Istoria geto-dacă în a doua perioadă (circa 300-100 î.Hr.)

Inegalitatea regională din perioadele anterioare a fost mult atenuată după apariţia influenţelor celtice. Totuşi se observa un primat al regiunilor de la Dunărea de jos în epoca de dezvoltare a culturii geto-dace, ceea ce ne îndreptăţeşte să deducem că forţa politică a uniunii de triburi din această zonă s-a menţinut şi după Dromichaites, deşi în izvoarele istorice n-o mai găsim menţionată prin informaţii precise.

Grupul galat de la Tylis, care se adaptase repede la civilizaţia elenistică trebuie să fi respectat echilibrul creat la Dunăre în vremea lui Lisimah, căzând la înţelegere cu geţii şi căutând să apere cetăţile pontice împotriva altor invadatori. De atunci datează, probabil, cetăţile cu nume celtice Noviodunum (Isaccea) şi Arrubium (Macin), situate la cele mai importante vaduri danubiene din nordul Dobrogei. Dar cultura indigenilor din Dobrogea a rămas neinfluenţată de celţi. Nicăieri acolo nu s-au găsit elemente neîndoielnic celtice.

În necropola de la Murighiol (lângă Tulcea), în marginea Deltei, s-au constatat morminte getice cu urne şi cu numeroase vase şi obiecte greceşti din secolul al III-lea î.Hr., dar fără nici cel mai mic obiect celtic. În vremea când statul celto-elenistic de la Tylis îşi trăia ultimii ani, pe la sfârşitul secolului III î.Hr., o nouă forţă şi-a făcut apariţia la nord de gurile Dunării.

E vorba de bastarni, numiţi şi peucini, o populaţie de origine germanică din nordul Carpaţilor de la vest de Vistula, emigrată spre sud-est şi aşezată tocmai în acel timp în nordul şi în centrul Moldovei, de unde pornea adesea în incursiuni prădalnice spre ţărmurile pontice şi peste Dunăre. Poate aceştia sunt acei „barbari”, anonimi, cate apar în inscripţia lui Agathocles fiul lui Antiphilos, ca duşmani ai Histriei, în afară de tracii lui Zoltes, şi împotriva cărora cetatea elenică a cerut ajutorul lui Rhemaxos din stânga Dunării, un rege probabil get din şesul Munteniei şi din sudul Moldovei.

Invazia bastarnilor, care s-a produs mai întâi în regiunile răsăritene ale geto-dacilor, a întâlnit o rezistenţă înverşunată din partea acestora. Istoricul roman Iustinus povesteşte un episod al acestei lupte de apărare, întâmplat cam tot prin jurul anului 200 î.Hr., ca şi intervenţia lui Rhemaxos în Dobrogea. Este vorba de un alt rege al dacilor, numit Oroles, care şi-a supus ostaşii la pedepse morale umilitoare, pentru că se lăsaseră biruiţi de bastarni.

Cu oastea astfel redisciplinată, căpetenia dacă a izbutit apoi să-şi ia revanşa într-o nouă bătălie. Afară de faptul că amândoi sunt pomeniţi în legătură cu evenimente care au avut loc pe la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr. şi începutul secolului al II-lea, nu avem nici o posibilitate de a preciza poziţia cronologică a lui Oroles faţă de Rhemaxos şi nici de a şti sigur dacă se aflau sau nu în fruntea aceleiaşi formaţii politice.

Dar din insistenţa izvorului de a-i defini pe oamenii lui Oroles ca daci, spre deosebire de geţi (Daci quoque suboles Getarum sunt, „dacii care sunt de acelaşi neam cu geţii”) ar reieşi că nu e vorba de uniunea de triburi getice de la Dunăre, ci de o altă formaţie politică, din Transilvania şi din Carpaţii Orientali. În primele lor avânturi, e foarte probabil că bastarnii nu se limitaseră la Moldova, ci pătrunseseră şi peste munţi, în mijlocul Daciei. Până la urmă, însă, au fost goniţi din Transilvania, rămânând numai în teritoriile de la est de Siret, cu a căror pierdere temporară daco-geţii au trebuit să se resemneze.

