Istoria Imperiului Vlaho-Bulgar

Petru, Asan şi Ioniţă

Imperiul întâi bulgăresc fusese stins la 1018 prin puternicul braţ al lui Vasile Bulgaroctonul. Bulgarii rămaseră în stăpânire bizantină 167 de ani, până când în 1185 sună iarăşi pentru ei ceasul eliberării de sub jugul străin. Trezirea lor la viaţa neatârnată le veni însă dintr-o parte, la care ei poate nu se aşteptau: de la păstorii români din Munţii Balcani. Răscoala acestora fu provocată prin următoarea împrejurare:

Împăratul Isac al II-lea Anghelul îşi pusese în gând să sărbătorească căsătoria lui cu fiica lui Bela al III-lea, regele Ungariei, într-un chip cu totul neobişnuit. Pentru a-şi aduna banii trebuincioşi, el scrise o dare obştească, în natură, asupra întregii sale împărăţii, dare ce trebuia, să fie luată cu deosebire de pe animale: vite, oi şi râmători, şi care lovea mai ales în păstorii români din muntele Hemus, a căror avere de căpetenie erau tocmai cirezile de vite şi turmele de oi. Românii trimit pe doi fraţi, Petru şi Asan la împăratul, care se afla în lagărul de la Kypsella.

Deputaţii păstorilor, oameni simpli şi neciopliţi, sus-ţinând tânguirile lor cam cu iuţeală şi amărăciune, Asan cel mai înfocat din ei, fu lovit peste obraz, din ordinul sebastocratorului Ioan. Respinşi în cererile şi atinşi în onoarea lor, ei se întorc înapoi, cu inima fierbând de ură şi răzbunare, şi se hotărăsc a răscula pe poporul lor contra asupritoarei domnii a grecilor din Constantinopole. Scump trebuia să plătească decăzuta împărăţie de Răsărit palma aplicată pe obrazul unui popor tânăr şi viteaz, care, după cum spune Veniamin din Tudela, nu fusese stăpânit încă de niciun rege.

Propunerea făcută poporului de cei doi trimişi ai săi de a se răscula, întâlni deocamdată o primire îndoielnică. Lupta cu o împărăţie mare, a cărei putrejune erau departe de a o cunoaşte, speria chiar şi pe acei mai inimoşi. Petru şi Asan recurseră la un meşteşug pentru a hotărî masele: ei ridicară o biserică în Hemus, în care adunară mai mulţi oameni epileptici, pe care poporul îi credea posedaţi de spirite necurate, şi aceştia fură învăţaţi, că, după accesele cele îngrozitoare la care erau expuşi, să spună că Sfântul Dimitrie, făcătorul de minuni din Tesalonic, s-ar fi strămutat aici la ei, spre a-i scăpa din jugul în care se aflau. Astfel ajunseră fraţii Petru şi Asan a convinge pe poporul lor, că numai să îndrăznească şi îndrăzneala lor va fi încununată de o deplină izbândă.

Revoluţia proclamându-se, Asan, fratele mai mare, îşi pune o coroană pe cap şi coturni de purpură în picioare, apărând el însuşi ca împărat înaintea compatrioţilor săi minunaţi. După mai multe lupte din care românii ies învingători, ducând cu sine în munţii lor nenumărată pradă, izbuteşte împăratul să înfrângă o dată pe valahi, folosindu-se de întinderea năprasnică a unei groase ceţi şi luându-i la goană, îi scoate din Hemus şi-i alungă până la Dunăre, unde Petru şi Asan caută o scăpare pe malul stâng al fluviului, la poporul cumanilor, care locuia pe atunci în Muntenia. Împăratul vrăfuieşte toate regiunile valahilor în lung şi în larg, când cu acel prilej dă foc cirezilor de grâu ce le întâlneşte în cale.

