Istoria Daciei sub romani

De la Traian la Aurelian. Barbarii vechi

Cât timp trăi întemeietorul Daciei, creaţiunea lui fu respectată de popoarele înconjurătoare. Teama de numele lui Traian era cel mai bun scut al provinciei Dacia. De îndată însă ce Traian închise ochii (11 august 117), iazigii metanaşti din Banatul apusean, uniţi cu roxolanii din stingă Oltului, atacară Dacia şi provinciile de la sudul Dunării, mai ales Moesia.

Hadrian, urmaşul lui Traian, veni în grabă din răsărit unde se afla, spre a apăra Dacia; împacă pe roxolani, îndatorindu-se a le plăti iar câte o sumă de bani pe an; dar schimbând pe regele ce-l aveau, Rasparaganus, cu un altul. Iazigii metanaşti sunt bătuţi şi respinşi de un legat al lui Hadrian. Cu acest prilej, Hadrian vizitează Dacia, trece prin Sarmizegetusa, care îi ridică o piatră comemorativă, reconstruieşte municipiul Drobetis, începe întocmirea Limesului alutan şi ridică valul către Banatul apusean contra iazigilor metanaşti.

Autorii vechi spun că Adrian ar fi avut gândul să părăsească şi Dacia, precum făcuse cu celelalte cuceriri ale lui Traian de peste Eufrat, spre a retrage astfel marginile Imperiului Roman la nişte graniţe mai uşoare de apărat. Se spune chiar că el ar fi vroit să ia această măsură, din gelozie către gloria lui Traian; dar ar fi fost oprit de generalii săi, care îi spuseră că ar fi păcat să se lase atâţia romani în prada barbarilor. Cassius adaugă că împăratul puse să strice şi podul de piatră cel construit de Traian.

Nu credem că se pot respinge cu totul aceste mărturisiri şi trebuie cercetat până unde ele pot fi adevărate. Este netăgăduit că Hadrian a restrâns şi întărit marginile Imperiului Roman. Astfel, el părăsi adăugirile făcute peste Eufrat de către predecesorul său şi anume, Armenia, Mesopotamia şi Asiria, în care provincii nu se strămutase nici un singur roman şi care puteau fi pierdute la cea dintâi ciocnire cu popoarele înconjurătoare.

Paralel cu această politică înţeleaptă, îl vedem luând măsurile cele mai energice pentru a întări marginile imperiului contra loviturilor popoarelor barbare care începuseră a se mişca în afară de sfera imperiului. Astfel, el ordonă ridicarea zidului de apărare la nordul Britaniei celei aduse imperiului de Vespasian, spre a o apăra dinspre Caledonia, lăcaşul prădalnicilor picţi şi scoţi; drege apoi şi reîntăreşte, în părţile slăbite, celălalt zid început de romani, încă de pe timpul lui Tiberius, între Dunăre şi Rin, pentru apărarea de năvălirile germane, şi care fusese sfârşit de Traian, pe când era generalul lui Domiţian în Germania.

La Dunărea inferioară, Imperiul Roman era apărat numai prin muntoasa Dacie, până către gurile fluviului ce o încingea. Înspre revărsarea lui în mare însă, se întindea legătura câmpiei dunărene cu şesul oriental al Europei. Romanii trebuiră să ia şi aici măsurile de apărare cu care ei acopereau graniţele slabe ale împărăţiei lor. După cât se pare, ei începură a face întărituri în aceste părţi, încă de la cucerirea Moesiei, care deveni o însemnată posesie romană, mai întâi prin valoarea ei comercială, ca devărsătoare a mai tuturor regiunilor nordice către Imperiul Roman; apoi prin acea strategică, ca una din ştirbiturile de căpetenie ale graniţelor fireşti ale împărăţiei, pe unde puteau pătrunde barbarii către lăuntrul ei. De aceea se şi iau, nu se ştie când, măsuri de întărire foarte serioase ale gurilor Dunării.

Legiunea a V-a Macedonica, care luase parte la expediţiile dacice, este strămutată în Scythia Minor (Dobrogea de astăzi), după răpunerea lui Decebal, şi aşezată în Troesmis (Igliţa), unde s-a dezgropat întregul lagăr întărit al acestei legiuni, presărat cu nenumărate inscripţii. Garnizoana din Troesmis îşi găsise un punct de sprijin în oraşul Tyras, veche colonie a Miletului de la gurile Nistrului (lângă Akermanul sau Cetatea Albă de astăzi).

Romanii nesocotind de îndestulătoare linia de apărare formată de Dunăre, care îngheţând iarna, aşternea un pod peste valurile ei, săpaseră un şanţ la nordul acestui fluviu, în Basarabia inferioară, ale cărui urme se văd încă astăzi, pornind de la Vadul lui Isac, pe Prut, şi mergând pe deasupra lacului Ialpug, prin coada lacului Catlabug şi apoi, spre nord-est, prin cozile lacurilor Kitaia şi Sasik, probabil până la oraşul Akerman.

Acest val roman, menit a închide calea barbarilor pe la gurile Dunării, se întindea însă şi în Moldova sudică, plecând aice de la Prut, în dreptul Vadului lui Isac, şi mergând spre Tecuci, Nicoreşti, Ploscuzeni pe Siret, ajunge până în munţii Transilvaniei. Fără această continuare a valului roman dincoace de Prut, până în Carpaţi, acel din Basarabia n-ar fi avut nici un scop, întrucât barbarii l-ar fi putut înconjura, trecând prin Moldova. Când se va fi ridicat şi acest val nu se ştie.

Probabil însă că şi Hadrian, pe care l-am văzut îngrijind cu atâta stăruinţă de întărirea graniţelor imperiului, el care apoi slujise în legiunea a V-a Macedonica în Troesmis, ca tribun pe timpul lui Domiţian, luase parte la aceste lucrări. Medaliile şi inscripţiile săpate de locuitorii din Tomis în onoarea lui Hadrian, cu prilejul venirii sale în Moesia, dovedesc că el a fost chiar pe la gurile fluviului, pe unde roxolanii şi sarmaţii atacaseră provincia, şi deci, după respingerea acestora, el va fi luat măsuri de întărire şi pentru această parte mai expusă a Imperiului Roman.

Este de crezut că un împărat cumpătat şi îngrijitor de soarta imperiului cum era Hadrian, care se retrăsese în Asia până la linia Eufratului, văzând atacurile barbarilor îndreptate la Dunărea de jos, va fi spus, într-un moment de răzgândire că are să părăsească şi Dacia, spre a se retrage şi în Europa la linia Dunării. Prietenii săi, îngrijiţi pentru soarta coloniştilor, care erau să rămână părăsiţi în prada barbarilor, se siliră să-l întoarcă de la acest gând, ceea ce le fu cu atât mai uşor, cu cât însuşi Hadrian nu-l însoţise de o hotărâre şi această scenă, poate mai mult teatrală decât reală, petrecută între Hadrian şi generalii săi, îşi găsi un răsunet în înconjurimea sa, care fu transmis posterităţii de către Eutropiu, scriitor din veacul al IV-lea d.Hr.

Dio Cassius însă ne aduce un fapt, din care ar rezulta că Hadrian ar fi pus gândul lui chiar în lucrare, distrugând podul de piatră ridicat de Traian. Dacă este să dăm crezare spuselor lui Dio, atunci soarta Daciei ar fi fost cu totul alta de la Hadrian înainte, dezlipită de Imperiul Roman prin surparea monumentalei lucrări a lui Apolodor şi aruncată încă de pe atunci în sfera popoarelor barbare.

Cum s-ar putea însă explica, în această ipoteză, legăturile atât de strânse menţinute între Dacia şi Imperiul Roman, atât sub Hadrian, cât şi sub urmaşii săi, legături ce vor apărea în rândurile următoare? Apoi, dacă Hadrian a ascultat de rugăminţile prietenilor săi şi nu a părăsit Dacia, cum să se explice atunci dărâmarea podului? Nu mai rămâne nici o îndoială, că Hadrian ar fi trebuit întâi să hotărască părăsirea Daciei şi apoi, după ce va fi retras pe podul, ce o lega de Imperiul Roman, oştirile sale şi cetăţenii ce ar fi vrut să o părăsească, să fi dat ordinul stricării lui. Dărâmarea acestuia trebuia să fie actul, nu cel dintâi, ci acel de pe urmă al părăsirii provinciei transdunărene. În loc de aceasta, ce ne spune Eutropiu? că Hadrian avusese numai intenţia de a părăsi Dacia, dar că fusese întors de la acest gând de către prietenii săi; prin urmare, că nici nu apucase a-l pune în lucrare.

Cu toate aceste, contimporanul lui Hadrian, vrednicul de credinţă Dio Cassius, spune anumit că acest împărat a dărâmat podul şi, cu toate că am constatat o imposibilitate logică şi de fapt, ca Hadrian să fi îndeplinit asemenea lucru, trebuie să căutăm a explica, în această ipoteză, cuvintele istoricului Romei. Împăcarea nu va fi grea, dacă amintim că scrierile lui Cassius, astfel cum le avem noi astăzi, nu ne vin toate de-a dreptul de la el, ci mai multe părţi, între altele, anume viaţa lui Hadrian, ne-au fost păstrate numai în nişte extracte, făcute tocmai în veacul al VIII-lea de către un călugăr, Xiphilinus.

