sinceră, a unor istorici sau a unor oameni de cultură, cât şi rezerva lor faţă de fapte care depăşesc cu mult puterea de închipuire.

Iar după căutări, confruntări şi verificări se poate afirmă, fără sentimentul unei mândrii deşarte, că Ştefan cel Mare este deasupra tuturor estimărilor aşternute cu mai multă îndemânare sau după multă caznă, în bibliotecile sau la masa de lucru a istoricului. Niciodată în trecutul nostru n-a existat un răstimp atât de îndelungat, în care să se solicite la cea mai înaltă tensiune toate energiile ţării, cum a fost domnia lui Ştefan.

La Vaslui, repurta cea mai strălucită biruinţă pe care un principe, creştin a obţinut-o asupra otomanilor. Aprecierea îi aparţine cronicarului polon Ian Dlugosz, contemporan cu Ştefan. Această singură biruinţă ar fi fost suficientă ca să-i asigure o glorie nepieritoare marelui domn. Lăsând la o parte luptele de mai mici proporţii pentru obţinerea scaunului sau împotriva unor pretendenţi, nu trebuie să pierdem niciodată din vedere faptul că Ştefan i-a zdrobit pe tătari, astfel încât aceştia n-au mai îndrăznit să calce hotarele Moldovei decât târziu, după moartea domnului.

La Baia, un crai de modă occidentală, este vorba de Matei Corvin, cu o oaste înzestrată cu tot ceea ce tehnica de luptă a apusului îi punea la dispoziţie, era nevoit să fugă pe potecile mai puţin umblate ale munţilor, pentru a-şi salva viaţa. În 1476, Mahomed al II-lea, în fruntea celei mai puternice oşti a timpului, era nevoit să se retragă în sudul Dunării şi să renunţe la planurile sale de stăpânire a unei ţări care-i putea deschide drumurile spre centrul Europei. Peste 21 de ani, craiul polon pornea cu o oaste uriaşă, pentru vremea respectivă, ca să aşeze hotarul de sud al regatului la gurile Dunării şi pe ţărmul Mării Negre.

Este o campanie asupra căreia s-au purtat discuţii, pentru a găsi vinovatul dezastrului din Codrul Cozminului. Dar nu această problemă ni se pare esenţială, deoarece cronicarii poloni ai timpului scriu lămurit că vinovatul nu era decât Albert. O logică elementară ne arată acelaşi lucru, chiar dacă unii, din dorinţa de a fi originali, din neînţelegerea faptelor sau dintr-un orgoliu rău înţeles, merg împotriva acestei evidenţe pe care Nicolae Iorga a demonstrat-o primul la noi cu argumente şi pe temeiul unor mărturii greu de contestat, mărturii repuse nu de multă vreme în atenţia cercetătorilor.

Important este faptul că Ştefan a acţionat în aşa fel încât a evitat o ciocnire în câmp deschis, unde ar fi fost strivit de numărul mare al adversarilor; când Albert a asediat Suceava, domnul a interceptat toate căile pe care i-ar fi putut veni ajutoare în oameni şi hrană, asediatorul devenind el însuşi un asediat. L-a urmărit apei cu o înverşunare rar întâlnită în analele militare, hărţuindu-l fără răgaz ziua şi noaptea (semnificativ este episodul cu incendierea ierburilor, ca fumul şi pojarul să se îndrepte spre tabăra regelui); lovitura din Codrul Cozminului şi urmărirea până dincolo de hotar, toate aceste acţiuni au fost echivalente cu un mare dezastru militar, sintetizat în cel mai expresiv şi lapidar chip de zicala care a circulat în regatul polon, referitoare la 1497: „anul în care a pierit şleahta”. Sunt succese militare unice pentru secolul al XV-lea.

Dacă ele n-ar fi consemnate de cronicarii străini ar fi aproape firesc să se nască şi îndoială. Pare un basm, un basm frumos în care izbândeşte cel de partea căruia stă dreptatea. Documente străine, însă, a căror autenticitate nimeni n-o mai poate pune la îndoială, stau mărturie că aceste fapte extraordinare s-au petrecut aievea. Fără ca Moldova să se transforme într-o tabără militară!

Alături de această primă îndatorire - apărarea independenţei ţării - cei 47 de ani de domnie au asigurat stabilitatea necesară pentru realizarea unui amplu program de dezvoltare culturală, al cărui artizan a fost, în primul rând, Ştefan cel Mare. Cercetătorul Emil Turdeanu a alcătuit de multă vreme un repertoriu al manuscriselor din epoca lui Ştefan cel Mare. În 1958, s-a publicat în Editura Academiei Repertoriul monumentelor şi obiectelor de artă din timpul lui Ştefan cel Mare, un volum masiv, sugerând prin chiar proporţiile sale, vasta activitate spirituală şi artistică ce s-a desfăşurat în timpul domniei lui Ştefan cel Mare.

În 1964, sub egida Academiei şi sub semnătura unor prestigioşi învăţaţi s-a elaborat un impunător volum intitulat Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare. În afara acestor lucrări, aşa cum o arată şi bibliografia ce le însoţeşte, alte contribuţii au dat posibilitatea cunoaşterii mai exacte a valorilor artistice create în Moldova lui Ştefan cel Mare, uimitoare prin bogăţia, varietatea şi originalitatea lor. Considerând domnia lui Ştefan din perspectiva pe care ne-o oferă strădaniile şi rezultatele obţinute de istoriografia românească se poate afirma că ne aflăm în faţa unei personalităţi de excepţie.

Istoricul care a contribuit cel mai mult la cunoaşterea evenimentelor cuprinse între anii 1457-1504 rămâne Nicolae Iorga. În afara unor studii destinate numai specialiştilor, savantul a fost primul istoric român care i-a închinat marelui domn o monografie. Alcătuită cu prilejul sărbătoririi a 400 de ani de la moartea lui Ştefan, autorul i-a dat o formă literară cerută de momentul festiv, cât şi din nevoia de a oferi unui număr mare de cititori posibilitatea de a cunoaşte unele dintre cele mai glorioase pagini din trecutul românilor. O carte de popularizare, în sensul bun al acestui cuvânt.