De abia ajunsese împăratul în capitală, când Petru şi Asan, trecând înapoi Dunărea, ajutaţi de un puternic corp de cumani, deschid iarăşi lupta contra Imperiului Bizantin, „hotărâţi de astă dată a reînfiinţa Imperiul misienilor şi al bulgarilor, după cum fusese mai înainte”. Generalul bizantin Cantacuzen, însărcinat de împărat cu conducerea operaţiilor, este surprins într-o noapte de valahi şi cumplit bătut, pierzându-şi până şi hainele lui cele cusute cu aur, pe care le îmbracă cu mare mulţumire conducătorii răsculaţilor, Petru şi Asan. Împăratul schimbă pe Cantacuzen, punând pe Vrana în locu-i, care însă întoarce armele contra stăpânului său, încât această revoluţie din Imperiul Bizantin dă timp valahilor de a-şi aduna şi întări încă mai mult puterile, spre împotrivire.

Românii, încurajaţi prin izbânzile lor de până acuma, încep a se coborî din munţi şi a ataca oraşele greceşti aşezate la poalele lor, ferindu-se întotdeauna de a primi vreo luptă hotărâtoare în câmpie, cu trupele imperiale. După mai multe încercări fără rezultat decisiv în anii 1187-1190, Isac Anghelul întreprinde o expediţie în acest de pe urmă an, chiar în centrul regiunii valahilor, în cetatea muntelui Hemus. Asăneştii, din momentul ce se răsculaseră, luaseră o măsură foarte înţeleaptă, aceea de a întării cetăţuile şi castelele ce se aflau în muntele Hemus, încă de pe timpul lui Justinian, care le ridicase aici contra năvălirilor barbare.

Valahii se închiseră în ele la venirea împăratului sau se ascunseră în văgăunile cele mai neumblate ale munţilor şi aşteptau momentul favorabil pentru a cădea asupra armatei împărăteşti. Anghelul văzând că nu le poate face nimica, se hotărăşte să iasă din adâncul munţilor, unde nu se simţea în siguranţă şi voind să scurteze drumul, apucă prin o trecătoare îngustă spre oraşul Berrhoe. Aici îl aşteptau valahii. Cum intră armata imperială în strâmtoarea cea primejdioasă, o ploaie de bolovani şi de stânci rostogolite curge peste dânsa din vârful munţilor şi oştirea cade sfărâmată şi ucisă, fără a avea măcar putinţa de a se apăra.

Împăratul scapă numai după cele mai mari pericole şi ajunge la Berrhoe, lăsând în mâna „barbarilor” toate bagajele armatei şi însuşi coiful său imperial pe care-l pierduse în fugă. Din acel moment, împăratul se leapădă de ideea de a mai aduce iarăşi la ascultare pe valahi şi ia faţă de dânşii numai măsuri de apărare. Aceste şi erau de nevoie, căci valahii, încurajaţi prin respingerea armatei bizantine, atacă şi ocupă mai multe cetăţi greceşti, precum Anchialos, Vama, Triadizza şi pradă pe altele, precum Filipopole şi Adrianopole. Ei devin tot mai îndrăzneţi, cearcă lupte făţişe cu bizantinii, bat pe generalul Guido şi ucid pe Batatze (Vatatzes) în o luptă la Adrianopole. O nouă revoluţie din Constantinopole, prin care Isac Anghelul este detronat de fratele său, Alexios, întăreşte şi mai mult poziţia răsculaţilor (1193).

Izbânzile valahilor păreau că vor suferi o întrerupere prin moartea capului lor celui mai energic şi inteligent, Asan. Anume, o rudenie a lui, Ivancu, care trăia în nelegiuire cu cumnata lui Asan, fiind mustrat şi ameninţat cu moartea de acesta, apucă el înaintea pericolului, punând un capăt zilelor lui Asan. Acest omor însă pare a fi avut un motiv politic, ascuns prin acel expus, căci Ivancu, după moartea lui Asan, vrea cu partida lui să răpească la el puterea.

Se pare că Ivancu fusese împins la acest omor prin înteţirile sebastocratorului Isac, rudenia împăratului Alexios, care fusese prins de valahi într-o luptă anterioară. Sebastocratorul făgăduise chiar omorâtorului pe fiica lui în căsătorie. Ivancu pune cu partida lui mâna pe Târnova, cel mai însemnat oraş din Hemus, unde el organizează o împotrivire în contra lui Petru, fratele lui Asan, care luase moştenirea celui ucis.