Aceste interpretări în legătură cu problema bastarnilor din Moldova au fost confirmate de arheologie. Săpăturile de la Poieneşti (în raionul Vaslui) şi de la Lunca Ciurei, lângă Iaşi, ca şi cele de la Lucaşovca, în raionul Orhei din Republica Moldova, au scos la lumină resturile unei culturi din secolele II-I î.Hr. cu totul deosebită de a geto-dacilor, de un nivel mult mai înapoiat şi ale cărei caractere nu se regăsesc decât în regiunile dintre Oder şi Vistula de unde veneau bastarnii.

În Moldova această cultură se constată numai în ţinuturile înalte şi păduroase. În şesurile dinspre sud continuă să prospere cultura getică, după cum s-a văzut la Poiana. Se pare că, spre deosebire de celţi, bastarnii n-au conlocuit cu geţii, ci i-au gonit pe aceştia de pe teritoriul ocupat de ei. Bastarnii se ocupau cu creşterea animalelor. Războaiele de pradă prezentau în plus un izvor de venituri pentru clasa conducătoare. Frecventele resturi de amfore rhodiene descoperite în staţiunile lor dovedesc că făceau şi comerţ cu grecii. Totuşi, nu şi-au însuşit nimic din civilizaţia acestora.

Lucrarea ceramicii la roată le-a rămas necunoscută. Deşi au fost în legătură cu celţii, n-au reţinut decât prea puţin din cultura acestora. Fibulele de tip Latene II şi III sunt singurele elemente celtice din inventarul aşezărilor şi cimitirelor lor. Aveau uneori locuinţe la suprafaţa solului, făcute din lemn şi vălătuci, dar de regulă locuiau în bordeie. Ritul lor funerar era exclusiv incineraţia. Depuneau osemintele arse în urne acoperite cu străchini, mai rareori direct în gropi. Pe teritoriul României, în afară de Moldova, resturile culturii bastarne s-au descoperit şi în estul Transilvaniei, dar într-un singur punct, la Moreşti (lângă Tg. Mureş), ca o confirmare a uneia din incursiunile efemere şi izolate pe care, probabil, bastarnii le-au întreprins la vest de Carpaţi, la început.

Se pare că, oţelită în luptele cu bastarnii, uniunea de triburi dace condusă de Oroles din Transilvania s-a închegat ca o forţă durabilă, comparabilă cu aceea a geţilor de la Dunăre. O ştire păstrată tot la Iustinus vorbeşte cam pentru aceeaşi epocă, de o creştere a puterii dace sub un rege cu numele Rubobostes (incrementa Dacorum per Rubobosten regem „creşterea dacilor prin regele Rubobostes”), care ar putea fi, eventual, unul din succesorii lui Oroles.

În ce priveşte vechea uniune de triburi getice din Muntenia şi din sudul Moldovei, cu care l-am pus în legătură pe Rhemaxos, ea s-a menţinut faţă de bastarni tot atât de bine ca şi faţă de celţi. Între geţi şi bastarni s-a ajuns adesea chiar la colaborări militare, la care au participat uneori şi celţii din vecinătatea lor. În situaţia tulbure din acea vreme, războiul devenise o ocupaţie rentabilă, nu numai pentru aristocraţia tribală, care profita cel mai mult, dar chiar pentru luptătorii de rând.

Câteodată, o mare parte din oaste se angaja numai pentru simbrie, singură sau în coaliţie cu celţii ori cu bastarnii, în războaie îndepărtate regii macedoneni Filip V şi Perseu, în luptele cu vecinii lor traci ori dardani sau împotriva romanilor, au utilizat de mai multe ori asemenea mase de mercenari de peste Dunăre. Din cauza apariţiei lor în formă de coaliţie, forţele barbare sunt uneori foarte încurcat caracterizate din punct de vedere etnic de autorii antici care relatează evenimentele respective. Astfel, în cazul transdanubienilor, în număr de 10.000 de călăreţi şi 10.000 de pedestraşi, chemaţi în ajutor de Perseu la 168 î.Hr.