Nu numai talentul de scriitor l-a determinat pe Nicolae Iorga să abordeze acest gen, dar şi înaltul simţ al datoriei pe care marele istoric îl avea faţă de poporul român. Nu poate fi înţeleasă întreaga operă a lui Nicolae Iorga dacă nu ţinem seama de dorinţa lui de a răspândi lumina culturii şi de a cultiva sentimentul patriotic prin lucrări destinate a fi citite de marea masă a oamenilor care nu aveau o instruire aleasă. Conştient de valoarea propriei sale personalităţi, Nicolae Iorga nu a considerat că elaborarea unor asemenea scrieri i-ar ştirbi aureola de savant, sentimentul civic trecând înaintea unor prejudecăţi generate de cele mai multe ori de lipsa de har, ceea ce nu i se poate reproşa celui care debutase cu scrierea multor versuri.

Cartea, pe care autorul ei o dorea să fie o scânteie din „marea flacără de mândrie şi recunoştinţă ce porneşte din toate inimile noastre la pomenirea celor patru sute de ani de la moartea puternicului împărat senin al românimii”, era destinată, în primul rând, românimii de pretutindeni. Înainte de a povesti viaţa marelui erou, Nicolae Iorga schiţează în puţire pagini istoria neamului românesc, statornic într-o arie geografică rotunjită armonios de apele care se varsă în Dunăre şi Marea Neagră.

El vorbeşte în puţine cuvinte despre „ţările” de pe văile apelor, despre vechile obiceiuri ce au reglementat raporturile dintre oamenii satelor de pe aceste văi, din „hăţişul bălţilor” sau din cele care „se rezimau pe frunzişul apărător al pădurii”, aminteşte de relaţiile stabilite cu vecinii şi de întemeierea ţărilor româneşti. Este vorba de o istorie a teritoriilor locuite de români, văzută unitar ceea ce explică în ultimă instanţă rolul cărţii despre Ştefan: ea se adresa tuturor românilor într-un moment când se punea problema unirii lor într-un singur hotar, deci într-un moment în care evocarea unei mari personalităţi avea darul să insufle mândrie, să nască noi forţe sufleteşti pentru lupta ce se va încununa, la mai puţin de două decenii de la apariţia ei, cu marea operă politică a desăvârşirii unităţii statului naţional.

Evocarea începuturilor istoriei noastre medievale evidenţia şi alt temei: autorul părţii despre Ştefan cel Mare dorea să-şi expună succint într-o formă accesibilă, viziunea pe care şi-o formase el însuşi despre societatea românească din secolele X-XIV. Abia după aceea, Nicolae Iorga îşi concentrează atenţia asupra unei părţi de ţară, asupra unui crâmpei de viaţă românească: istoria Moldovei până la Alexandru cel Bun. Sub pana înfiorată a istoricului, într-o formă îngrijită, de o mare poezie, cum puţine pot fi întâlnite în literatura noastră istorică, răsar umbrele întemeietorilor de ţară şi de datini.

Este regretat momentul când strămoşii noştri s-ar fi încadrat, prin religie, civilizaţiei occidentale, stabilindu-se legături fireşti cu Roma, ale căror repercusiuni pe plan spiritual sunt greu de prevăzut, dar sunt prezentate cauzele profunde ce au dus la un asemenea eşec: propovăduitorii erau străini şi lucrau pentru interes străin; ceea ce trebuia să reprezinte revenirea la matcă, ar fi însemnat, de fapt, înstrăinarea de noi înşine, ruperea legăturilor trainice cu un trecut spiritual care crease tiparele unei dezvoltări sufleteşti specifice neamului nostru.

După o perioadă agitată, definită prin lupte grele pentru păstrarea independenţei, la început de secol „un veac nou se deschidea şi pentru Moldova” cu domnia lui Alexandru cel Bun. O domnie lungă, de organizare, de consolidare, de afirmare pe plan internaţional, de înflorire a culturii. Nu este neglijată nici epoca de decădere care a urmat după Alexandru cel Bun, când prestigiul Moldovei este compromis de domni lipsiţi de personalitate, pentru a fi marcată domnia lui Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan, domn harnic şi viteaz, înlăturat prea devreme de o îndoită fărădelege comisă de Petru Aron „faţă de o rudă şi faţă de un domn”. Despre Petru Aron se spune atât cât era necesar ca să se înţeleagă slăbiciunea unui domn care-şi închină ţara către toţi vecinii, din dorinţa de a-şi păstra scaunul, începând, după aceea, epopeea celei mai lungi şi celei mai glorioase domnii din istoria Moldovei.

Această introducere era necesară pentru că, prezentând faptele înaintaşilor lui Ştefan cel Mare, se sublinia importanţa şi rosturile domniei acestuia în cadrul istoriei noastre medievale, numai aşa se puteau desprinde dimensiunile personalităţii lui Ştefan. Pe lângă ştiinţa dozării faptelor datorită căreia izbuteşte să scoată, prin contrast, şi mai mult în evidenţă calităţile unui om şi strălucirea unei epoci, Nicolae Iorga a simţit nevoia să trateze această perioadă din istoria Moldovei pentru că existau încă multe nedumeriri şi confuzii în legătură cu domniile dintre anii 1433-1457, pe care documentele descoperite de el aruncau noi lumini, se făceau precizări utile menite să ghideze cercetarea epocii respective.

Dar marea operă de restituire o constituie istoria domniei lui Ştefan. Până la apariţia acestei cărţi se scriseseră lucrări de popularizare despre marele domn. A.D. Xenopol acordă în cadrul sintezei sale de istorie a românilor un spaţiu amplu tratării perioadei din istoria Moldovei cuprinsă între 1457-1504. Fuseseră descoperite mai multe documente în arhivele italiene şi publicarea lor de Esarcu în „Columna lui Traian” servise pentru documentarea de bază a lui A.D. Xenopol.

Chiar dacă nu trecuse multă vreme de la sinteza lui A.D. Xenopol şi până la alcătuirea lucrării lui Nicolae Iorga, totuşi sunt publicate noi documente, iar cel care-şi aduce o contribuţie însemnată în acest sens este Nicolae Iorga. Pe lângă publicarea unor volume de documente privind relaţiile externe ale Ţărilor Române în colecţia „Hurmuzaki”, Nicolae Iorga scrie articole însoţite de noi documente pe măsură, ce recolta acestora sporea cu fiecare călătorie a marelui savant prin arhivele străine, sau alcătuieşte unele monografii de înaltă ţinută şi rigoare ştiinţifică în care cunoaşterea domniei lui Ştefan cel Mare era mereu şi sistematic adâncită.