Petru, ajutat însă de fratele său cel mai tânăr, Ioniţă, constrânge pe răzvrătitorul Ivancu în cetatea Târnova, unde el cheamă pe greci în ajutor, dovada cea mai bună despre înţelegerea lui cu dânşii. Armata bizantină refuză a merge contra valahilor şi Ivancu este nevoit să iasă din Târnova şi să fugă la Constantinopole, unde caută a stârni pe greci contra valahilor.

El este foarte bine primit de bizantini, se căsătoreşte cu Ana, văduva sebastocratorului Isac, care murise în prinsoare la valahi, şi arătându-se în mai multe lupte cu aceştia ca un conducător priceput, împăratul pune în el toată speranţa luptei contra răsculaţilor. Tocmai atunci se întâmplă că şi Petru să piară jertfa cuţitului unui alt ucigaş, tot din ginta sa.

Urmează în locul său al treilea frate, Ioniţă, care pune pe o trainică temelie împărăţia Valaho-Bulgară (1197). Cum vine la domnie, însărcinează pe un alt valah, Hrisos, să apere cetăţuia Strumiţa în contra atacurilor grecilor, cetăţuie aşezată pe vârful unui munte şi ale cărei case se vedeau de jos ca nişte cuiburi, iar locuitorii lor păreau păsări acăţate pe înălţimi.

Tot Hrisos aduce curând iar în stăpânirea valahilor cetăţuia Prosacos, un loc din cele mai bine întărite de natură, aşezat pe o stâncă înaltă şi masivă, pe vârful căreia conducea o singură potecă ce mergea pe marginea unor prăpăstii înfricoşate, în fundul cărora râul Axios (Vardarul) rostogolea spumegoasele lui valuri. Această cetate este încă întărită de Hrisos, cu ajutorul unui arhitect şi mecanic grec smomit din lagărul bizantin, şi împăratul atacând-o fără pregătirile trebuincioase, este bătut cumplit şi se retrage la Constantinopole. Altă nenorocire însă trebuia să lovească în Imperiul Bizantin.

Ivancu, acel valah renegat, care, după ce ucisese pe Asan, îşi căutase scăpare la greci şi ajunsese acolo la cele mai mari onoruri, nu se ştie din ce pricină, poate câştigat prin făgăduinţele lui Ioniţă, fuge din Constantinopole şi vine la româno-bulgari, spre a le ajuta în lupta contra foştilor săi prieteni. Ivancu, organizând o armată după sistemul bizantin, devine pentru greci cel mai periculos duşman.

Alexios trimite în contra lui pe Manoil Kamitzes, care izbuteşte să ia cu asalt cetăţuia pe lângă locul numit Kritzimos. Ivancu însă cheamă în ajutorul său pe alt căpitan român, Ivan, din muntele Zagora, în Hemus şi, înşelând pe Kamitzes prin nişte turme, pe care le trimite în calea lui spre a-l face să se ia după ele şi să le prindă, având nevoie de provizii, bate pe generalul grec, de-l stânge şi-l ia chiar prins. Grecii izbutesc totuşi mai târziu a scăpa prin trădare de acest nou duşman, ucigând pe Ivancu şi trimiţând pe fratele său Mito în surghiun.

În anul 1199, Nicetas Choniates raportează că sciţii (cumanii) cu o ceată de valahi, trecând Istrul, au năvălit în Grecia. Valahii de care e vorba aici, locuiau la nordul Dunării, sălăşluinţa cumanilor. Împăratul Alexios, pentru a scăpa de prădăciunile acestor barbari, trimite după ajutor la principele Galiţiei, Roman, care, atacând locuinţele cumanilor, îi sileşte să părăsească expediţia întreprinsă şi să se întoarcă a-şi apăra propria lor ţară. Puţin după aceea, începând încurcăturile cu latinii din cruciata a IV-a, bizantinii lasă deplină libertate Imperiului Valaho-Bulgar de a se constitui într-un chip regulat.