Modul de extragere al epitomatorilor vechi este însă cunoscut; ei amestecau adeseori părerile lor printre rândurile scriitorilor pe care-i decopiau, încât este de admis că Xiphilinus va fi adăugit, din propriile sale ştiinţe, greşita versiune a stricării podului de către Hadrian, care pod pe timpul lui Xiphilinus era într-adevăr dărâmat, dar care dărâmare, după logica lucrurilor, nu s-a putut săvârşi decât de adevăratul părăsitor al Daciei şi distrugător al lucrării lui Traian, împăratul Aurelian.

De altfel, dacă însuşi Dio Cassius ar fi notat acea desfinţare, cum ar fi oare cu putinţă ca Eutropius, care a cules fără îndoială din Cassius cele mai multe din ştiinţele sale privitoare la aceste lucruri, să spună despre intenţia lui Hadrian, de a părăsi cucerirea lui Traian şi să nu însemne nimic despre semnul văzut al acestei intenţii, stricarea podului? Dacă însă această versiune s-a adaos la textul istoricului grec, de Xiphilinus, posterior cu atâtea veacuri lui Eutropius, atunci înţelegem cum de Eutropius nu o pomeneşte.

Astfel ni se pare pe deplin lămurită chestia scopului lui Hadrian de a părăsi Dacia şi redusă la adevăratele ei proporţii, o gândire rostită într-un moment de turburare, neurmată însă de nici o punere în lucrare. De aceea şi vedem că Hadrian, departe de a nu se mai îngriji de provincia transdunăreană a imperiului, ridică în ea mai multe construcţii şi tot de aice se vede că Hadrian, în loc de a fi considerat de contimporanii săi ca un micşurător al cuceririi lui Traian, este privit din contra de întăritorul ei, fiind titluit pe medaliile timpului său de „restitutor Daciae”, iar coloniştii, ei înşişi se fericesc de îngrijirea împăratului pentru ei, numind provincia pe aceleaşi medalii „Dacia felix”.

Pe ele se vede provincia Dacia, simbolizată în chipul unei femei, şezând pe o stâncă şi ţinând într-o mână o sabie încovoiată, arma naţională a dacilor, iar în cealaltă, nişte struguri, dovadă pe de o parte că în Dacia se urma cu cultura vinului, existentă încă de pe timpurile dinaintea geto-dacilor, de pe ale agatirşilor; pe de alta însă, că provincia lui Traian era privită şi pe timpul lui Hadrian ca o stavilă puternică, care reţinea prin munţii ei şivoiul năvălirii.

Antoninus Pius (138-161), ne spun istoricii vechi, că a avut de respins atacuri de ale germanilor, iudeilor şi dacilor. Mai însemnată însă este ştirea că acest împărat avu de înăbuşit chiar în Dacia o răscoală a provincialilor, ceea ce neputându-se referi la poporaţia romană, trebuie numaidecât atribuită celei de origine dacă şi anume, precum am văzut mai sus, la dacii din afară de provincia romană supuşi acesteia ca tributari, poate chiar la dacii din provincia anexată, care până atunci nu se romanizaseră încă. Despre îngrijirea de care Dacia se bucura sub domnia acestui împărat, celui mai bun din lungul şir al autocraţilor romani, ne dă o dovadă inscripţia adusă mai sus, care aminteşte nişte lucrări de folos făcute de Antonin în Dacia.

Războiul cu marcomanii, întâmplat pe timpul lui Marc Aurel (161-180) exercită o însemnată înrâurire asupra stării provinciei lui Traian. Acest popor german se puse în fruntea unei ligi antiromane, în care luptau alăturea cu popoare germane şi de cele sarmate, mai ales iazigii care ameninţau Dacia. Împăratul cu armata lui erau la Vindobona şi se rezema la dreapta lui pe Dacia, a cărei trupe erau comandate de Claudius Fronto, numit guvernator deodată şi al Daciei şi al Moesiei Superioare, spre a avea mai multe legiuni la dispoziţia lui.

Sarmizegetusa ce era mai ales ameninţată de barbari, este mântuită de pericol prin apărarea lui Fronto şi cetatea recunoscătoare îi pune spre amintire o piatră care s-a păstrat, închinată preavestitului general. O altă inscripţie mulţumeşte împăratului Marc Aurel pentru scăparea ţării din îndoitul pericol ce o ameninţa. Probabil că, odată cu răscoala marcomanilor, vor fi încercat şi dacii din afara provinciei romane un atac asupra capitalei. Ca o urmare a acestui război, pentru Dacia aflăm aşezarea mai multor fugari şi prinşi barbari în cuprinsul ei.

Urmaşul lui Marc Aurel, Comod (180-192), susţine o luptă cu sarmaţii şi este numit „Sarmaticus”. Pe timpul lui, legatul său din Dacia, Sabinianus, având o luptă cu dacii de la marginea provinciei, îi bate şi strămută 12.000 de familii dintre ei, înlăuntrul Daciei. Septimius Sever (193-211) este unul din împăraţii acei ce au o mai de aproape îngrijire de Dacia.

El aduce aice legiunea a V-a Macedonica, spre a întări garnizoana ei; aşează această legiune în Potaissa, unde ridică spre folosul ei un edificiu, probabil nişte băi; preface acest oraş, care trebui, îndată ce devenea centru militar, să dobândească şi un contingent însemnat de element civil roman, la rangul de colonie şi întemeiază la Turnu Severin castrele nouă Severiane. Dacia recunoscătoare, pentru interesul ce-i purta împăratul, îi dedică mai multe inscripţii.

Goţii

Până acuma însă se pomenise numai de vechii duşmani ai provinciei romane, care fuseseră deposedaţi de teritoriul lor prin cucerirea romană, sarmaţii şi dacii, acei ce nu primiseră stăpânirea romană, când deodată, pe timpul lui Caracalla (211-217) se vesteşte despre un nou soi de barbari, oare, necunoscut până atunci trebuia să inspire o groază şi mai pronunţată bântuiţilor locuitori ai Daciei. Era vorba de goţi, ce se coborâseră în acel timp de pe ţărmurile Mării Baltice, pe acele ale Mării Negre şi care înaintau ameninţători asupra Imperiului Roman. Se spune chiar că împăratul Caracalla i-ar fi întâmpinat pe malurile Dunării, respingându-i înainte de a fi pus piciorul lor pe pământul roman. Urmaşul său, Alexandru Sever, respinge o năvălire gotică, al cărei obiectiv pare a fi fost Dacia.

După ce Maximian Thrax (235-238) întâmpină un atac al dacilor şi sarmaţilor, pentru care şi dobândeşte titlul de „Dacicus şi Sarmaticus”, încep sub Gordian (238-244) goţii a pătrunde chiar în Dacia, în anul 244, împăratul îi bate şi îi alungă din provincie. Locuitorii recunoscători închină mai multe pietre cu inscripţii acestui împărat. Se vede că Sarmizegetusa se bucura mai ales de protecţia împăratului, fiind ridicată, după cât se vede de el la rangul de metropolă a oraşelor dace.

Sub Filip Arabul (244-249), goţii combină atacul lor asupra Daciei cu un altul asupra Moesiei, trecând Dunărea cam pe la Giurgiu şi atacând cetatea Marcianopolis, azi Preslav (Reka Devnia) nu departe de Varna, pe care o silesc să se răscumpere cu o mare sumă de bani. Este învederat că atacul goţilor asupra Daciei s-a făcut din câmpia munteană, care stă în legătură cu şesul oriental al Europei, cutreierat de poporul got, ce era pe atunci în stare nomadă, deci prin pasul Turnu Roşu, pe unde chiar îi îmbia frumoasa şosea aşternută de romani, însă pentru alte scopuri decât spre a servi goţilor de îndreptător peste cetatea de munţi ce înconjura Dacia.

Reţinuţi puţin prin luptele lor cu gepizii, goţii, după ce răpun pe aceştia, îneacă din nou Moesia. Respinşi întâi de împăratul Dedus (249-251) la Nicopolis, lângă râul Iantra, ei sfarmă curând după aceea armata lui şi pradă oraşul Filipo[po]li din sudul Hemului, după care se revarsă peste întreaga Macedonie şi pătrund spre sud până la Termopile, unde o împotrivire energică, ajutată de poziţia locului, îi sileşte să se retragă iarăşi către Moesia. Aicea le iese împotrivă împăratul Decius. Goţii, dezorganizaţi prin prădăciunile lor, ofer pacea.

Împăratul le pune condiţii care împing pe goţi la o luptă desperată, în care întreaga armată romană este nimicită şi împăratul, el însuşi se îneacă într-o mlaştină (251). Se vede că izbânda de la început a lui Decius scăpase Dacia de pericolul devastării, deoarece în o inscripţie, acest împărat este numit reîntemeietor al Daciei, de către noua colonie din Apulum. Colonia fusese înfiinţată încă pe timpul lui Commodus (180- 192); prin urmare, nu mai era nouă, acuma vreo 60 de ani după aceea. Se vede deci, că colonia nouă vroia să zică din nou întocmită, după devastarea goţilor.

Goţii întinzându-şi stăpânirea pe coastele Mării Negre şi punând mâna pe Bosforul Cimeric, încep expediţiile lor maritime contra părţilor răsăritene ale împărăţiei Romane. În anul 253, ei pleacă pe o mare câtime de luntri, străbat Marea Neagră cu cea mai mare îndrăzneală, pe nişte vase atât de nesigure, şi apar deodată înaintea cetăţii Pitius, pe care o iau după două atacuri, pun mâna apoi pe Trapezunt, de unde aduc cu ei în Marea de Azov o bună flotă, în 258.