Împotriva romanilor, unele izvoare îi numesc galii sau galaţi (adică celţi), altele bastarni, iar Apian - geţi. Cum acest ultim autor este de obicei foarte bine informat, se pare că geţii au format nucleul coaliţiei, al cărei şef - fie că era tot get, fie că era bastarn ori celt - se numea Cloilios. Fapt este că, din cauza avariţiei regelui macedonean, care a refuzat să facă plata înainte, în speranţa că o va putea reduce ulterior, contractul a fost rupt şi oastea barbară s-a întors din drum, fără să intre în luptă.

Este interesant să ştim condiţiile pecuniare pe care le puseseră aliaţii de la Dunăre lui Perseu cu acel prilej: o mie de stateri de aur pentru şeful expediţiei Cloilios, câte zece stateri pentru fiecare călăreţ şi câte cinci pentru fiecare pedestraş. Şefii diverselor corpuri de trupă urmau să fie dăruiţi cu hlamide scumpe (mantale fără mâneci, bogat împodobite), brăţări de aur şi cai de rasă. Nu mai vorbim de partea cuvenită din prada luată de la inamic, în caz de izbândă. Avem în această informaţie o dovadă de rentabilitatea războaielor pentru geţi şi pentru vecinii lor şi, în acelaşi timp, caracteristice indicii despre ierarhia socială care se stabilise în democraţia lor militară.

După înfrângerea lui Perseu, romanii supun Macedonia, iar ceva mai târziu, în anul 146 î.Hr., o transformă, împreună cu Grecia, în provincie romană. Acest eveniment are o importanţă istorică deosebită, fiindcă marchează un pas decisiv al Romei în acţiunea sa de cucerire a Peninsulei Balcanice. Populaţiile de la Dunăre au reacţionat energic. Atacurile tracilor şi scordiscilor împotriva noii provincii se ţin de acum înainte lanţ, sprijinite tot timpul de geto-daci.

Romanii au dus lupte multe şi grele cu ei, izbutind până la urmă să le macine forţele şi să-i aducă la supunere. Numai geto-dacii, ocrotiţi de condiţiile geografice şi de proporţia impunătoare a forţelor lor, n-au putut fi atinşi. Dar nu e mai puţin adevărat că prima apariţie a armatei romane pe malul marelui fluviu va fi pentru toţi geto-dacii semnalul că o mare primejdie se apropiase şi că numai prin solidaritatea lor îi vor putea face faţă. Momentul marii unităţi a tuturor triburilor geto-dace sosise şi în curând, sub conducerea lui Burebista, se va înfăptui.

Un lung preludiu al acestui moment a fost procesul de răspândire a culturii geto-dace pe întreg teritoriul carpato-dunărean în cursul secolelor III-II î.Hr. În preajma anului 100 î.Hr. această cultură ajunsese la maturitatea formelor sale caracteristice. Davae-le se înmulţiseră şi începuseră să capete şi în Transilvania aspectul acelora din Muntenia şi Moldova. Prin calitatea lor de centre tribale de caracter economic, politic, militar, religios, aveau funcţia de adevărate oraşe, chiar dacă locuinţele din interiorul lor, patrulatere, construite la suprafaţă sau ca semi-bordeie, tot în maniera tradiţională, din lemn şi lut, le va menţine până la urmă un aspect rustic.

De altfel, autorii greci le dădeau acestor aşezări principale din Dacia chiar denumirea de polis, ca şi centrelor urbane ale civilizaţiei sclavagiste. Iar în unele aşezări getice influenţele elenistice se făcuseră simţite şi asupra tipurilor de case. Astfel, de exemplu, la Popeşti pe Argeş (de identificat eventual cu Argedava lui Burebista) s-au descoperit resturile unei locuinţe întinse din secolul al II-lea î.Hr., cu prefaceri în secolul următor, prezentând camere numeroase şi variate, cu un plan ordonat, întocmai ca în arhitectura greacă, deşi în construcţia lor se păstrează tot vechea tehnică primitivă.

Această locuinţă, care trebuie să fi reprezentat „curtea” unui important şef de trib, fusese în parte acoperită cu ţigle mari de tip grecesc, lucrate pe loc. În interiorul complexului se afla şi o îngrăditură de stâlpi, de caracter religios, de formă patrulateră, cu latura de nord-vest curbată ca o absidă. Această formă de construcţie de cult se va repeta în secolul I î.Hr. pe acelaşi loc şi va apărea şi în alte centre daco-getice, cum sunt cetăţile din munţii Orăştiei.