Relaţiile Imperiului Valaho-Bulgar cu papa

Papa Inocenţiu al III-lea, aflând despre izbânzile noului stat din Peninsula Balcanică, merge înaintea dorinţelor lui Ioniţă, trimiţându-i în anul 1199 pe protopopul grec din Brudisimu, Dominik, om cunoscător al limbii latine şi greceşti, care-i duse, pe lângă solie, şi o scrisoare în care între altele papa spunea lui Ioniţă că „auzind că străbunii lui s-ar trage din viţa romanilor şi că a moştenit de la ei atât generozitatea sângelui cât şi curata evlavie ce o are către scaunul apostolic ca un drept ereditar, şi-ar fi propus încă de mult a-l cerceta şi prin scrisori şi prin nuncii. Mai adaugă papa că-i va trimite în curând soli mai însemnaţi, îndată ce va cunoaşte scopurile lui”.

Ioniţă primeşte pe delegatul papei cu cea mai mare bunăvoinţă şi răspunde îndată prin presbiterul Vlasie din Brandizuber arătându-i că el „Ioniţă, împăratul valahilor şi al bulgarilor, preţuieşte scrisoarea papei mai scump decât tot aurul şi decât veri ce piatră preţioasă; că a mulţumit mult prea puternicului Dumnezeu, pentru că i-a cercetat pe ei, servii săi cei nevrednici, după bunătatea sa cea nepreţuită şi a văzut umilirea lor şi le-a adus aminte de sângele şi de patria din care se trag”. După aceste, Ioniţă intrând în materie, răspunde papei că se roagă să-l primească în sânul bisericii romane şi să-i dea coroană şi cinste ca unui fiu iubit, după cum ar afla din cărţile vechi că ar fi fost încoronaţi tot de Sfântul Scaun mai mulţi împăraţi, predecesori de ai săi.

Papa trimite lui Ioniţă, după ce primeşte această veste îmbucurătoare, un răspuns prin capelanul Ioan, pe care-l adresează: lui Caloioan, domnul valahilor şi al bulgarilor; repetă în el cele spuse în misia dintâi, anume că, ştiindu-l că se trage din nobila stirpe a romanilor, se aşteaptă a-l vedea primind credinţa cea atotmântuitoare. Papa îi spune că a cercetat registrele sale, spre a se încredinţa dacă într-adevăr se încoronase regi în Bulgaria de către Scaunul Apostolic şi găsise între altele că, pe timpul papei Adrian, regele bulgarilor, Mihail, ceruse ca să i se trimită de la Roma un cardinal, care să aleagă pe arhiepiscopul bulgar, iar, după ce Adrian trimisese acolo un subdiacon şi doi episcopi, bulgarii, corupţi prin darurile şi făgăduinţele grecilor, goniseră pe romani şi primiseră presbiteri greci.

„Deşi memoria unei uşurinţi aşa de mari, urmează papa mai departe, ne-a îndemnat să fim cu mai mare băgare de seamă şi să nu trimitem la faţa ta pe nici unul din fraţii noştri cardinali, cu toate aceste am hotărât să trimitem la tine pe iubitul fiu, Ioan Capelanul, care este însărcinat să ducă arhiepiscopului bulgar un paliu şi să ordineze episcopii ce ar fi de nevoie.”

Mai era însărcinat să cerceteze despre coroana cea dată de biserica romană străbunilor lui Ioniţă, atât în cărţile cele vechi, cât şi în alte documente, pentru ca papa să poată lucra în cunoştinţă de cauză. Papa sfârşeşte scrisoarea sa prin cuvintele următoare: „Rugăm aşa dar pe nobilitatea ta, ca să primeşti pe legatul nostru ca pe însuşi persoana noastră şi să-l tratezi cu cinste, primind şi tu însuţi sfaturile lui cele mântuitoare şi îngrijind ca să se primească şi să se ţie de către tot neamul valahilor şi al bulgarilor, căci se cuvine ţie atât spre gloria timpurară, cât şi spre mântuirea veşnică, ca, precum eşti cu sângele roman, aşa trebuie să fii şti cu urmarea, şi că poporul ţării tale, care se zice că se trage de la romani, să urmeze institutele bisericei romane”.