În anul următor, ei întreprind o expediţie contra Bosforului tracic, cuceresc Calcedonia, Nicomedia, Niceea, Brusa şi alte cetăţi. În o a treia expediţie făcută îndată după aceea, ei pleacă cu 500 de corăbii, coboară la Cizic pe care îl dărâmă; merg de aice pe mare către Atena, debarcând la Pireu şi de acolo pustiesc, în jos, Peloponezul, în sus, până la Tesalia şi Epir. O parte din ei se întorc pe uscat, încărcaţi de prăzi, prin Moesia înapoi şi cu această ocazie fac o razzia şi prin Dacia. Acestea se întâmplaseră pe timpul împăraţilor Gallus (251-253) şi Valerianus (253-260).

Pe timpul lui Gallienus (260-268), se urmăresc aceleaşi atacuri îndreptate, pe mare, în contra provinciilor aşezate în jurul Pontului Euxin şi, pe uscat, în contra Daciei şi a Moesiei. Scriitorii romani arată chiar că aceste veşnice incursiuni siliseră pe romani încă de pe atunci să părăsească apărarea Daciei, deoarece aveau nevoie de toate puterile lor pentru a se opune barbarilor în Moesia, Macedonia, Grecia şi până în Asia.

De aceea, mai mulţi scriitori vechi mărturisesc că Dacia a fost pierdută pe timpul împăratului Gallienus. Cu toate aceste, ni s-a păstrat o inscripţie pusă de Sarmizegetusa în chip oficial lui Licinius Cornelius Valerianus, fiul împăratului Gallienus, şi care deci trebuie să dateze din domnia acestuia, între anii 260-268, probabil, în anii dintâi ai domniei lui, când încă provincia spera o apărare, de care în curând tocmai Gallienus a lipsit-o, lăsând-o aproape fără scut în mâinile barbarilor.

Năvălirile goţilor devin însă pe fiece an mai dese şi mai pustiitoare. În anul întâi al domniei lui Claudius (268), ei întreprind iarăşi o expediţie maritimă; după aceea, atacă în zadar Tomis şi Marcianopolis, se coboară către sud şi ajung până în Creta şi Cipru. Se pare că această lovitură pe mare era combinată, ca de obicei, cu una pe uscat, care însă le ieşi rău de tot, căci o imensă armată a lor este nimicită de împăratul Claudius lângă Naissus.

Romanii încântaţi de această neaşteptată izbândă, fac şi ei ca şi vechii elini, exagerând la nesfârşit numărul hoardelor gotice răpuse de ei. Vorbesc bunăoară de 320.000 de morţi! Totuşi se pare că goţii nu uitară aşa de curând măcelul cumplit suferit de ei aicea. Ei mai încetară cu năvălirile contra Imperiului Roman şi de aceea cu atât mai mult trebuie să mire părăsirea Daciei de către împăratul Aurelian, cu cât el nu fu silit la aceasta prin un atac nemijlocit al goţilor.

Retragerea stăpânirii romane

Din această expunere a luptelor romanilor cu goţii până la părăsirea Daciei, rezultă mai multe însemnate fapte. Mai întâi, aceea că goţii aveau, ca obiectiv principal al atacurilor lor, provinciile romane de la sudul Dunării pe care le inundau mai ales cu expediţiile lor maritime; că, în tot timpul acestor lupte, goţii nu au părăsit lăcaşurile lor de la ţărmurile Mării Negre şi că nici o singură dată nu se aminteşte o expediţie a lor ca pornită din Dacia, de unde urmează că, dacă ei au prădat adeseori Dacia, nu s-au aşezat niciodată în ea; în sfârşit, că pricina părăsirii acestei provincii de energicul şi curagiosul Aurelian, nu a fost ocuparea Daciei de goţi (care rămân şi după aceea şi până la năvălirea hunilor (375) locuind tot pe lângă ţărmurile Mării Negre), ci mai mult din aceea, că, neputând apăra provinciile mai lăuntrice ale imperiului de atacurile necontenit reîmprospătate ale goţilor şi având nevoie de armată şi pentru luptele sale din Asia, cu Zenobia, regina Palmirei, Aurelian retrase restul trupelor din Dacia, sancţionând oficial o stare de lucruri existentă, după cum am văzut, încă dinaintea lui.

Părăsirea Daciei nu este deci o faptă hotărâtoare făcută de Aurelian. Ea nu are înţelesul acela că, până la acest împărat, romanii ar fi făcut toate silinţele lor pentru păstrarea cuceririi lui Traian; dar, văzând că împotrivirea lor faţă cu goţii, care ar fi atacat tot mai înverşunat provincia romană, nu ieşeau la nici un capăt, Aurelian dădu ordin legiunilor să o părăsească în voia întâmplării. Lucrurile se petrecută cu totul altfel. Dacia fusese într-adevăr prădată de goţi în repetate rânduri; căci ei nu lipseau, când treceau în Peninsula Balcanică, de a trimite din hoardele lor prin pasul Turnu Roşu, să cerceteze şi Dacia.

Ce costau pe provincialii din Dacia aceste vizite, ne dovedesc pietrele închinate împăraţilor, care izbutiseră a mântui, măcar pentru un moment, provincia de asemenea musafiri. Atacurile îndreptate contra Daciei nu erau însă nimic faţă cu acele ce loveau în Imperiul Roman. Aice era greul şi pericolul, căci se apropia de inimă. Pentru a scăpa viaţa imperiului, Aurelian se hotărî să facă tăietura mădularului mai puţin neapărat existenţei întregului şi astfel jertfi el Dacia în prada barbarilor.

Într-un cuvânt, dacă Dacia a fost părăsită, aceasta s-a făcut, nu din pricina că a fost răpită de barbari din mâinile romanilor, ci pentru a scăpa restul imperiului răsăritean de pustiiri nemaipomenite: ca o nadă aruncată în gura unei haite de lupi hămesiţi, care să mai întârzie goana lor omorâtoare după sania încărcată de călători. Şi Dacia nu a fost singura provincie pe care romanii o jertfiră, crezând că vor putea mântui restul.

Tot astfel se petrecură lucrurile ceva mai târziu şi cu Galia şi Britania (410), atunci când Stilicho, generalul lui Valentinian al III-lea (Honorius), retrase legiunile din acele provincii, spre a apăra Italia, ameninţată de hoardele lui Radagais, în anul 406 d. Hr. Şi aceste ţări fură lăsate atunci, întocmai ca şi Dacia şi din aceeaşi pricină, în prada barbarilor.

Cu prilejul acestei părăsiri a cuceririi lui Traian, se naşte una din cele mai vajnice întrebări ale istoriei poporului român, anume aceea: dacă poporaţia daco-romană a rămas în Dacia după părăsirea ei de romani sau dacă s-a retras împreună cu legiunile dincolo de Dunăre deşertându-se Dacia traiană de poporaţia ei romană. Observăm că pentru Galia şi Britania, deşi în aceste din urmă ţări elementul roman nu avusese o putere deosebită, nimănui nu i-a trecut prin minte să aducă la lumină asemenea părere.

Pentru Dacia însă, interesul politic al raselor dominante astăzi în ţara de baştină a românilor de dincolo de Carpaţi, iscodesc în curând această teorie, spre a da o bază oarecum juridică apăsatei nemaipomenite, în care vechea poporaţie a ţării fu redusă de către veneticii străini.

Părăsirea Daciei. Flavius Vopiscus

Singurul izvor al părerii rătăcite, că locuitorii Daciei ar fi părăsit provincia împreună cu legiunile, este Flavius Vopiscus, unul din scriitorii Istoriei Auguste, care scrie pe la începutul veacului al IV-lea d.Hr., vreo 25 de ani după moartea lui Aurelian, şi ale cărui spuse şi chiar cuvinte sunt reproduse de alţi doi istorici posteriori: Eutropius, care scrie un Breviarum historiae romanae, între Constantin cel Mare şi Iulian (323-370) şi Sextus Rufus, de la care ne-a rămas un alt Breviarum rerum gestarum populi romani, alcătuit cam pe timpul împăratului Valenţe (Valens) (364-378).

Asemănarea textuală chiar a frazelor acestor trei istorici ne arată că cei din urmă au copiat cu mai multă sau mai puţină exactitate pe antemergătorul lor, Vopiscus, şi că, deci n-au cules ştiinţa lor despre părăsirea Daciei din alte izvoare, ci numai din acel arătat, de unde urmează că critica spuselor acestuia va face de prisos o cercetare a repetărilor celorlalţi.

Iată ce relaţiune dă acest scriitor, aproape contimporan cu Aurelian şi pe care deci l-am putea crede bine informat, asupra părăsirii Daciei: „(Aurelian) văzând Iliricul devastat şi Moesia pierdută, a părăsit provincia întemeiată de Traian dincolo de Dunăre, rădicând din ea armata şi pe provinciali, desperând a o mai putea menţinea şi popoarele luate de acolo le-a aşezat în Moesia, pe care o numi Dacia sa şi care acuma desparte cele două Moesii”.

Eutropius repetă aceleaşi cuvinte, modificând puţin numai alcătuirea frazei şi adăogând de la el, în formă de explicaţie mai lămurită a vorbelor modelului său, că: „a luat pe romani dintr-oraşele şi ogoarele Daciei”; iar Rufus, scurtând textul lui Vopiscus, se ţine mai strâns de el. Că spusele lui Flavius Vopiscus nu trebuie luate după litera lor, ne-o dovedesc întâi relaţii identice cu ale sale, raportate asupra Raeţiei de către Eugip, care spune în viaţa Sfântului Severin, că, potrivit cu prezicerile sfântului, toţi locuitorii ţării fură strămutaţi în Imperiul Roman, ceea ce se dovedeşte în chip manifest a fi un neadevăr.