Istoricul se afla aşadar în posesia unui vast material documentar, prin studiile şi lucrările sale anterioare se dovedise a fi unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei secolului al XV-lea european, în preocupările sale ocupând un loc egal istoria ţărilor din apusul şi răsăritul continentului. Aşa se şi explică de ce în monografia sa despre Ştefan cel Mare, Nicolae Iorga tratează istoria Moldovei în strânsă conexiune cu ceea ce se petrece în restul Europei, ea este o proiectare a unui crâmpei de istorie românească pe fundalul istoriei europene.

Istoricul are, în felul acesta, posibilitatea să surprindă importanţă pe care o capătă Moldova pe plan internaţional şi rosturile ei în cadrul istoriei europene. Considerată din acest punct de vedere, Istoria lui Ştefan cel Mare reprezintă una dintre cele mai impresionante reuşite ale istoriografiei noastre. Trecutul Moldovei se desluşeşte mai exact în lumină şi în legătură cu evenimentele petrecute în afara hotarelor sale, personalitatea lui Ştefan cel Mare ne apare la adevăratele ei dimensiuni, iar istoria românilor capătă noi sensuri prin atenţia acordată de Nicolae Iorga celorlalte ţări româneşti, urmărind elementele de unitate în desfăşurarea istoriei întregului neam.

Documentele esenţiale i-au fost cunoscute, din care pricină aspectele fundamentale ale domniei lui Ştefan cel Mare sunt tratate în aşa fel încât ele au rămas bunuri câştigate pentru istoriografia noastră. Pornind de la această monografie se puteau aduce cel mult completări de amănunt, unele precizări pe care Nicolae Iorga însuşi n-a ezitat să le facă în lucrări scrise la mulţi ani după apariţia Istoriei lui Ştefan cel Mare.

Pentru a da un exemplu în acest sens, ne vom opri asupra unui moment dramatic din viaţa lui Ştefan cel Mare şi din istoria noastră medievală. Este vorba de relaţiile dintre Ştefan şi Vlad Ţepeş în timpul luptelor cu turcii în anul 1462, una dintre cele mai delicate probleme, care se ridică în faţa istoriografiei româneşti. Nicolae Iorga se oprise asupra relaţiilor dintre cei doi domni români într-o lucrare anterioară. Pornind de la sursele documentare existente la acea vreme (1899), Nicolae Iorga ajunge la concluzia că Ştefan cel Mare a participat în anul 1462 la tentativa turcească de a cuceri Chilia.

Aşadar, domnul Moldovei, în loc să-i fie recunoscător lui Vlad Ţepeş pentru sprijinul pe care acesta i-l dăduse ca să ajungă în scaunul părintelui său, a urmărit propriile sale interese într-un moment când ofensiva otomană constituia o primejdie de moarte pentru cealaltă ţară românească. Justificarea comportării lui Ştefan cel Mare a constituit una din cele mai chinuitoare dileme pentru istoricii români şi fiecare a încercat să-i dea o explicaţie cu intenţia de a justifica fapta domnului Moldovei.

Erau explicaţii de ordin subiectiv pentru că, în aparenţă, documentele constituiau, formal, o acuzaţie împotriva lui Ştefan cel Mare. Cel mal important şi cel mai cunoscut dintre aceste izvoare este cronica bizantinului Chalcocondil. Potrivit relatării acestuia, Ştefan cel Mare l-a chemat pe sultan împotriva lui Vlad Ţepeş, oastea lui s-a unit cu cea turcească în momentul în care aceasta a ajuns sub zidurile Chiliei, iar după eşecul de la Chilia, Ştefan a vrut să năvălească în Ţara Românească, dar a fost oprit de oamenii lui Ţepeş.

Vlad Ţepeş, deşi a reuşit să-l înfrângă pe sultan, a fost şi el înfrânt. În Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe (1899), Nicolae Iorga a adus noi documente care întăreau, după părerea sa, spusele lui Laonic Chalcocondil. Este vorba de o scrisoare din Caffa, din 2 aprilie 1462, în care se spune că Ştefan cel Mare se luptă cu Vlad Ţepeş, ceea ce slăbeşte rezistenţa ultimului faţă de ofensiva turcească. Conflictul dintre cei doi domni români este privit ca o primejdie care dăunează Caffei, ţărilor vecine cu Moldova şi Ţara Românească.

Un alt document este scrisoarea bailului veneţian din Constantinopol, din 28 iulie, unde se afirmă că Ştefan cel Mare a mers împreună cu armata sultanului împotriva Chiliei pe care, însă, n-a putut-o cuceri. Nicolae Iorga atrage, atenţia şi asupra unei probleme de principiu care „oglindea” orientarea politică a celor două principate: Ştefan cel Mare semnase un tratat de alianţă cu regele Poloniei, iar Vlad Ţepeş se afla în raporturi bune cu Matei Corvin. Deoarece cei doi regi se duşmăneau, era firesc ca şi domnii români să se afle în tabere adverse.

În Istoria lui Ştefan cel Mare, Nicolae Iorga nu mai reia demonstraţia făcută cu câţiva ani înainte, deoarece nu s-ar fi potrivit cu modul în care este concepută această carte. Recurgând la mijloace tipic literare, creează prin contrast două portrete psihologice, cel al lui Vlad Ţepeş fiind schiţat în culori sumbre, în timp ce Ştefan cel Mare este văzut ca un erou cu calităţi deosebite, acesta fiind „cumintele şi cumpănitul în toate faptele sale”.

Pentru a justifica atitudinea acestuia faţă de evenimentele din anul 1462, Vlad Ţepeş este prezentat ca un domn sanguinar, cu cugetul bolnav. După ce s-a răzbunat pe adversari, pe pretendenţii dornici să-i ia domnia cu ajutor străin, sau pe cei care dăduseră semne că nu sunt fericiţi cu un asemenea domn, în anul 1462 „nebunul de Vlad aprinde de jur împrejurul Moldovei flăcări zadarnice în care nu se poate făuri nici un viitor”. Acestea sunt gândurile atribuite de istoric lui Ştefan cel Mare.