Ioan Capelanul orânduieşte un arhiepiscop în Târnova şi doi episcopi în Belesbolna şi Prestlava, care cu toţii primesc pe papă de capul bisericii şi Ioniţă recunoaşte aceste orânduiri prin un hrisov din anul 1204, în care spune că „plăcându-i lui Dumnezeu a-l face împărat al întregii Bulgarii şi Valahii, a cercetat vechile scrisori şi documente din care a văzut că predecesorii săi, Simion, Petru şi Samuel, primiseră coroana de la papă; că şi el a cerut aceeaşi favoare de la Inocenţiu al III-lea, consimţind a primi în totul religia catolică şi hotărând să o ţină, precum au ţinut-o şi predecesorii săi, împăraţii Bulgariei şi ai Valahiei, făgăduind aceasta cu o nestrămutată tărie şi dând delegatului papei, ca dovadă a întoarcerii sale, hrisovul său întărit cu pecetea de aur”.

Acest hrisov, însoţit cu câteva preţioase daruri, îl trimite papei prin Ioan Capelanul, întovărăşit de călugărul Vlasie. Papa, primind actul formal al supunerii bisericii româno-bulgare sub autoritatea lui, se grăbeşte a răspunde la dorinţa lui Ioniţă, trimiţându-i în acelaşi an încă pe cardinalul Leon de Santa-Croce, care să ducă împăratului valahilor şi bulgarilor diadema regală, să-l ungă şi să-l încoroneze de împărat.

Prin diploma papală trimisă lui Ioniţă cu acest prilej, papa îi învoieşte şi baterea monedei, care să-i poarte chipul; numeşte pe arhiepiscopul din Târnova primat peste toată împărăţia lui şi dispune să-i fie supuşi lui mitropoliţii, atât din provinciile Bulgariei, cât şi ale Valahiei. Ioniţă este încoronat de rege şi împărat al bulgarilor şi valahilor în noiembrie 1204.

Relaţiile lui Ioniţă cu Imperiul latin din Constantinopole

În timp ce aceste tratări însemnate ocupau tot timpul lui Ioniţă, în Constantinopole se petreceau mari schimbări. Împărăţia Bizantină era răsturnată şi, în locul ei, feudalismul croia o nouă ocârmuire pe malurile calde ale Bosforului (12 aprilie 1204). Ioniţă, ştiindu-se ridicat de papă în rândul principilor catolici, care acum îşi întemeiau domnia în Constantinopole, se grăbeşte a le trimite o solie în care îi felicită pentru izbândă repurtată şi se oferă ca ajutor în contra grecilor. El primeşte îndărăt răspunsul cel pe cât de necuviincios, pe atâta şi de nepolitic, că „s-ar cuveni ca dânsul să nu se poarte ca un rege cu egalii săi, ci ca un rob ce este el, să arate tot respectul către moştenitorii stăpânilor săi. Ba din contra, latinii vor lua armele în contra lui şi-l vor face să plătească scump îndrăzneala şi obrăznicia lui”.

Adânc jicnit prin această desconsiderare nemeritată, Ioniţă se hotărăşte să-şi răzbune. El se pune în înţelegere cu grecii cei răsturnaţi de latini şi provoacă mai multe răscoale ale lor în Didymotichon, Adrianopole, Vizia, Tzurulus şi Arcadiopole. Latinii, după ce îneacă în sânge revolta celorlalte cetăţi, atacă Adrianopole, care cere ajutor de la Ioniţă.

Acesta pleacă îndată în contra latinilor, le smulge într-un asalt sângeros oraşul Filipopole şi trece după aceea la despresurarea Adrianopolei. El era ajutat de 14.000 de cumani, care slujeau în armata lui ca mercenari. Aceştia, după ce atacă armata împresurătoare, se prefac a fugi şi atrag pe latini în grosul armatei lui Ioniţă, unde valahii şi cumanii fac din ei un măcel îngrozitor. Împăratul Balduin de Flandra cade el însuşi prins în mâinile lui Ioniţă, în 15 (14) aprilie 1205, este dus în Târnova, unde, încărcat cu lanţuri, este aruncat în închisoare.