Îndeobşte toţi scriitorii Istoriei Auguste, din care face parte şi Vopiscus, sunt spirite lipsite de orice critică, trăind într-un timp, a cărui tradiţie se îndeletniceşte „mai cu seamă de ocârmuire, uneori şi de poporul domnitor şi numai cât întâmplător de popoarele dominate”. Vopiscus apoi, mărturiseşte el însuşi ce motiv l-a împins a scrie viaţa împăratului Aurelian, anume stăruinţele unei rudenii a aceluia, Iunius Tiberianus, care se tânguia către el, că ar fi păcat că viaţa unui principe atât de însemnat să rămână necunoscută.

Îl sfătuieşte chiar, că „dacă ar vrea să o scrie, nu ar avea nevoie să spună tot adevărul, căci ar avea tovarăşi în minciună pe nişte autori, a căror elocvenţă istorică este admirată”. Se vede deci cu câtă rezervă trebuie luate spusele lui Vopiscus. Şi într-adevăr, dacă cercetăm puţin logica intimă a vorbelor sale, dăm deodată peste o contrazicere ce nu-şi găseşte nici o explicare.

El începe anume prin a spune că Moesia fiind pustiită şi pierdută, Aurelian se hotărăşte a părăsi Dacia, încât pare a atribui părăsirea provinciei transdunărene, nu atât atacului goţilor îndreptat asupra ei, cât nevoii de a apăra provinciile mai lăuntrice ale imperiului. Că Moesia trebuia să fi fost cumplit devastată prin repetatele năvăliri ale goţilor, se poate deduce din istoria prădăciunilor lor şi deci Vopiscus merită crezare asupra acestui punct. Dacă însă Moesia era aşa de devastată şi expusă pustiirilor, cum atunci de Vopiscus face din ea un adăpost pentru coloniştii retraşi din Dacia? Vopiscus spune chiar dintr-o singura aruncătură a gândirii că „Moesia fiind pustiită şi pierdută, Aurelian strămută popoarele luate din Dacia, în ea”.

S-au interpretat aceste vorbe atât de contrazicătoare ale lui Vopiscus în sensul că Moesia, fiind devastată de mai înainte prin goţi, ar fi fost lipsită de poporaţie şi că ar fi avut mare nevoie de un adaos de locuitori. Dar oare Moesia fusese numai cât sau era devastată de goţi, chiar pe timpul lui Aurelian, şi urmă înainte a fi expusă loviturilor lor şi după moartea acestui împărat? Am cercetat mai sus năvălirile goţilor până la 270.

Vom vedea că şi după acel an, până la ridicarea lor din Dacia, provinciile transdunărene au fost totdeauna obiectivul de căpetenie al năvălirilor lor. Numai în Moesia deci nu ar fi putut Aurelian să adăpostească pe coloniştii din Dacia şi Vopiscus, care trăia chiar pe timpul acelor prădări şi pustiiri, trebuia să o ştie mai bine decât oricine. El a ascuns deci adevărul, după preceptele inspirate lui de acela ce poate l-a plătit ca să scrie istoria lui Aurelian: „de a nu înconjura minciuna în povestirea lui”.

Din fericire pentru români, Vopiscus ne arată şi izvoarele după care el a alcătuit epopeea domniei lui Aurelian. El pune în gura lui Tiberianus următoarele: „Şi totuşi, dacă sunt bine informat, avem scrise efemeridele (jurnalul) acelui bărbat (Aurelian) şi războaiele sale redactate în chip istoric, pe care vreau să le primeşti şi să le pui în ordine, care toate aceste le vei studia cu deosebita ta sârguinţă din cărţile lintee (scrise pe pânză), în care el însuşi (Aurelian) ordona să se scrie toate zilnicele lui fapte. Voi îngriji doară ca să ţi se dea din Biblioteca Ulpiană şi acele cărţi lintee”.

Exista deci jurnalul tuturor operaţiilor războinice ale lui Aurelian, pe care el însuşi ordonase a le scrie, sub controlul, ba adeseori, sub dictandul său. Acest jurnal este pus la îndemâna lui Vopiscus şi dintr-însul scoate el toate ştirile sale privitoare la Dacia. Aşadar, Vopiscus a urmat ca izvor asupra părăsirii Daciei jurnalul oficial al împăratului Aurelian. Iată deci ce istoric şi ce izvor hotărăsc o atât de însemnată întrebare. Să ne punem acuma în poziţia împăratului Aurelian, când a trebuit să facă însemnatul pas îndărăt în istoria romană, ea, care până atunci nu cunoscuse alt strigăt decât acel de înainte, şi să vedem dacă el putea arăta, aşa de-a dreptul şi fără o îndulcire amara necesitate a pierderii unei provincii.

Imperiul Roman simţea slăbirea sa, dar nu vroia să o mărturisească. El se silea a făţări închipuirea unei puteri ce acuma dispăruse. Iată pentru ce el ascundea pierderile sale sub nişte arătări glorioase, şi mai mulţi împăraţi care întorseseră spatele înaintea duşmanilor, triumfau la Roma. Notitia Dignitatum conţine numele a mai multor dregători, ale căror provincii căzuseră de mult timp în prada barbarilor. Mai multe oraşe care erau numai cât dărâmături, figurau încă în registrele provinciilor. Ruşinea de a mărturisi slăbiciunea care ieşea la lumină din toate părţile putredei lor organizaţii, cuprinsese pe romani.

Ei, altădată stăpânii lumii, dictatorii popoarelor, să se vadă acuma bătuţi şi respinşi de către nişte neamuri pe care până acuma nici nu le băgaseră în seamă? Era greu, foarte greu de a mărturisi asemenea păcate şi cu atât mai greu trebuia să vină aceasta împăratului însuşi, ce le dăduse pe faţă prin părăsirea Daciei. Pentru a slăbi deci efectul zdrobitor, pe care trebuia să-l aibă în Roma şi în imperiu vestea acestei părăsiri, cel dintâi pas hotărâtor de retragere înaintea barbarilor, împăratul trebui să-şi dea aerul că a luat cel puţin grijă de locuitorii romani ai Daciei, aşa că aceştia să nu rămână părăsiţi în lumea barbarilor; că a întocmit în Moesia altă Dacie, ba încă două în loc de una, încât astfel nici numele vechii provincii n-ar fi pierdut, ca şi când acest nume ar fi putut înlocui teritoriul părăsit.

Dar, totul fiind calculat pe ipocrizie, şi această îndreptăţire mergea tot aşa de bine, ca şi acea cu retragere coloniştilor de la ţară şi dintre oraşe. Fără îndoială că Aurelian va fi înscenat chiar o închipuire de retragere a coloniştilor din Dacia în Moesia, aducând pe câţiva din ei din provincia părăsită în noua lui creaţiune, şi astfel nu va fi lipsit de a arunca pulbere în ochii contimporanilor, precum au făcut-o şi vor face-o întotdeauna guvernele ce au de ascuns fapte greu de mărturisit. Este întrebarea numai cât, dacă comedia jucată de Aurelian şi apoi stilizată după el de istoricul său, poate fi considerată ca o mărturisire de o însemnătate reală în istoria coloniştilor din Dacia Traiană? Noi credem că nu şi vom dovedi-o pentru ce, în tot lungul paginilor ce se îndeletnicesc cu năvălirile barbare.

Ce credeau romanii despre părăsirea Daciei

Mai întâi să cercetăm ce credeau înşişi romanii despre urmările părăsirii Daciei de către împărăţie. Am văzut că acelaşi Eutropiu, care arată pe Aurelian retrăgând din Dacia pe coloniştii dintr-oraşe şi de la ţară, ne spune că încă împăratul Hadrian avusese gândul a părăsi Dacia, dar că fusese întors prin rugăminţile prietenilor săi, care îi puseră în vedere că, prin o asemenea măsură, s-ar jertfi o mulţime de romani în prada barbarilor.

 

Aşa dar romanii, ei singuri nu credeau că părăsirea provinciei de către administraţia romană va avea de urmare deşertarea ei de colonişti. Apoi dacă o asemenea idee era adevărată pe timpul lui Hadrian, pentru ce oare şi-ar fi pierdut ea valoarea pe acel al lui Aurelian? Teama deci, pe care prietenii lui Hadrian o exprimaseră către acesta, că, retrăgând garnizoana din Dacia, erau să rămână o mulţime de romani în prada barbarilor, deveni o realitate sub domnia lui Aurelian.

Legiunile fură retrase şi marea mulţime a cetăţenilor daco-romani rămase expusă la prădăciunile barbare. Este de luat aminte că, în aceste spuse ale lui Eutropius, avem însuşi părerea romanilor contimporani asupra urmărilor pe care trebuia să le aibă părăsirea Daciei, adică a singurilor judecători competenţi în asemenea materie, şi că ne pare foarte straniu de a pretinde astăzi, să ştim noi mai bine decât romanii, cele ce a trebuit să se petreacă cu prilejul retragerii legiunilor din Dacia. Romanii aveau temeiuri foarte puternice pentru a crede că, cu toată retragerea garnizoanei, poporaţia ţării va stărui a rămânea alipită de patria ei.