Amintind argumentele formulate anterior în legătură cu un conflict între cei doi domni români şi descriind luptele dintre români şi turci, Nicolae Iorga încearcă să explice comportarea lui Ştefan demonstrând că o împăcare între el şi Vlad (deşi ar fi dus - poate - la oprirea turcilor pe Dunăre şi la o mare victorie românească) era imposibilă pentru că domnul Moldovei nu putea uita pagubele făcute de Vlad în luptele ce avuseseră loc între ei şi pe deasupra ar fi însemnat să se desprindă de poloni şi să sprijine politica răsăriteană a lui Matei Corvin.

Dar, Ştefan a văzut că Matei nu face pregătirile război, iar alte puteri creştine nu sunt interesate. sau nu pot interveni în conflictul româno-turc. De aceea, prudent, Ştefan se apropie de hotarul de sud al ţării sale şi se prezintă sub zidurile Chiliei pe când corăbiile turceşti îşi aruncau ancora lângă zidurile care-şi răsfrângeau chipul în apele fluviului. Vlad Ţepeş, după atacul de noapte dat împotriva taberei oastei sultanului, ştiind că turcii nu-i pot stăpâni ţara şi fiindu-i teamă să nu piardă cetatea ce-i deschidea drumul Mării Negre, s-a repezit spre Chilia. Ştefan, rănit, porneşte spre Suceava, iar Vlad care „n-avea răgazul să urmărească şi să se răzbune”, se întoarce la ai săi şi continuă luptele pentru alungarea turcilor peste Dunăre.

În istoriografia noastră, Ioan Bogdan, Ilie Minea şi I. Ursu au pus sub semnul întrebării afirmaţiile categorice ale lui Laonic Chalcocondil referitoare la o colaborare între Ştefan şi turci în 1462, dar nimeni nu s-a îndoit de existenţa unui conflict între Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Atitudinea domnului Moldovei a fost explicată ca fiind dictată de interese superioare de stat, acesta având obligaţia să întărească hotarul de sud al ţării sale, operaţie absolut necesară în perspectiva unui conflict între Ştefan cel Mare şi Imperiul Otoman. Se poate afirma, fără exagerare, că modul în care Nicolae Iorga a tratat relaţiile dintre Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, pornind de la documentele puse de el pentru prima dată în valoare, i-a influenţat pe toţi cei care s-au ocupat de istoria secolului al XV-lea românesc.

Chiar dacă s-au manifestat unele rezerve, documentele descoperite de Nicolae Iorga au fost pentru mai bine de o jumătate de secol unicele dovezi despre faptele petrecute în prima jumătate a anului 1462, din care pricină chiar şi în lucrările mai noi despre Vlad Ţepeş se admite existenţa unui conflict între Ştefan cel Mare şi celălalt domn român, pentru stăpânirea Chiliei. Surprinzător ni se pare faptul că nimeni n-a observat sau nu a acordat importanţa cuvenită felului în care Nicolae Iorga însuşi tratează aceeaşi problemă spre sfârşitul vieţii, în marea sinteză de istorie a românilor. Experienţa, cunoştinţele vaste îl fac să privească oamenii şi faptele sub unghiuri noi de vedere şi acestea credem că ar trebui să fie luate în seamă, mai ales că savantul nu ezită să-şi modifice fundamental părerile formulate cu ani mai înainte. În Istoria românilor, vol. al IV-lea, Nicolae Iorga corectează substanţial propriile sale ipoteze susţinute în 1899 şi 1904.

Deşi credea că exista o rivalitate între cei doi domni din pricina Chiliei, Nicolae Iorga considera totuşi ca absurdă informaţia lui Chalcocondil potrivit căreia Ştefan cel Mare îi chemase pe turci. Ştefan se simţea şi el ameninţat de turci. Informaţia cuprinsă în scrisoarea din Caffa, în care se vorbea despre un război între cei doi domni în aprilie 1462, este infirmată pe baza unor documente interne.

Ştefan se afla în aprilie la Suceava, iar la 15 mai cobora la Bacău de unde avea să se îndrepte spre hotarul Ţării Româneşti şi nu spre Chilia, încât „de un război cu Vlad, înainte de pregătirile sultanului în aprilie nu poate fi vorba” (Nicolae Iorga). Prezenţa lui Ştefan la Chilia şi justificarea atacului organizat împotriva cetăţii sunt explicate astfel: „Când se află că flota Sultanului e înaintea Chiliei, domnul Moldovei avea neapărat datoria de a fi acolo pentru ca, întrebuinţând orice mijloc, să împiedice instalarea, catastrofală pentru dânsul, a turcilor la Dunărea de Jos” (Nicolae Iorga).

Reanalizând documentele referitoare la raporturile dintre Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, Nicolae Iorga ajunge la concluzia că este imposibil să se creadă că cei doi domni se luptau între ei. Documentele emise de cancelaria lui Ştefan cel Mare, deci documente sigure, care ne arată unde se afla Ştefan cel Mare în lunile aprilie şi mai, sunt o dovadă că ceea ce se ştia la Caffa sau ceea ce aflase Laonic Chalcocondil nu erau altceva decât zvonuri. De aceea, pentru Nicolae Iorga aceste zvonuri pot fi ecoul unei rivalităţi dintre cei doi domni pentru cetatea Chiliei. În consecinţă, istoricul nu mai trebuie să justifice comportarea lui Ştefan prin defectele lui Vlad Ţepeş. De asemenea, Vlad Ţepeş nu mai este privit ca un domn imprudent care-i ridică pe turci împotriva ţării sale şi a Moldovei, ci drept un erou, anul 1462 fiind socotit ca anul „în care se răpi românimii în Vlad Ţepeş unul, dintre cei mai energici apărători ai ei”.