După victorie, Ioniţă trimite pe cumani să pustiieze provinciile supuse împărăţiei Latine, care fuseseră cu câtva timp mai înainte aspru pedepsite de aceştia pentru încercarea lor de răscoală, încât bieţii greci, loviţi de latini şi de români, nu ştiau unde să mai găsească scăpare. Oraşul Adrianopole, care i se opune cu izbândă, nu poate însă să-l ia. Ioniţă se aruncă atunci asupra oraşului Serres, bate pe latinii ce alergară în ajutorul cetăţii, pătrunde în ea, dă foc oraşului, ia cetăţuia şi prinde garnizoana latină ce o păzea.

După această izbândă, Ioniţă atacă Tesalonicul, capitala ducatului lui Bonifacius de Montferrat, care izbuteşte însă să respingă pe valahi. Ioniţă cade atunci asupra celorlalte oraşe ale ducatului lui Montferrat, Berrhoe, Filipopole, Aros, Rhaedestos, Perinthus, Arcadiopole, care sunt toate prădate şi ruinate în chipul cel mai îngrozitor. Respinşi din toate părţile, latinii mai stăpâneau numai Adrianopole şi Constantinopole, nefiind în siguranţă nici în dosul puternicilor lor întărituri.

Toată Tracia era prefăcută într-o pustietate înfricoşată, în care mai că nu se mai întâlneau fiinţe vii, afară de fiarele pădurilor, care luaseră iarăşi stăpânire pe această ţară, din care omenirea aproape dispăruse. Ioniţă avea de gând să despoporeze cu totul Tracia, transportând poporaţia cea care rămânea în viaţă, în regiunile Moesiei, pe lângă Dunăre.

Papa încearcă în zadar a împăca pe Ioniţă cu latinii, căutând să-l sperie într-un rând cu ameninţarea unui atac combinat al latinilor cu ungurii, spre a-l face mai cu seamă să elibereze pe împăratul Balduin. Aceste stăruinţe ameninţătoare ale lui Inocenţiu al III-lea nu fac decât să răcească cu totul râvna împăratului româno-bulgar către scaunul latin din Roma şi în 1205 găsim scrisoarea papei către Ioniţă, în care se tânguie de puţina onoare cu care acesta primise pe un sol al papei, împăratul româno-bulgarilor era un cap politic. Nu era el doară să se ia după simţiminte individuale, în afacerile statului său. Latinii în-spăimântaţi de scopurile lui Ioniţă, se împacă cu grecii şi cu ajutorul lor, împăratul Henric izbuteşte a respinge de astă dată pe Ioniţă dinaintea Adrianopolei, urmărindu-l apoi până la Anchialos, şi luând o mulţime de pradă de la bulgari şi valahi, se întoarce nesupărat la Constantinopole.

Ioniţă, pentru a răzbuna pierderea suferită, asediază din nou Tesalonicul, când o mână ucigaşă îi răpeşte şi lui viaţa, ca şi fraţilor săi. Astfel se stingea în floarea vârstei şi a puterii, în 1207, acest cumplit product al unui popor voinic. Neobosit, energic şi viteaz, unea cu însuşirile unui mare căpitan, cruzimea cea mai rafinată şi instinctul distrugerii, pe care se părea că i-l comunicaseră aliaţii săi cumanii, cu fata regelui cărora el chiar se însoţise. După moartea lui Ioniţă, care nu lăsă copii, tronul româno-bulgarilor trebuia să vină în mâinile lui Ioan, fiul lui Asan, celui mort la 1196.

Acesta, fiind însă copil, un uzurpator, Borilă, fiul surorii lui Ioniţă, pune mâna pe coroană, căsătorindu-se, spre a-şi crea mai multe drepturi la tronul răpit, cu însăşi mătuşa lui, fata regelui cumanilor, văduva lui Ioniţă. Ioan Asan scapă cu ajutorul învăţătorului său la cumani, dincoace de Dunăre. Ajungând el vrâstnic, cere ajutor de la ruşi, în ţara cărora trăise ascuns câtva timp, vine în Bulgaria, bate pe Borilă şi-l asediază apoi în cetatea Târnova, pe care o ia după şapte ani de asediu, prinde pe Borilă şi-l orbeşte, punând astfel mâna pe tronul la care avea drept (1218).