Într-adevăr, am văzut mai sus că Dacia fusese lovită de goţi cu mult înainte de 270, că fusese chiar ca pierdută pe timpul lui Galien, încât Aurelian nu făcu altceva decât să dea o consfinţire oficială unui fapt îndeplinit. Cu toate aceste, am găsit încă poporaţia dacoromână dedicând inscripţii împăraţilor, în 260, cu 10 ani mai înainte de părăsirea ei oficială; dovadă deci că, cu toată năvălirea goţilor, romanii nu părăsiseră Dacia şi ceea ce s-a petrecut înainte de 270, se va fi urmat şi mai încolo.

Nu rămâne nici o îndoială că acei dintre cetăţeni care putură părăsi Dacia, o făcură şi încă cu mult timp înainte de Aurelian, de îndată ce atacurile popoarelor barbare nu mai învoiră o petrecere liniştită în provincia din Carpaţi. Şi aceşti cetăţeni, care puteau să se retragă din provincia bântuită, nu vor fi aşteptat un ordin al ocârmuirii, pentru a-şi pune persoanele şi averile la adăpost. Astfel ni s-a păstrat o ştire despre o persoană din Dacia, care fuge de aice dinaintea unei năvăliri a poporului sarmatic al carpilor.

Această ştire se referă la muma împăratului Maximian (ce ajunge la tronul roman în 285, în vârstă de peste 30 ani), care scăpă peste Dunăre, pe când purta în sânul ei pe viitorul împărat, adică pe la 250. E vorba deci de o persoană bogată şi ca dânsa vor fi făcut multe altele de aceeaşi stare, să fi fost ele de obârşie dacă sau romană, deoarece contopirea acestor două naţionalităţi într-una singură, cu caracter latin, stinsese până atunci orice soi de deosebire.

Nu ni se pare întemeiat a susţinea că cetăţenii de obârşie romană, nefiind aşa de strâns alipiţi de noua provincie, s-ar fi depărtat mai uşor de ea şi că ar fi rămas acolea numai dacii romanizaţi, care, ca băştinaşi vechi ai acestei ţări, deprinşi cu nevoile, ar fi vrut mai bine să sufere neajunsurile pe pământul strămoşesc decât să caute liniştea desţărându-se.

Într-adevăr, ce rol joacă simţimântul naţional asupra maselor, când pericolul se apropie? Conservarea individuală vorbeşte atunci mai tare decât patriotismul, care poate să răpună egoismul numai în naturile alese, ce totdeauna au alcătuit în omenire o neînsemnată minoritate. Nouă ni se pare că nu naţionalitatea locuitorilor Daciei a hotărât care din ei au emigrat şi care au rămas pe loc, ci starea lor de avuţie.

Cei bogaţi s-au dus, căci au putut să se ducă; nu aveau nevoie să sufere pericolele, nici măcar neplăcerile năvălirii. Şi astăzi fac tot astfel, când războiul se apropie de ţară, asediul sau epidemia, de cetăţile lor. Cei săraci însă au trebuit să rămână, pentru cuvântul cel foarte simplu, dar nu mai puţin temeinic, că nu puteau să fugă, lipsindu-le mijloacele de a se strămuta şi de a trăi în străini. Această deosebire se vede şi astăzi atât de des, încât n-avem nevoie să mai stăruim asupra ei.

Bogaţii locuind însă, după obiceiul roman, mai ales prin oraşe, înţelegem uşor cum aceste trebuiră să se dezpoporeze mai curând. Violenţa năvălirii pe care o vom vedea având în Dacia o asprime deosebită, necunoscută restului împărăţiei Romane, contribui şi mai mult la repedea dezgolire a oraşelor Daciei, care căzură în ruină, îngropând sub dări-măturile lor şi numele ce le purtaseră, astfel că astăzi se găsesc în Dacia foarte puţine rămăşiţe de nume daco-romane, alipite de localităţile existente. Aceasta ne conduce la studiul toponimiei ţărilor, care constituiau cândva Dacia cea veche.

Toponimia. Numele de localităţi

În expunerea de până aicea, am avut prilejul de mai multe ori a adeveri vechimea unora din numele actuale de aşezări omeneşti. Astfel, Mediia, de la Ad-Mediam; Turnu Severin de la numele împăratului Severus; Tapia sau Tapa, sat lângă Lugoş, în Banat, de la vechea Tapae, unde Traian învinse pentru prima oară pe daci; Ghelmariu, de la Germisara. Către aceste mai adăugim următoarele: Pata, sat lângă Cluj, care nu este decât vechea Patavissa sau vicus Pata, aşezat pe Tabula Peutingeriană lângă Napoca, care se ridică pe locul Clujului de astăzi.

Târchiiu (Tărpiu, sat component al municipiului Dej), un sat dintre Deşiu (Dej) şi Bistriţa, la nordul Transilvaniei, transformare românească a lui Tarpeia latin, satul fiind aşezat la baza unei stânci verticale uriaşe de 400 de metri înălţime şi care primise la locuitorii din Roma strămutaţi în Dacia acest nume, în asemănarea stâncii Tarpeia din Roma. Dacă trecem munţii în Oltenia, găsim aice mai multe numiri, de origină veche, alipite de unele localităţi. Astfel Caracal, oraş de lângă Olt, care-şi trage numele de la acel atât de caracteristic prin sunetul lui, al împăratului Caracalla. Pentru derivarea acestui nume de la acei al împăratului roman, mai vorbeşte şi altă împrejurare.

Lângă Caracal, se află ruinele unei vechi cetăţi, pe care poporul o numeşte astăzi Antina, nume ce aduce aminte de Antonina, încât se vede că ambele nume ale împăratului Antoninus Caracalla au fost împărţite pe aceste două creaţiuni ale sale. La Antina, s-au găsit urme de întărituri romane, două morminte romane şi tot aice se întâlneau cele două ramuri de şosele romane care veneau, unul de la Celei, celălalt de la Islaz, încât învederat că în acest loc a trebuit să fie o staţie romană. În sfârşit, mai adăugim o a treia concordanţă caracteristică.

Nu numai numele capitalei, dar şi acel al întregului judeţ este roman, anume Romanaţi, care nu vine de la Românati, cum credea istoriografia noastră mai veche, ci de la vechiul nume al satului numit astăzi Recica (Reşca) şi care se chema la romani, Romula sau Romuna, de unde Romonaţi, ca în vechile documente sau Romanaţi astăzi; prin adăogirea sufixului latin atis, alipit pe lângă nume. Mai adăogim tot în acest judeţ, cel mai bogat în păstrarea de vechi denumiri, acea a oraşului Turnu (-Măgurele), care este vechiul oraş Turris, amintit de Procopius tocmai prin această regiune. În Transilvania întâlnim nume de sate: Sarmaş, Sărmăşel, Sarmaşag, care derivă învederat din Sarmis.

Dacă însă urmele numelor vechi de oraşe rămase în Dacia sunt atât de sărace, aceasta se explică, când luăm în privire, că viaţa orăşenească dispăru din Dacia din cauza violenţei năvălirii, pe când ea fu scăpată în provinciile romane ale Europei apusene. De aceea, pe când viaţa culturală în Galia, Spania sau Italia urmează înainte a se dezvolta, chiar în timpul dominaţiei barbare, în Dacia, ea încetează deodată cu retragerea legiunilor, când atuncea se va fi retras şi restul cetăţenilor bogaţi de prin oraşe, care mai inimoşi, nu voiseră să-şi părăsească sălăşluinţele lor, cât timp mai licărise măcar o umbră de speranţă în mântuirea ţării lor.

Am văzut că ultima inscripţie pusă de romani în Dacia este din anul 260 şi după aceea încetează orice manifestare culturală a poporului daco-roman, ceea ce nu însemnează că poporaţia acestei ţări s-ar fi strămutat dincolo de Dunărea, ci numai atâta că acei rămaşi nu ştiau scrie, sau chiar dacă ar fi ştiut, aveau altceva de făcut, în mijlocul neorânduielilor unei stări haotice, decât de a îngriji de mormintele străbune.

Nu este deci deloc lucru afară din cale de a vedea pe Atila îndreptându-se la romani pentru a-şi dobândi miniştrii sau ajutoarele de guvern ale împărăţiei sale, şi că nu-l vedem luându-i din poporaţia romană, care se afla în imperiul său. Ar fi fost greu regelui hunilor a-şi găsi miniştrii de care avea nevoie, la ţăranii din Dacia, din care am văzut mai sus, cu prilejul studiului tablelor cerate, că de-a rândul nu ştiau carte.

Dacă însă, odată cu oraşele, a dispărut aproape toată terminologia geografică daco-romană a locuinţelor omeneşti, afară, în natură, la câmp şi la munte, au rămas îndestule urme ale vieţii daco-romanilor prin aceste părţi, nişte urme care nu se pot explica, dacă vom admite dispariţia din Dacia a poporaţiei acesteia şi vom înlocui-o cu elemente străine.

Munţi şi râuri

Nume de munţi ne-au fost păstrate puţine în scriitorii timpurilor vechi, căci antichitatea nu iubea munţii şi îi înconjura pe cât îi stătea în putinţă. Helveţia, ţara frumuseţilor naturii, pentru noi, modernii, era privită cu groază de către romani. Acele denumiri însă ce ne-au rămas amintite prin cărţile vechi, se regăsesc toate în gura poporului român de astăzi. Astfel, numele generic al Carpaţilor, amintit de Ptolemeu, deşi nu s-a păstrat la români pentru a însemna întregul lanţ ce străbate ţările lor, a rămas alipit de mai multe piscuri, precum muntele Carpatin în judeţul Muscel şi altul cu asemenea nume în acel al Gorjului.