Deşi reproduce spusele lui Chalcocondil şi pe Cele ale bailului veneţian de la Constantinopol în legătură cu existenţa unui război între cei doi domni, Nicolae Iorga crede că ele se referă la intenţia lui Ştefan de a lua Chilia, o atitudine ce s-ar fi precizat prin martie 1462, când un sol al lui Ţepeş la Caffa va fi relatat negustorilor genovezi conflictul care anihila forţele celor două ţări româneşti în lupta cu puterea otomană. După aceea, Nicolae Iorga nu mai aminteşte nimic despre luptele dintre Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, lupte care ar fi avut loc, potrivit spuselor lui Chalcocondil, după atacul de noapte organizat de domnul Ţării Româneşti împotriva taberei sultanului. Un semn că nici această aserţiune nu mai era demnă de crezare.

Din cele expuse până acum se poate vedea evoluţia gândirii marelui nostru istoric într-o problemă ce a creat, aşa cum am mai arătat, dificultăţi deosebite de interpretare tuturor istoricilor care s-au ocupat până acum de istoria medievală românească. Pornind de la ultimele consideraţii formulate de Nicolae Iorga în sinteza de istorie a românilor şi ţinând seama de unele precizări făcute de Const. C. Giurescu şi Dinu Giurescu în volumul al II-lea din Istoria românilor, credem că se poate găsi o explicaţie logică şi plauzibilă a relaţiilor celor doi domni. Precizarea la care am făcut aluzie se referă la statutul juridic al cetăţii Chilia.

Aceasta fusese dăruită de Petru al II-lea, domnul Moldovei, lui Iancu de Hunedoara, încât, în anul 1462, în Chilia se afla o garnizoană ungurească, aşa cum se precizează în letopiseţele scrise în vremea lui Ştefan cel Mare. În acest caz, chiar dacă Vlad Ţepeş era aliat cu Matei Corvin, Chilia nu constituia pentru el şi pentru ţara lui un obiectiv strategic vital, mai ales în împrejurări dramatice ca celea din vara anului 1462, când întreaga oaste otomană pornea împotriva Ţării Româneşti şi înainta în direcţia Nicopole, deci la mare distanţă de Chilia.

Nicolae Iorga a demonstrat pe baza unor documente interne că nu poate fi vorba de un conflict între Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş înainte de declanşarea luptelor din Ţara Românească din iunie 1462. Apropierea lui Ştefan cel Mare de hotarul sudic al ţării sale a fost privită ca o măsură de precauţie firească pentru domnul Moldovei. Aşa cum precizează Nicolae Iorga, datoria lui era să fie acolo, iar când corăbiile turceşti ancorează sub zidurile Chiliei, el trebuia să împiedice, aşa cum subliniază tot Nicolae Iorga, instalarea turcilor în acest loc. Faptul că Vlad Ţepeş a trimis un corp de oaste spre hotarul de răsărit al Ţării Româneşti nu înseamnă că acest act a fost dictat de nevoia apărării hotarului de un eventual atac venit din partea lui Ştefan cel Mare, cum a crezut Chalcocondil.

Domnul Ţării Româneşti fusese înştiinţat că o flotă numeroasă turcească a pornit pe mare împotriva lui. Flota a pătruns pe Dunăre şi a ajuns la Chilia şi la Brăila mai înainte ca Mahomed al II-lea să se afle cu oastea pe malurile fluviului. În asemenea condiţii, trimiterea unui corp de oaste muntean spre răsăritul ţării apare ca o măsură de siguranţă împotriva turcilor şi nu împotriva lui Ştefan cel Mare. După Chalcocondil, corpul de oaste muntean a rămas la hotarul de răsărit al Ţării Româneşti până după 22 iunie, ca să supravegheze şi să apere acest hotar.

Această presupunere este în contradicţie cu sistemul obişnuit de luptă al domnilor români, ea este din punct de vedere militar o absurditate. Şi iată de ce. Când o putere militară ca aceea a Imperiului Otoman, incomparabil mai mare ca puterea militară a Ţării Româneşti, pătrundea pe teritoriul acesteia, prima îndatorire a domnului era aceea de a concentra sub conducerea sa personală pe toţi locuitorii capabili să poarte o armă în mână, de a nu dispersa această forţă şi aşa destul de mică, de a încerca să-l respingă pe duşman evitând o confruntare în câmp deschis pentru a nu fi copleşit de numărul mare al adversarului.

În asemenea condiţii, îşi putea îngădui Vlad Ţepeş să ţină departe de teatrul pe care urmau să se desfăşoare luptele cu oastea otomană un însemnat corp de oaste? Ar fi fost o mare greşeală din punctul de vedere al artei şi al gândirii militare de care nu se putea face vinovat un iscusit comandant de oşti cum era Vlad Ţepeş. Ceea ce trebuia salvat era ţara şi nu o cetate, oricâtă importanţă militară şi strategică ar fi avut aceasta. Pentru că, presupunând că Vlad Ţepeş era înfrânt şi ţara transformată în paşalâc, aşa cum intenţiona Mahomed al II-lea, ce semnificaţie ar fi avut faptul că era apărată Chilia?

Izolată, cetatea ar fi căzut oricum sub stăpânirea străină, pe când dacă scăpa ţara erau speranţe ca, după aceea, să poată fi eliberată şi cetatea dacă ar fi fost cucerită de turci. Toate acestea nu sunt speculaţii gratuite ci judecăţi şi socoteli pe care orice comandant de oşti trebuie să şi le facă şi ar fi pueril şi nedrept ca să credem că Vlad Ţepeş nu şi le-a făcut, dacă ţinem seama, de acţiunile militare conduse de el.

Din punctul de vedere al unei logici militare, corpul de oaste trimis de Vlad Ţepeş spre Chilia era obligat să se înapoieze şi să se alăture grosului oastei ţării, din momentul în care se vedea că nu dinspre hotarul acesta vine primejdia cea mare. Aceste deducţii logice îşi găsesc confirmarea în relatările cronicarilor otomani, contemporani cu evenimentele din anul 1462, al căror conţinut n-a fost cunoscut de Nicolae Iorga.

Cronicarii, descriind campania din vara anului 1462, arată că o primă ciocnire a turcilor cu românii a avut loc între oastea otomană condusă de sultan şi corpul de oaste românesc ce venea dinspre Chilia şi Brăila ca să facă joncţiunea cu grosul oastei Ţării Româneşti condusă de Vlad Ţepeş. Iată deci, că, potrivit unor mărturii al căror conţinut nu poate fi neglijat, Vlad Ţepeş şi-a rechemat oamenii trimişi spre hotarul de răsărit al ţării şi aceştia îşi făceau apariţia pe teatrul de luptă înainte de 16 iunie 1462. Este o dovadă strălucită că nu exista nici un conflict între Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, chiar dacă în jurul datei amintite Ştefan cel Mare se afla în apropierea Chiliei.