Ioan Asan şi sfârşitul dinastiei

Ioan Asan este după Ioniţă cel mai strălucit reprezentant al dinastiei Asanilor. Pe timpul lui, se întindea împărăţia Româno-Bulgară peste toată Moesia, parte din Serbia cu Belgradul şi Nişul, Tracia cu Dydimotichul şi Adrianopole, Macedonia întreagă şi ţara albanezilor până la Durazzo (Durres,) încât vedem că împărăţia lui Ioan Asan se coborâse din munţii unde o înfiinţase răscoala valahilor, şi se întinsese în câmpia cea locuită pretutindeni de poporul bulgăresc. Ioan Asan se întitulează singur şi primeşte de la vecini tot titlul unchiului său Ioniţă, de domn al valaho-bulgarilor.

Pe cât de aprinşi şi de cumpliţi fuseseră predecesorii săi, pe atâta de blândă şi omenoasă se arată domnia lui Ioan, încât el lasă întipărită în memoria oamenilor, pe lângă amintirea unei înalte măreţii, pe acea a unei figuri dulci şi bune, care atrase binecuvântarea contimporanilor şi părerile de rău ale posterităţii. Ioan Asan se căsătoreşte cu Maria, fiica lui Andrei al II-lea, regele Ungariei. Pe fiica lui, Elena, o mărită după fiul lui Ioan Duca Batatze (Dukas Vatatzes,) împăratul grecesc din Niceea, cu care apoi se leagă pentru a ataca Imperiul Latin, ce mai ducea o existenţă efemeră în Constantinopole. Chiar capitala este asediată în două rânduri de către aliaţi şi puţin lipsi de dânsa nu căzu în mâinile lor.

Papa interveni atunci în favoarea Imperiului Latin pentru a-l scăpa de pieire, cerând de la regele Ungariei ca să meargă în ajutorul împăratului latin. Din fericire pentru latini, alianţa între Batatze (Vatatzes) şi Asan se strică în curând, din cauza scopului dat la lumină de cel dintâi, de a-şi întinde domnia sa în Europa, unde Asan înţelegea să stăpânească el.

Relaţiile cu papa îndrumate în aparenţă pentru vecie de Ioniţă, nu ţinuseră nici măcar cât viaţa întemeietorului lor. De îndată ce Ioniţă se sculase cu război contra latinilor, el se îndepărtase de biserica romană. Astfel, patriarhul din Târnova, la început, pus sub papă, rupând odată du stăpânul său legăturile care-l uneau cu Roma, şi pe de altă parte, pe atunci Constantinopole şi cu patriarhul ei fiind căzuţi în stăpânirea latinilor, se înţelege cum exarhul româno-bulgarilor, dobândi neatârnarea şi autocefalia, care erau pe de altă parte considerate de popor ca o complinire neapărată a neatârnării statului.

Şi, cu toate acestea, era neapărat ca, îndată ce relaţiile cu grecii se înturnaseră în rău, împăraţii româno-bulgari să caute a se apropia de latini, fie numai pentru a speria pe greci şi a-i face mai plecaţi a primi pretenţiile lor. Stricându-se anume buna înţelegere între Asan şi Batatze (Vatatzes,) corespondenţa între papa şi împăratul româno-bulgar reia iarăşi un caracter mai prietenos.

Totuşi, din titlul dat de marele pontifice capului româno-bulgarilor, de domnul bulgarilor şi valahilor şi nu împărat sau rege al lor, precum numea Inocenţiu al III-lea pe Ioniţă în scrisorile sale, se vede că un ghimpe tot rămăsese în legăturile papei cu Asăneştii, din încordările de mai înainte. Papa însă, crezând că a pus iarăşi mâna pe biserica valaho-bulgară, trimite în acelaşi an, odată cu a doua scrisoare către Asan, o enciclică către toţi prelaţii din Bulgaria şi din Valahia, prin care îi îndeamnă la întoarcerea în sânul bisericii dreptcredincioase.