Această aplicare a numelui generic al lanţului, cum se afla la cei vechi, la nişte piscuri singuratice, de către poporul român, dovedeşte o continuitate învederată a locuinţei sale în sânul lor; căci este peste putinţă de a explica altfel păstrarea acestui nume în gura poporului român şi încă cu vechiul sufix românesc in, dacă nu admitem că originea lui să cadă în acel timp, când numele de Carpaţi trăia în gura popoarelor din Dacia.

Aceiaşi împrejurare ne-o dovedeşte păstrarea unui alt nume pe care cei vechi îl dădeau Carpaţilor, anume acel de Caucazus mons, nume ce se regăseşte în Caucaland al lui Ammianus Marcellinus, în care se refugiară goţii loviţi în câmpia munteană, precum şi în Ptolemeu, în tribul dac al caucoensilor, nu mai puţin în numele muntelui Cogaeonum, în a cărui peşteră se retrăsese Zamolxis. Aceste numiri răsună şi astăzi în acel de Cocan, munte din judeţul Muscel, aşezat pe lângă Olt, pe acolo tocmai pe unde un legionar din legiunea I Minervia, trecând pe timpul expediţiei lui Traian, consacră mai târziu o inscripţie matroanelor Aufane, un fel de zâne casnice, în amintirea acestei a sale treceri „pe la fluviul Aluta, lângă muntele Caucazus”.

Mai amintim şi muntele Crestianilor, nume deosebit în forma lui de aceea a cuvântului limbajului comun creştin şi care derivă de-a dreptul şi aproape fără schimbare din cuvântul latin chrestianus, care însemna pe creştin, încât numele latinesc de mons chrestianorum s-a prefăcut în româneşte în muntele Crestianilor. Tot aşa şi numele de Vulcan, dat atât pasului pe unde intră Jiul din Transilvania în Muntenia, cât şi unui munte din apropiere pe care se văd urmele unui crater; nu mai puţin poartă acest nume şi un sat din Transilvania, la gura pasului către acea ţară. Numele este învederat rămas de la romani, care însemnară cu el un munte cu aparenţă vulcanică, pe când, azi, ei a rămas ca nume propriu, fără înţeles, în gura poporului român. Tot astfel este şi cu dealul Marmura din Transilvania, care a păstrat până astăzi numele lui, de la piatra ce se extrăgea din el.

Dacă însă numele de munţi rămase de la cei vechi în terminologia geografică a Ţărilor Române sunt în număr restrâns, dimpotrivă acele ce se referă la râuri sunt îndestul de numeroase. Îndeobşte, toate numele râurilor mai mari sunt rămăşiţi din nomenclatura veche a ţărilor româneşti, anume nu atât din acea romană, cât mai ales din acea împrumutată de înşişi romanii de la predecesorii lor pe acest pământ: sciţii, geţii şi dacii. Această continuitate a denumirilor dovedeşte deodată două lucruri: stăruinţa dacilor sub stăpânirea romană şi acea neîntreruptă a românilor în Dacia, de la colonizarea lui Traian până în zilele noastre.

Fiind însă că în lungul răstimp, cât a trecut de la romani până astăzi, s-au întâmplat în numirile rămase transformări fonetice, de aceea pentru identificarea numelor moderne cu acele vechi, nu ne mai putem mărgini numai la reproducerea numirilor identice, precum am făcut-o spre a constata păstrarea numirilor dace în gura romanilor, ci va trebui să intrăm în o cercetare a acestor denumiri, spre a dovedi că numele de astăzi sunt într-adevăr, în gura poporului român, rămăşiţi străvechi.

Cel dintâi nume de râu ce se constată a fi rămas de la cei vechi este acel al Dunării, în forma pe care o are la români, cu sunetul r, care este cu neputinţă de dedus din numele latin sau elin al fluviului: Danubius care nu conţine nici această literă, nici vreo alta din care ea să fi putut să derive. Numele românesc Dună-re îşi găseşte etimologia în două cuvinte albaneze, dane sau dene, care înseamnă a purta şi re = nour, încât Dunăre ar fi vrut să zică în limba tracică, din care gintă se trag şi albanezii de astăzi, purtător de nouri.

Tocmai astfel însă este raportată însemnarea, pe care numele acestui fluviu îl avea la traci, de către Samonicus, scriitor roman posterior cu un veac lui Traian, care spune că în limba naţională a tracilor Danubiu ar însemna purtător de nouri. Această însemnare a numelui Dunării se vede şi de pe transcripţia înţelesului său în forma latină a numelui Danubius, care conţine cel puţin cuvântul nour = nubes.

Numele grecesc este o reproducere a celui latin, neavând în greceşte nici un înţeles. Cuvântul Dunăre nu poate fi însă de origine albaneză, deoarece albanezii n-au locuit niciodată pe malurile ei. El trebuie deci să fie de origine dacă, adică tracică, trăgându-se din limba unui popor de aceiaşi rasă cu albanezii de astăzi. Dacă deci numele de Danubius sau Istru nu ar putea proba nimic în privirea stăruinţei românilor în Dacia Traiană, deoarece cursul fluviului ce-l poartă, este atât de lung, încât feluritele popoare ce locuiesc pe malurile sale, ar fi putut să-l transmită posterităţii, nu este tot astfel cu numele său dacic de Dunăre, care a putut fi păstrat numai de strănepoţii acelui popor ce i-l dăduse pentru prima oară. Într-adevăr, dacă românii ar fi plecat din Dacia sub Aurelian şi s-ar fi dus tocmai peste Balcani, nu l-ar fi uitat ei în timpul de aproape 1.000 de ani, cât i au stat îndepărtaţi de fluviu, şi l-ar fi putut ei readuce în Dacia şi da din nou apei, după un răstimp atât de îndelungat?

Dintre afluenţii Dunării, mai amintim întâi Prutul şi Siretul, a căror identificare cu numirile vechi s-a făcut mai sus, apoi Mureşul, numit Marisia şi Mariscus, cu care nume încă pe vremea sciţilor se însemna şi Oltul, ba chiar şi partea superioară a cursului Tisei. Tot vechi este şi numele afluentului acestui din urmă, râuşorul Mara şi din combinarea celor două nume, Mara şi Mureş, se explică numele de Maramureş. Cerna, numele râului de pe graniţele Banatului şi a Transilvaniei, provenit din slavizarea numelui vechi al Tiernei, numită şi Zerna, Tsierna şi Dierna.

Bârzava, numele unui afluent al Timişului, pe care în vremile vechi era aşezat oraşul dac Bersovia sau Bersobis, care, dispărând, a lăsat numele său alipit de râul lângă care se ridica. Motrul, afluent al Jiului pe partea lui dreaptă, curgând la puţină îndepărtare de Turnu Severin, care şi-a păstrat numele de la vechiul viu dac Mutria, lângă care se afla staţia Ad Mutriam sau Amutria. Lotrul, afluent pe dreapta Oltului, îndată după intrarea lui în Muntenia, nume păstrat de la cel vechi, dac, Lutera sau Rutela, lângă care se afla staţia Ad-Rutelam sau Arutela.

Afară de aceste nume vechi cercetate în paginile precedente, mai putem constata păstrarea numelor vechi la următoarele râuri: Timişul, de la Tibiscus cu accentul pe silaba ultimă, ceea ce se întâmplă în comun, când cuvântul originar a fost scurtat; căci accentul nu se strămută, ci se păstrează pe silaba accentuată veche care devine ultima, prin lepădarea celor ce vin după dânsa.

Este de observat că limba maghiară, care ridică întotdeauna accentul mai sus, l-a strămutat din Timiş pe silaba întâi Timeş, care singură împrejurare ar fi o dovadă îndestulătoare că acest nume a fost păstrat de la daco-romani prin mijlocirea poporului român şi nu prin aceea a poporului maghiar. Este şi stranie pretenţia că ungurii să-l fi luat ei din gura daco-romanilor şi apoi să-l fi transmis românilor, când este cunoscut că ungurii vin în Dacia tocmai prin veacul al X-lea, şi cine a putut oare să păstreze acest cuvânt timp de 7 veacuri, de la retragerea lui Aurelian până la venirea ungurilor, pentru a-l transmite lor, dacă poporul de baştină al Transilvaniei, urmaşii direcţi ai vechilor daco-romani, ar fi părăsit ţara la 270? Tisa, de la Tisa, Tisianus. Numele însă al acestui râu, se confundă uneori la cei vechi cu Tibisia, Tibiscum. Crişul, de la Grisia sau Grissia, afluentul intermediar al Tisei între Sameş şi Mureş.

Sameşul (Someşul,) de la Samus, numele râului păstrat de o inscripţie, raportată mai sus, în care unul Valerius Valentinus, soldat din legiunea XIII-a Gemina, edil din colonia Napoca, spune că a înscris la recensământ regiunea Şamului împreună cu aceea de peste val. Acest Samus, dat de inscripţie unei regiuni numită astfel de la râul ce o străbătea, îl credem noi prototipul dac, din care s-a derivat numele Sameşului de astăzi, numit uneori şi Someş. Analogia formaţiunii lui Mureş din Maris explică pe acea a lui Someş din Samus, analogia fiind în limbă unul din mijloacele cele mai obişnuite de formaţie a cuvintelor.