În ce priveşte ritul funerar al geto-dacilor, ezitarea între inhumaţie şi incineraţie, care se observase în perioada de tranziţie dintre cele două epoci ale fierului, făcuse acum loc practicii generale a incineraţiei. Inhumaţia nu se mai constată decât în rare cazuri izolate. Mormintele de incineraţie prezintă o mare varietate. La Zimnicea, cele mai multe sunt tumulare. La Poiana şi la Popeşti sunt şi tumulare şi plane. La Murighiol apar numai plane.

La Piscul Crăsanilor şi la Popeşti s-au găsit locuri de incinerare, socotite ele însele sacre şi, ca atare, acoperite cu câte o movilă de pământ. La Zimnicea s-au constatat numeroase morminte de incineraţie din secolele III-II î.Hr. În ţărâna unor tumuli mai vechi. În cele mai multe cazuri, în Dacia, oasele calcinate erau depuse în urne acoperite cu străchini-capace ori cu lespezi de piatră. Dar sunt şi cazuri când erau îngropate fără urnă. Împreună cu osemintele arse se înmormântau şi armele sau obiectele de podoabă care se aflaseră asupra cadavrului în timpul combustiunii.

Cu toate războaiele dese din secolele III-II î.Hr., viaţa economică a geto-dacilor a înregistrat o continuă prosperitate. Comerţul cu lumea elenistică luase amploare. Obiectele greceşti de import, cu deosebire începând din secolul al II-lea î.Hr., apar foarte frecvente, variate şi de o largă difuziune, pătrunzând chiar peste munţi, în Transilvania. Amforele thasiene cedează pasul celor pontice şi mai ales celor din Rhodos, Cnidos şi Cos. La produsele locale de schimb, pe care le dădeau agricultura şi creşterea animalelor, se adăugau acum, ca un articol curent, sclavii, procuraţi prin războaie şi foarte căutaţi pe pieţele din sud. Dar sclavajul începuse a prinde rădăcini chiar la geto-daci, atât în agricultură, cât şi în practicarea meşteşugurilor, care deveniseră ocupaţii specializate.

Mărfurile greceşti de nivel superior erau imitate acum de localnici în atelierele proprii. După cum s-a constatat, în special la Popeşti, se reproduceau categoriile de ceramică de o tehnică exigentă, ca holurile deliene, cu decor în relief, amforele, marile chiupuri pentru provizii şi pentru apă (pithoi), ţiglele etc. Producţia de amfore locale era impusă de creşterea nevoii de recipiente speciale pentru vinuri, căci geţii adoptaseră de la tracii de sud cultura viţei.

La Poiana, într-un strat din secolul al II-lea î.Hr., s-a descoperit un cuptor întreg pentru arderea vaselor de tehnică superioară. Ceramica lucrată la roată, fără a înlătura categoriile tradiţionale lucrate cu mâna, devenise general răspândită în Dacia. Se făceau pe loc unelte de fier variate şi de bună calitate, se turnau obiecte de podoabă în bronz, mai cu seamă fibulele, începuseră a se confecţiona bijuterii şi vase de lux în argint, cu o îndemânare care va atinge apogeul în secolul I î.Hr.

Fibula tracă, frecventă în secolele III-II î.Hr. prin variantele cu apendice şerpuitor, dispare pe la sfârşitul secolului al II-lea, eclipsându-se în favoarea diferitelor variante ale fibulelor de tip Latene care vor fi reproduse cu particularităţi locale. În afară de bronz şi de argint, pentru fibule se întrebuinţa şi fierul. Aurul este aproape total absent în inventarul comun din a doua epocă a fierului, fiind desigur tezaurizat de şefi. Din acest metal erau în circulaţie doar monedele elenistice şi câteva bijuterii mici, de import.