Laonic Chalcocondil afirmă că Ştefan cel Mare, după ce a atacat Chilia, a vrut să năvălească în Ţara Românească, dar a fost oprit de amintitul corp de oaste trimis de Vlad Ţepeş, după cum, potrivit informaţiilor datorate aceluiaşi cronicar, după atacul de noapte împotriva taberei otomane - fixat de istorici în 16 iunie - Vlad Ţepeş a lăsat şase-şapte mii de oameni ca să supravegheze mişcările oastei otomane conduse de sultan, iar el cu restul oastei sale s-a repezit să salveze Chilia. O asemenea manevră reprezintă o aberaţie dacă este considerată din punctul de vedere al artei militare.

Vlad Ţepeş nu avea cum să părăsească teatrul de luptă, unde se juca soarta Ţării Româneşti, ca să alerge să apere Chilia asediată de turci şi de Ştefan cel Mare. După cum ni se pare greu de susţinut ideea că un corp de şapte mii de oameni, pe care Ţepeş i-ar fi avut în apropierea Chiliei, ar fi fost capabil să respingă o încercare a lui Ştefan cel Mare de a pătrunde în Ţara Românească dacă acesta ar fi dorit în mod real s-o facă. Disproporţia numerică dintre oastea lui Ştefan şi corpul muntean era prea mare ca acesta din urmă să nu fie strivit de forţe superioare conduse de un general de talia lui Ştefan.

Ilogică este şi încercarea lui Ţepeş de a salva Chilia. Fără să-l fi înfrânt pe sultan, el se îndrepta iarăşi numai cu o parte din forţele sale ca să lupte cu turcii aflaţi la Chilia şi cu Ştefan cel Mare care, după aserţiunea lui Chalcocondil, era aliat cu turcii. Prin manevra sa, Vlad Ţepeş s-ar fi aflat prins între trei corpuri de oaste: oastea otomană comandată de sultan, superioară numeric oastei sale; oastea lui Ştefan cel Mare, egală cu aceea pe care o comanda Vlad şi oastea turcească a cărei misiune era cucerirea Chiliei.

Din ceea ce ştim despre modul de desfăşurare a campaniei din anul 1462, Vlad Ţepeş a evitat cu grijă orice confruntare decisivă cu turcii pentru a-şi feri oastea de un dezastru. Un comandant de oşti care manevrează cu atâta abilitate, atacând numai în împrejurări excepţionale când oastea lui nu putea fi strivită, nu putea comite o eroare strategică atât de grosolană ca să-şi expună oastea unui atac concentric echivalent cu o sinucidere. El a urmărit oastea otomană, a atacat-o în regiunea Buzăului, obligându-l pe sultan să părăsească Ţara Românească.

Se mai pune o întrebare: de ce Ştefan cel Mare nu l-a ajutat pe Vlad Ţepeş dacă n-a existat nici un conflict între ei? Nicolae Iorga a bănuit care este explicaţia adevărată, dar n-a exploatat-o până la capăt. După părerea sa, alianţele celor doi domni au constituit o piedică şi credem că ele ne dau cea mai plauzibilă justificare a atitudinii de rezervă păstrată de Ştefan cel Mare în cea mai mare parte a campaniei.

Cu anumite precizări însă. Faptul că Ştefan cel Mare se afla în conflict cu Matei Corvin, iar Vlad Ţepeş era aliat cu regele Ungariei, a fost o piedică în calea colaborării dintre cei doi domni, nu pentru că alianţele lor i-ar fi împiedicat, ci pentru că în împrejurările politice şi militare din prima jumătate a anului 1462, cel care se afla într-o poziţie favorabilă pentru a-l ajuta pe Vlad Ţepeş era Matei Corvin. Regele avea posibilitatea să traverseze Carpaţii şi să se prezinte cu uşurinţă pe orice teatru de luptă din Ţara Românească unde Mahomed al II-lea şi-ar fi desfăşurat forţele.

În afară de aceasta, Matei Corvin promisese şi avea posibilitatea să strângă o oaste numeroasă, dotată cu un armament „modern” şi de bună calitate, fapt ce ar fi îngăduit o confruntare în câmp deschis cu oastea otomană din care victorioşi ar fi ieşit Vlad Ţepeş şi regele. În asemenea împrejurări, o intervenţie a lui Ştefan în favoarea lui Vlad Ţepeş ar fi fost interpretată de rege ca o ofensă personală şi ar fi anulat orice colaborare dintre Vlad Ţepeş şi Matei Corvin.

Credem că datorită acestor calcule politice şi militare Ştefan nu l-a ajutat în prima parte a campaniei pe Vlad Ţepeş. În momentul în cate a devenit evident că regele nu va trimite, în timp util, nici un om al său în sprijinul lui Vlad Ţepeş, atunci Ştefan cel Mare i-a trimis ajutoare lui Vlad Ţepeş. Această informaţie se află în relatarea unui călător englez William Wey, publicată numai cu câţiva ani în urmă de E.D. Tappe, un specialist în istoria noastră medievală.

Chiar dacă William Wey înregistrează o seamă de date ce nu rezistă unei analize atente, nu avem de ce să ne îndoim când el consemnează faptul că Ştefan cel Mare l-a ajutat pe Vlad Ţepeş. Dealtfel, aşa cum arată documentele din anul 1475-1476, cel care insistă ca Vlad Ţepeş să fie eliberat şi repus în scaunul Ţării Româneşti, datorită marilor lui calităţi de comandant de oşti, a fost Ştefan cel Mare.