Oltul, numit Alutus sau Aluta în Ptolemeu şi alte izvoare vechi, s-a prefăcut în gura românilor în Olt, prin prefacerea lui a în o, ca în oltar din altar, lotru din latro, porumb din palumbus, Troian din Traianus. Cât despre elisiunea lui u dintre l şi t observăm că ea se întâmplase încă pe timpul romanilor, deoarece o inscripţie numeşte acest râu cu diminutivul contras Altinus.

Buzăul se regăseşte în viaţa Sf. Sava martirul. Autorul acestei vieţi, puţin posterior morţii martirului, spune anume că Sf. Sava, îndrăznind să rămână în Dacia de peste Dunărea, după cumplita persecuţie făcută de principele got Atanaric contra adepţilor lui Ulfilas şi a creştinismului, întâmplată în anul 355, este ucis şi el din ordinul principelui şi anume, prin înecare în râul Museus. Forma acestui nume este învederat foarte apropiată de acea a numelui de astăzi a râului Buzeu. Redarea sunetului iniţial în greceşte prin m în loc de b se explică prin împrejurarea, că limba grecească nu posedă sunetul b în alfabetul său şi că este nevoită să-l înlocuiască sau prin m sau prin p; după ortografia mai nouă, chiar prin mp.

Ampoiul sau Ompoiul, numele unui râuşor din Transilvania, afluent al Mureşului, care-şi trage numele de la vechiul oraş dac Ampeium sau Ampelum. În caz când numele corect al râuşorului ar fi Ompoiul, am avea aceeaşi prefacere a lui a în o constatată la numele Oltului. Numele unguresc Orapoly se vede că este format din acel românesc, după analogia lui cimpolia din cimpoi. Litera l nu se află în prototipul dac. S-ar mai putea adăogi la această enumerare numele Argeşului, care, după toate probabilităţile, derivă din acel scitic de Ordessos, şi acel al Jiului, care pare a se regăsi în prima silabă a râului Gilfil, pomenit de unele izvoare vechi.

Amintirea lui Traian în toponimia Daciei

Pentru a sfârşi cu nomenclatura păstrată până astăzi în gura românilor din epoca daco-romană, amintim încă numiri ca Masa lui Troian, dat unei mari tăieturi în forma unei mese uriaşe ce se află în muntele Turnul sau Turnişorul din judeţul Argeşului; Pratul lui Troian dat de români unei câmpii numită în limba ungurească Kerestes; urmele de şosele păstrate prin Muntenia şi Transilvania, care se numesc şi astăzi la poporul român calea Troianului, şi acele ale valurilor ridicate, fie de Traian, fie de alţii, dar pe care el le atribuie toate cuceritorului Daciei, numindu-le: şanţul, hândichiul Troianului sau, simplu, Troianul.

S-a susţinut de unii potrivnici ai stăruinţei românilor în Dacia Traiană, că aceste nume în care figurează ca termen geografic numele cuceritorului Daciei ar fi o iscodire literară nouă. Dar Pratul lui Traian se găseşte în o carte germană tipărită la Nurenberg în 1600, pe când erudiţia română nu văzuse încă lumina zilei, cum şi în cronicarii români. Apoi mai mulţi scriitori străini constată existenţa lui Traian ca nume geografic în gura ţăranilor. Aceste numiri au deci fără îndoială un caracter vechi; sunt o moştenire rămasă în amintirea poporului român din vremile cuceririi Daciei.

Se mai întâmpină însă, ceea ce este adevărat, că numele împăratului roman nu a fost păstrat de români în forma lui romană: Traian cu a, ci într-una ce o are la slavi: Troian cu o, deducându-se din această schimbare fonetică că poporul român ar fi luat această denumire de la slavi. Slavii au putut prin convieţuirea lor cu românii să împrumute ei numele lui Traian de la români, colorând apoi şi în gura lor acest nume după fonetismul lor propriu.

Dar cum putem măcar să ne închipuim că numele întemeietorului poporului român să se fi transmis, sărind peste Dacici, de la romani la slavi şi apoi, de la aceştia să se fi întors la coborâtorii daco-romanilor? Dar numele lui Traian sau Troian nu este alipit doar numai de termenii geografici. În colinda de anul nou (şi aici o în-râurire slavă prin schimbarea lui a în o, din Kalendae în colindă) el reapare: „S-a sculat mai an, Bădica Troian.” Apoi legenda poporană cu prefacerea Dochiei (Daciei), fata lui Dochel (Decebal), în stânca de pe muntele Ceahlăul ce-i poartă numele, voind să scape de urmărirea lui Traian, dovedeşte iarăşi o origine românească a numelui alipit de un munte din ţările române.

Toponimia şi chestia stăruinţei

Cum să se explice acuma păstrarea unor nume de munţi şi de râuri mari şi mici, precum şi alte nume de elemente geografice puse în legătură cu întemeietorul Daciei în gura poporului român, în o formă care le apropie aşa de tare de aceea ce o aveau pe timpul daco-romanilor? Este cunoscut că un popor nou dă întotdeauna aşezărilor sale nume luate din limba sa proprie şi că tot astfel botează el şi elementele geografice, în sânul cărora el colindă sau se aşează. Un lucru este însă mai presus de orice îndoială: majoritatea numelor de râuri mai însemnate din ţările locuite de români sunt aşa fel, încât reamintesc numaidecât numele vechi dace.

Cum s-au putut ele oare transmite din gura daco-romanilor în aceea a popoarelor care locuiesc astăzi în fosta Dacie şi mai ales în acea a românilor, care le păstrează cu mai mare credinţă şi în forme mai apropiate de prototipurile primordiale? Ele au trebuit să fie transmise din gură în gură, din neam în neam, pentru a ajunge aproape neschimbate până în zilele noastre. Care alt popor a putut îndeplini această transmitere decât acela ce a venit în legătură cu ambele vremi, acele trecute şi acele prezente?

Dacă poporaţia daco-romană ar fi fugit din Dacia la venirea barbarilor, atunci cine a rămas aice pentru a spune noilor veniţi vechile numiri? Şi apoi să se observe că, de la năvălirea goţilor, se strecoară prin Dacia unele după altele mai multe popoare nomade, care nu se aşează aice, ci colindă câtva timp prin Dacia şi apoi o părăsesc, pentru a nu se mai întoarce. Astfel, pentru a nu cita decât pe cele de căpetenie, enumerăm: goţii, hunii, gepizii şi avarii.

În sânul unei asemenea veşnice schimbări, cum vroim noi ca nomenclatura să fi păstrat, chiar în limite mai restrânse, un caracter statornic, când elementele etnice se schimbau necontenit? Pentru a explica această stăruinţă a denumirilor, nu trebuie admis oare un element statornic al poporaţiei, care rămânea ca pietrele în fundul unui râu cu valurile necontenit schimbătoare?

Şi să nu se creează că ar fi de ajuns a se presupune că rămăseseră în Dacia câţiva copii rătăciţi de ai vechilor locuitori, care ar fi învăţat noilor oaspeţi denumirile străvechi. Pentru ca nomenclatura veche să se păstreze la elemente aşa de deosebite şi aşa de îndepărtate unele de altele, trebuie numaidecât ca şi pătura etnică ce o menţinu, să fi fost numeroasă şi să fi avut aşa de mare întindere, încât să fi făcut de prisos închipuirea unor nouă nume pentru însemnarea formelor pământului şi a apelor Daciei.

Se întâmpină la toate aceste argumente ponderate numai împrejurarea, că unele denumiri ar fi greu de explicat în forma lor actuală în gura poporului român, după felul prefacerilor cuvintelor vechi ale acestei limbi, încât s-ar părea că unele din aceste numiri s-ar afla astăzi în gura poporului român, transmise de alte limbi decât de graiul românesc. Am văzut că, la o cercetare mai amănunţită, cele mai multe din întâmpinările aduse nu pot sta mult timp în picioare.

Totuşi, dacă chiar unele forme ar înfăţişa oarecare greutăţi, nu trebuie oare luat în consideraţie, că poporul român a trăit alăturea cu neamuri străine timp de aproape o mie de ani pe pământul Daciei şi că, în acest lung răstimp, el a fost mai întotdeauna supus lor politiceşte? De mirat ar fi oare, dacă s-ar fi furişat în prefacerea vorbelor româneşti, câteva tonuri şi inflexiuni, care să nu se mai poată explica, numai cât din firea şi regulile acestei limbi?

Avem chiar un exemplu clasic despre modul cum înrâurirea vocalismului străin a putut modifica forma unui cuvânt dacoromân. Este numele Cerna. Acest râu care ar trebui să poarte numele de Zerna sau Zârna, după forma prototipului său dac şi analogia cu numele plantei dace prodiorna, s-a prefăcut în acel de zârnă (dând naştere şi verbului a se zârni), se numeşte astăzi Cerna, alipindu-se forma dacă de cea aşa de apropiată slavonă.

Să nu se caute deci pete în soare! Nomenclatura orografiei şi a hidrografiei Daciei a rămas şi astăzi aceea ce era cu aproape de 2.000 de ani în urmă, pe timpul vechilor daci. A trebuit deci să fie un popor aşezat statornic pe aceste locuri, care să transmită asemenea denumiri până în zilele noastre. Acest popor nu poate fi altul decât românii, care, formaţi din vechii daci şi din romanii ce li s-au suprapus, au aruncat astfel puntea de trecere între epoca veche şi acea modernă.