Excepţional se mai întâlnesc produse ale toreuticii nord-pontice, de argint aurit, decorate cu figuri umane şi zoomorfe de tip greco-scit, cum e cazul cu rhytonul de la Poroina în Oltenia, datat în secolul al II-lea î.Hr. Printre armele cele mai obişnuite la geţi, care rămăseseră aceiaşi vestiţi arcaşi călări din perioadele anterioare, continuau să fie săgeţile, al căror tip scitic cu trei tăişuri şi cu tub încetase în secolul al II-lea î.Hr. de a mai fi turnat în bronz, fiind înlocuit cu acela al exemplarelor de fier, tot cu trei tăişuri, dar cu peduncul în loc de tub. În plus, erau folosite lăncile cu vârfuri de fier, precum şi spadele de fier drepte şi scurte, cu două tăişuri, diferite şi de lungile spade celtice şi de săbiile curbe pe care le vor utiliza dacii din secolul I d.Hr.

Pentru a încheia acest succint tablou al stadiului atins de cultura geto-dacă la sfârşitul celei de-a doua perioade a epocii Latene, este necesar să se amintească intervenţia factorului roman, a cărui influenţă în Dacia se face din ce în ce mai simţită în tot cursul secolului al II-lea î.Hr. În contrast cu primejdia pe care o constituia pentru geto-daci din punct de vedere politic, intervenţia acestui factor în Peninsula Balcanică n-a avut decât consecinţe pozitive pentru evoluţia culturii geto-dace. Anexând Macedonia şi Grecia şi impunându-şi supremaţia asupra Traciei de sud, Roma avea tot interesul ca să stimuleze activitatea economică de mai înainte a acestor ţări şi să sprijine legăturile lor de schimb cu triburile de la Dunăre.

Astfel, departe de a fi fost întreruptă, penetraţia elenistică în Dacia s-a intensificat. E vremea când se răspândesc la nord de Dunăre tetradrahmele de argint thasiene, originale ori imitate, şi, împreună cu ele, tetradrahmele din Macedonia Prima, una din cele patru părţi în care romanii împărţiseră Macedonia, între anii 168 şi 146 î.Hr. Pe de altă parte, acum se deschide drumul pătrunderii comerciale romane directe dinspre Adriatica şi Italia. Drahmele cetăţilor greceşti din Iliria de sud: Dyrrhachium şi Apollonia, ca şi denarii consulari romani de argint, încep să apară în toată Dacia, ca efect al unei activităţi comerciale intense.

Factorul roman a contribuit nu numai la stimularea relaţiilor comerciale exterioare ale geto-dacilor, dar şi la creşterea producţiei lor interne, la accelerarea progreselor lor sociale şi la dispariţia diferenţelor regionale de pe cuprinsul Daciei. Transilvania, rămasă multă vreme în urmă faţă de Muntenia şi Moldova, din cauza depărtării sale de focarele civilizaţiei greceşti, apoi ridicată la nivelul general al culturii Latene în urma pătrunderilor celtice, intră acum şi ea din plin în curentul principal al influenţelor civilizaţiilor sclavagiste, venit pe o cale nouă, dinspre Apus.

Progresele sale vor fi atât de rapide, încât în secolele următoare, în cuprinsul său se va muta însuşi centrul de gravitate al culturii geto-dace, care atâtea secole fusese la Dunărea de jos. Pe de altă parte, amploarea ameninţării politice romane va determina perfecţionarea organizaţiei militare a triburilor geto-dace de pretutindeni şi va grăbi procesul evoluţiei lor spre forma unui stat sclavagist incipient.

Check Also

Istoria Daciei sub romani

De la Traian la Aurelian. Barbarii vechi Cât timp trăi întemeietorul Daciei, creaţiunea lui fu …

Istoria politică a Daciei romane

Ştirile scriitorilor antici despre evenimentele istorice din Dacia romană şi din ţinuturile limitrofe sunt puţine, …

Istoria Imperiului Vlaho-Bulgar

Petru, Asan şi Ioniţă Imperiul întâi bulgăresc fusese stins la 1018 prin puternicul braţ al …

Etapa târzie a destrămării comunei primitive. Începuturile îndepărtate ale sclavagismului. Comunităţile geto-dacice. Istoria şi cultura lor materială. Epoca a doua a fierului pe teritoriul României

În timp ce în oraşele de pe coasta dobrogeană a Pontului Euxin înflorea civilizaţia greacă …

Geto-dacii, strămoşi ai poporului român

Semnificaţia denumirilor Geţii sunt menţionaţi îndeosebi în izvoarele greceşti. În secolul al V-lea î.Hr., Sofocle …