Dacă cei doi se urâseră într-atât încât nici în faţa unei primejdii de moarte, ce-i ameninţa deopotrivă şi pe unul şi pe celălalt, nu reuşiseră să se împace devine greu de explicat de ce Ştefan insistă ca „adversarul” său să fie pus în scaunul Ţării Româneşti şi nu un pretendent care manifesta semne de prietenie şi credinţă. Am insistat asupra acestui episod nu din dorinţa de a da o explicaţie menită să împace sentimentele noastre. Stăruind asupra relaţiilor dintre cei doi domni, ni s-au părut nelogice unele ipoteze, iar sursele documentare de la care s-au pornit tot felul de supoziţii se dovedesc a fi caduce la o analiză mai atentă. Meritul de a fi demonstrat parţial acest lucru i-a revenit lui Nicolae Iorga.

În afară de aceasta nu este lipsit de interes să semnalăm concepţia pe care Nicolae Iorga şi-o făcuse despre societatea medievală românească în momentul când alcătuia Istoria lut Ştefan cel Mare. Istoricul a acordat în monografia sa o atenţie specială factorului politic şi militar, activităţii diplomatice desfăşurate în timpul domniei lui Ştefan cel Mare şi luptelor purtate de acesta. Sunt aspectele care reţin cel dintâi atenţia iubitorului de istorie şi prezentarea cu precădere a acestora sporeşte şi mai mult interesul cititorilor pentru o asemenea carte.

Pe de altă parte, la începutul secolului nostru nu se cunoşteau suficiente documente interne care să îngăduie un studiu amănunţit despre alcătuirea societăţii noastre medievale, despre instituţiile feudale. B.P. Hasdeu publicase în Arhiva istorică românească mai multe documente emanate din cancelariile Ţărilor Române, s-au mai publicat şi altele în revistele de la sfârşitul secolului trecut, dar erau prea puţine pentru a se putea realiza o imagine cât de cât exactă a societăţii româneşti în vremea lui Ştefan cel Mare.

Când Nicolae Iorga aşternea pe hârtie istoria lui Ştefan, slavistul Ioan Bogdan întocmea o ediţie critică a documentelor din timpul marelui domn, iar această lucrare avea să vadă lumina tiparului după apariţia cărţii lui Nicolae Iorga. Aşa se explică interesul scăzut al acestuia faţă de problemele de politică internă. Nu înseamnă că istoricul nu-şi formase o anumită concepţie despre societatea medievală românească pe baza documentelor cunoscute până la acea dată (concepţie care se reflectă parţial în Istoria lui Ştefan cel Mare) cât şi pe baza realităţilor sociale româneşti de la începutul secolului nostru pe care istoricul le cunoştea la faţa locului şi nu din auzite.

La Nicolae Iorga se împleteşte admirabil activitatea savantului cu aceea a omului cetăţii. Cum societatea noastră era formată dintr-o majoritate zdrobitoare de ţărani, Nicolae Iorga face parte dintre marii noştri oameni de cultură, cum a fost Mihai Eminescu sau cum aveau să fie Lucian Blaga şi Mihail Sadoveanu, care şi-au dat seama de rostul istoric al clasei ţărăneşti, de rolul şi locul ocupat de aceasta în trecutul nostru, de partea ce-i revine în creaţia artistică românească. Nicolae Iorga nu a fost savant rece care judecă faptele trecutului numai în lumina documentelor păstrate, izolându-le de ceea ce se petrece în viaţa contemporană.

Concepţia lui istorică a izvorât într-o anumită măsură şi din contactul permanent cu realităţile noastre sociale de la începutul secolului al XX-lea. Ştiinţa n-a ridicat un zid între savant şi lumea înconjurătoare, dimpotrivă, a fost un imbold pentru istoricul nostru ca să coboare cât mai des într-o lume despre care nu se poate scrie cu competenţă decât de cel ce-a cunoscut-o fără intermediar. De altfel, întreaga activitate culturală, pe care o desfăşoară în acei ani şi care se leagă de mişcarea sămănătoristă, este marcată de interesul acordat de Nicolae Iorga ţărănimii.

Potrivit concepţiei marelui nostru istoric, în evul mediu societatea românească era o societate de ţărani. Ţăranul constituie temeiul ţării (Nicolae Iorga scrie ţeran şi ţeară pentru a sugera fonetic legătura dintre aceşti termeni şi latinescul terra din care derivă), iar până la întemeierea ţărilor româneşti mai mari, au existat ţările mici, de pe văile apelor, „ţara” fiind o creaţie tipic românească, noţiune care cuprinde sensul adânc al unei concepţii politice şi al unei conştiinţe. Marele istoric este primul învăţat care intuieşte tainica legătură dintre termenul de „ţară” şi conştiinţa originii romane, strânsa legătură dintre strămoşi şi pământ, sentimentul de statornicie sugerat de acest cuvânt.

După întemeierea statelor feudale, acestea sunt privite ca o alcătuire ţărănească, idee formulată într-o carte care apare, la un an după publicarea cărţii despre Ştefan cel Mare. În viziunea lui Nicolae Iorga „ţăranii erau boierii noştri şi în fruntea statului era ţăranul, smerit faţă de Dumnezeu, care stătea pe scaunul domnesc al ţării”, idee întâlnită şi în alte lucrări ale savantului, în care precumpăneşte concepţia unui stat ţărănesc. În Istoria lui Ştefan cel Mare, ţărănimii i se acordă un rol foarte important în lupta pentru apărarea independenţei Moldovei sau Ţării Româneşti. Referindu-se la campania din anul 1462, şi mai exact, la atacul de noapte organizat de Vlad Ţepeş împotriva taberei turceşti, Nicolae Iorga crede că acest atac a fost dat cu zece mii de oameni: „Erau ţărani cu opinci, cu o sabie aspră la coapsă, cu ciomege pe umeri...” Tabăra turcească este trezită de „strigătul de luptă al ţărănimii româneşti...”.

Pentru lupta de la Podul Înalt „Ştefan avea deci o oaste de ţărani: vreo treizeci de mii de ţărani...”. În pădurile care mărgineau lunca Bârladului, în noaptea de 9 spre 10 ianuarie 1475, se încălzeau la focuri „ţăranii în cojoace, cu arcele pe umeri şi ghioagele rezemate de fagi şi de stejari...”. În luptele din vara anului următor, apar, pentru prima dată, boierii şi curtea domnului, deoarece în Letopiseţul de la Bistriţa şi în discursul lui Ţamblac, din anul următor, în faţa dogelui Veneţiei se spune că domnul cu curtea lui au făcut ce-au putut. Năvala tătarilor l-a obligat pe domn să sloboadă ţărănimea, care se adună în jurul domnului îndată după lupta de la Valea Albă, pentru că „aşa fusese făgăduiala cinstită a ţăranilor...” Chiar dacă pierise floarea boierimii la Valea Albă, după scurgerea sorocului fixat „pâlcuri-pâlcuri sătenii se suiau pe poteci ştiute numai de dânşii către vodă...”.