Nu putem, fără a apuca mai înainte faptele istorice de cum ele s-au petrecut, expune şi celelalte argumente care vin în sprijinul stăruirii daco-romanilor în patria lor. Vom vedea însă din şirul de mai târziu al întâmplărilor, prin care a trecut viaţa românilor, că întreaga lor istorie stabileşte pe deplin adevărul, că ei nu şi-au părăsit niciodată cu grămada ţara lor de la nordul Dunării, pentru a căuta aiure scăpare şi adăpostire, şi că tema părăsirii Daciei a fost iscodită numai cât de potrivnicii neamului românesc, pentru a întemeia nişte pretenţii politice. Deocamdată, atâta să ne fie de ajuns, de fi tăiat rădăcina chiar a acestei teorii, care îşi găsea sprijinul ei cel mai puternic în spusele istoricilor romani, a căror valoare am analizat-o, şi în pretinsa lipsă de nume geografice în Dacia, care să-şi tragă originea lor din epoca daco-romană.

Putem deci privi poporul român, ca rămas în Dacia şi după ce statul roman o părăseşte, şi urmări mai departe istoria lui în aceeaşi ţară unde îşi are începutul. Rezultatul stăpânirii romanilor asupra Daciei fu din cele mai înseninătoare. Deşi această stăpânire ţinu aicea mai puţin timp decât în alte provincii ale împărăţiei, efectele ei se simţiră mai adânc decât pretutindeni aiure, din pricină că, precum am văzut, nicăieri elementul roman nu se năpustise cu aşa de covârşitoare putere asupra unui colţ de pământ, pentru nici o altă regiune neluându-se măsuri de colonizare aşa de întinse, ca pentru agonisita lui Traian.

De aceea şi acei 164 (169) de ani de stăpânire romană fură îndestulători pentru a întuneca cu totul în gura poporaţiei băştinaşe, idiomul indigen, astfel că astăzi să se regăsească numai slabe urme din el în graiul poporului român. Numai cât în rădăcina fiziologică a neamului românesc se reaflă vechiul prototip dac, păstrat cu o curăţenie tot atât de mare ca şi limpezeala minţii romane, încât astăzi poporul român apare ca un trunchi dac pe care s-a altoit o puternică şi frumoasă coroană de încrengături, frunză şi floare romană. Acei 164 de ani fură îndestulători şi spre a sfărâma pe toate celelalte elemente străine, aduse prin colonizare chiar pe pământul Daciei, întinzând pe toate aceste elemente deosebite, indigene şi imigrate, puternicul strat al intelectualităţii romane care, ca o apă adâncă, acoperi totul, fără a lăsa măcar să se mai prevadă prin străvezia ei elementele înecate.

Astfel se înjghebă în Dacia o nouă făptură, de fire romană prin minte şi dacă prin nemaipomenita ei energie, care păstră trăsăturile ei caracteristice, cu toată năpustirea unor roiuri nesfârşite de neamuri străine care, cu furia particulară sălbătăciei şi barbariei neîmblânzite, se rostogoliră în imensul răstimp de 1.000 de ani peste natura sa de granit, fără a putea să o distrugă, fără a-i ataca inima şi măruntaiele, şi cel mult, numai încrustând paşii lor pe puternica-i scoarţă. De aceea vom vedea ieşind din noianul năvălirii, în care totul părea că se va cufunda împreună cu marele întreg de care Dacia se ţinuse, o naţionalitate daco-latină care, ca o insulă împinsă de puterile telurice la suprafaţa apei, arătă întâi pe dânsa un colţ al uscatului, apoi un altul, până ce, în sfârşit, acoperită de verdeaţă şi devenită lăcaş de viaţă pământească, ea tinse tot mai cu putere să ocupe în lume locul ce i se cuvenea.

Împreună însă cu elementul intelectual roman, se păstră în sânul poporului român o altă însuşire legată de el: tendinţa către cultură şi civilizaţie, care deosebise pe romani de lumea peste care ei se întinseseră. Această tendinţă fu totdeauna vie şi rostită în inima poporului român; dar nici un popor în lume nu aşteptă atâta timp prilejul de a o manifesta. De aceea şi nici unul nu se repezi asupra culturii şi cu o aşa foame, cu o aşa însetare, ca poporul român; nu o sorbi şi o asimila cu o aşa de neasemănată putere; nici un popor nu arătă o aşa destoinicie de a se urca deodată de pe treptele de jos ale unei primitive barbarii, pe acele ce conduc către deplina lumină.

În cucerirea lui Traian stă zămislirea naţionalităţii noastre; tot în ea stă şi principiul progresului împlântat şi nedespărţit de a noastră făptură. Când, mai târziu, vom întâlni în poporul român acea puternică năzuinţă către cultură şi civilizaţie, să nu uităm niciodată că originea şi începătura acestei tendinţe stă în perioada vieţii romane. E drept însă că această viaţă, care tocmai pe când se împlânta în Dacia, ajunsese pe povârnişul decăderii, nu ar fi putut da o odraslă atât de roditoare, dacă nu s-ar fi altoit pe viţa cea plină de vânjă a rasei tracice din poalele Carpaţilor.

Aceste două împrejurări să fie pururea prezente minţii noastre, dacă voim să înţelegem lupta cea încordată, dusă în timp de veacuri pentru păstrarea naţionalităţii noastre, precum şi strălucita înflorire a minţii româneşti în vremurile din urmă: „Căci Roma ni-i patrona, iar Dacia ni-i muma” cum spune o mare poetă. Astfel se leagă începutul istoriei poporului nostru cu zilele în care trăim.

Părăsirea Daciei în prada barbarilor fusese precedată de o epocă de tranziţie, în care această provincie, deşi încă sub stăpânirea romanilor, suferise în repetate rânduri năvăliri pustiitoare. Deşi trecerea de la starea liniştită şi înfloritoare a oblăduirii romane la acea haotică a timpurilor năvălirii nu fusese năprasnică şi cu toate că nu se poate stabili seria istorică care duce de la o stare la cealaltă, totuşi nu e mai puţin adevărat că, cu retragerea legiunilor, începe pentru poporaţia daco-romană o epocă cu totul nouă a istoriei ei, caracterizată prin mai multe împrejurări însemnate.

Întâi: Cei mai mulţi din locuitorii rămaşi în Dacia Traiană, speriaţi de violenţele şi grozăviile năvălirilor, caută, ca şi românii de mai târziu, adăpost în contra lor, în munţii şi pădurile de care Dacia era plină. Al doilea: Felul cel nou de viaţă, adus prin strămutarea poporului de la câmpie la munte, schimbă şi condiţiile traiului său, reîntorcându-l îndărăt de la viaţa agricolă la una ca şi nomadă.

Cu toate că românii n-au părăsit niciodată cu totul îndeletnicirile vieţii aşezate, totuşi petrecerea lor în munţi împingându-i mai ales la păstorie, ei se purtau necontenit peste toată întinderea lor, veneau în atingere unii cu alţii din punctele cele mai îndepărtate şi astfel, unificând felul lor de a fi, pregătiră acea unitate surprinzătoare a neamului românesc de la nordul Dunării. Al treilea: în acest răstimp de aproape o mie de ani, poporul dacoromânilor intră în atingere cu deosebite neamuri barbare, care lăsară urme în graiul şi obiceiurile lui, determinară forma lui de organizare şi ajunseră chiar a-i domina mintea prin limbă şi religie.

Naţionalitatea română, a cărei bază fusese pusă prin contopirea romanilor cu băştinaşii din Dacia, iese formată pe deplin tocmai din epoca năvălirilor. Aceasta a dezvoltat sâmburele vechi într-un arbore puternic cu ramurile întinse, coroana bogată şi rădăcinile adânci. El răsare însă din această epocă, sălbatic şi neregulat, ca trunchiurile primitive ce cresc în umbra desişurilor. Trebuia curăţit şi îngrijit, desfăcut la rădăcină şi răsuflat în crengi, spre a da întreaga dezvoltare puterilor sale latente. Curăţirea, întreprinsă de mult, a fost dusă tot mai spre desăvârşire de epoca regenerării, care este aproape de a fi încheiată, şi care este menită a face din sălbaticul fiu al pădurii un arbore civilizat.

Perioada năvălirii cuprinde deci una din fazele cele mai însemnate ale istoriei noastre, aceea în care s-au adaos mai multe elemente nouă către naţionalitatea română. Vom vedea că epoca de o mie de ani, petrecută între părăsirea Daciei şi întemeierea principatelor, nu este o lungă pauză în dezvoltarea poporului nostru, nici o epocă, asupra căreia nu s-ar şti nimica, ci din contră, una din părţile cele mai interesante, cele mai bogate în rezultate ale istoriei sale. E drept că izvoarele curg mai sărace asupra acestui timp; însă pentru cine ştie să atingă struna istorică, ele dau un răsunet destul de clar al acestor timpuri puţin cercetate.

Check Also

Distribuţia proprietăţii funciare în Dacia romană

Întorcându-ne acum la vremurile de început ale provinciei Dacia, constatam ca mea de pe timpul …

Mineritul în Dacia romană

Minele de aur din Dacia formau una din bogăţiile de seamă ale provinciei în beneficiul …

Celţii pe teritoriul Daciei

Celţii formau ramura cea mai de vest a indo-europenilor. Din punct de vedere lingvistic, ei …

Continuitatea daco-romană pe teritoriul fostei provincii Dacia

Răstimpul cuprins între anul 271 şi începutul secolului X d.Hr. reprezintă o vreme de tranziţie …

Decebal şi cucerirea Daciei de către romani

Reunificarea triburilor dacice Ameninţarea tot mai serioasă pe care o reprezenta pentru Dacia prezenţa Romei …