Această pripire a papei strică totul şi Asan se schimbă din prietenul prefăcut în duşmanul făţiş al papei, mai ales că şi cu latinii relaţiile îmbunătăţite un moment, se rupseseră iarăşi. Papa înfuriat, provoacă pe regele Bela al IV-lea a pleca într-un soi de cruciată contra necredinciosului Asan şi cere de la Balduin al II-lea, împăratul Constantinopolei, să cedeze lui Bela drepturile de supremaţie pe care Balduin le avea asupra împărăţiei Valaho-Bulgare.

Bela pretinde de la papă ca toate pământurile ce le va cuceri de la bulgari, precum Bulgaria sau Macedonia, să rămână alipite de monarhia ungurească, iar papa să aibă asupra lor numai autoritatea bisericească. Bela însă este împiedicat de a da urmare planurilor sale, prin cumplita năvălire tătară, despre care începuse a veni către Europa vestea îngrozitoare.

În 1241 moare şi Ioan Asan, lăsând mai mulţi copii, din care cel mai mare, Căliman, se urcă pe tronul tătâne-său. După Căliman, mort în 1246, urmează fratele său Mihail, care şi el este ucis în 1257 (1256,) de către vărul său, Căliman II. Acesta, voind să ia cu de-a sila în căsătorie pe soţia mortului, fiica lui Ştefan Uroş, regele Serbiei, pentru a legitima uzurparea sa, este ucis de Uroş în 1250 (1257).

Cu dânsul se stinge dinastia Asanilor şi rămânând tronul vacant, se întruniră marii demnitari ai împărăţiei, pentru a alege un nou monarh. Alegerea căzu asupra lui Constantin, nepotul de fiu al lui Ştefan Nemania, întemeietorul puterii sârbilor, care, pentru a-şi întări dreptul la coroana statului valaho-bulgar, se căsători cu o nepoată a lui Ioan Asan şi-şi dădu numele de Constantin Asan. El nu mai avea însă nimic altceva comun cu vechea dinastie decât numele acesta de împrumut.

Istoria împărăţiei Valaho-Bulgare ne arată că originea şi începătura ei este de căutat la poporul românilor din munţii sudului Peninsulei Balcanului. Aici se răsculă acest puternic element contra Imperiului Bizantin; aici se dădură luptele cele mai încordate şi îndeobşte noua împărăţie desfăşură întreaga ei putere la sudul Balcanilor, patria poporului român (de aici).

Bineînţeles că, întemeindu-se statul valaho-bulgar, organele lui ocârmuitoare trebuiră să se coboare din creierii munţilor şi aceea vedem pe Asăneşti alegându-şi drept oraş de reşedinţă Târnova, aşezat pe coastele Hemului spre câmpia dunăreană. Odată însă cu această coborâre a statului valaho-bulgar de la munte la câmpie se petrecu în întregul lui organism o transformare însemnată a cărei studiu va lumina multe întrebări rămase până acuma fără un răspuns mulţumitor.

Check Also

Revoluţia şi Imperiul Britanic

Oricât de înţelepţi ar fi, oamenii de stat sunt mai curând târâţi de evenimente decât …

Istoria geto-dacă în a doua perioadă (circa 300-100 î.Hr.)

Inegalitatea regională din perioadele anterioare a fost mult atenuată după apariţia influenţelor celtice. Totuşi se …

Izvoare epigrafice ale istoriei României

Ieşit la iveală prin săpături arheologice sau prin descoperiri întâmplătoare, materialul documentar epigrafic constituie, de …

Istoria lui Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare este un om între oameni cum rar s-a plămădit pe pământ. L-au …

Ofensiva împotriva turcilor şi amestecul lui Mircea cel Bătrân în frământările interne ale Imperiului Otoman

După victoria din 1396-1397, Baiazid ajunsese să stăpânească un imperiu a cărui întindere o depăşea …