În luptele din toamna anului 1485 care se încheiau cu bătălia de la Cătlăbuga, pe lângă cele două mii de călăreţi poloni aduşi din Polonia, Ştefan îi „adaose el apoi pe ţăranii săi”. Nici de la marea luptă din Codrul Cosminului nu lipseşte ţărănimea care este trecută înaintea boierilor şi a curtenilor. Această concepţie despre rosturile ţărănimii este explicată de Nicolae Iorga în Istoria lui Ştefan cel Mare, atunci când afirmă că „trăiau sutele de mii de ţărani pe umerii suferitori ai cărora se răzimau, atunci ca şi acum, toate”.

Relaţia dintre stările sociale contemporane istoricului şi cele din vremea lui Ştefan a influenţat gândirea lui Nicolae Iorga. La formarea acesteia au contribuit şi unele izvoare străine în care se vorbea de participarea ţăranilor la alcătuirea oştii marelui domn. Este vorba, mai ales, de cronica polonului Dlugosz, contemporan cu Ştefan cel Mare, în care se consemnează prezenţa ţăranilor în oastea Moldovei şi disciplina impusă de domn acestora.

Treptat, marele istoric îşi va schimba această concepţie sub influenţa studiilor făcute de Ioan Bogdan despre vechea alcătuire a oastei româneşti sau a documentelor publicate între timp. De asemenea, descoperirile făcute în urma săpăturilor din Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, la începutul celui de-al treilea deceniu al secolului nostru, au influenţat gândirea lui Nicolae Iorga. Pictura de pe stâlpul din stânga din faţa altarului, în care ne este înfăţişat un cavaler în zale şi, mai cu seamă, rămăşiţele unui fost domn ale cărui veşminte şi podoabe sugerau imaginea unui mare stăpân feudal din secolul al XIV-lea, au avut darul să-l convingă pe marele istoric despre existenţa unei societăţi feudale româneşti.

Dar, cu toate că Nicolae Iorga cunoştea foarte bine relaţiile stabilite în cadrul societăţii feudale din apusul Europei, deşi era la curent cu o literatură de specialitate în care se demonstra că în epoca feudală ţărănimea este exclusă de pe câmpul de luptă, în scrierile sale, istoricul român nu a renunţat complet la ceea ce susţinea în tinereţe. Contribuţia ţăranilor la apărarea ţării constituia pentru el o realitate, iar studiile ulterioare au demonstrat viabilitatea punctelor sale de vedere, chiar dacă li s-au adus unele corectări de detaliu. De aceea, cu excepţia unor chestiuni de amănunt, monografia marelui istoric rămâne actuală, el tratând în chip magistral domnia lui Ştefan cel Mare şi subliniind trăsăturile fundamentale ale unei jumătăţi de veac din istoria noastră medievală.

Pentru realizarea unei opere ştiinţifice cum este Istoria lui Ştefan cel Mare Nicolae Iorga a pus în valoare o serie de informaţii necunoscute până atunci istoricilor români, a făcut unele corectări de date însuşite de cei care s-au ocupat după aceea cu editarea documentelor emise de cancelaria lui Ştefan, iar cartea sa a stat la baza tuturor studiilor de proporţii mai mici sau a lucrărilor cu caracter monografic alcătuite după apariţia ei.

Pe lângă aceste calităţi care-i conferă un caracter ştiinţific, ceea ce face ca ea să se afle mereu în atenţia cercetătorului ce se ocupă de domnia lui Ştefan, interesul pentru Istoria lui Ştefan cel Mare sporeşte datorită valorii ei literare. Fără să sacrifice documentul, Nicolae Iorga izbuteşte să transfigureze informaţia rece într-o evocare plină de farmec, personajele capătă contur real, existenţa lor plină de dramatism se transmite cititorului care urmăreşte cu pasiune epopeea extraordinară desfăşurată de scriitor în faţa minţii şi sufletului acestuia.

Sunt suficiente un epitet şi o metaforă ca să sugereze dimensiuni fantastice deplasării oastei otomane spre hotarele Moldovei în iarna anului 1474; („...în zările albe ale miezului iernii înaintau mulţimile negre, zecile de mii de duşmani, ieniceri, spahii şi gloata, ca lupii flămânzi”); urmărirea turcilor după lupta de la Vaslui ţine de mitologie, ca şi lupta din Codrul Cosminului, o mitologie românească, a legăturilor tainice dintre om şi pământ care explică succesele strămoşilor noştri în momentele de mare cumpănă.

Forţele omului sunt sporite de forţele naturii, codrii şi mlaştinile, muntele şi apele transformându-se într-un adversar implacabil, capcane viclene, neiertătoare pentru invadator, pavăză pentru cel care le locuieşte şi le cunoaşte firea. Însuşirile literare ale acestei lucrări o fac mereu actuală, cititorul nespecialist păşeşte pragul unei lumi ale cărei rosturi le înţelege fără un efort deosebit şi trăieşte în acelaşi timp bucuria oferită de opera de artă.

Check Also

Marii cronicari despre Ştefan cel Mare

Cărturarii n-au ştiut să vorbească după cuviinţă despre faptele lui Ştefan cel Mare, căruia-i datorau …

Primele lupte ale lui Ştefan cel Mare cu polonii

Viaţa lui Ştefan cel Mare căpătă acum o întorsătură hotărâtoare. Odată cu sosirea bătrâneţilor, toate …

Moştenirea lui Ştefan cel Mare

Moştenitorii lui Ştefan cel Mare risipiră una câte una scumpele pietre din coroana pe care-o …

Panegiricul lui Ştefan cel Mare

În a doua jumătate a veacului al XVIII-lea duhul sfânt al iubirii pentru trecutul mare …

Moartea lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare era bolnav pe această vreme de boala pe care i-o dăduseră ostenelile …