Istoria Angliei

Istoria Angliei este istoria uneia dintre cele mai remarcabile biruinţe ale speţei umană. Câteva triburi saxone şi daneze, rătăcite pe o insulă din marginea Europei, amestecate cu câţiva supravieţuitori celţi şi romani, organizate de aventurieri normanzi, au devenit în câteva secole stăpâne pe o treime din planetă. E interesant de aflat secretul unui destin tot atât de uimitor ca, odinioară, acela al Romei.

Amestecul raselor era bine dozat, climatul sănătos, pământul fertil. Adunări locale introduseră la sate gustul pentru discuţiile publice şi pentru tranzacţii. Dar aceste obiceiuri ar fi căzut, fără îndoială, în desuetudine, aşa cum s‑a întâmplat în alte ţări, dacă nu ar fi intervenit cucerirea normandă. Graţie autorităţii Cuceritorului şi a urmaşilor săi normanzi şi angevini, englezii au cunoscut, înaintea oricărui popor din Evul Mediu, binefacerile unei bune justiţii şi au învăţat să respecte legile.

Apăraţi faţă de vecinii lor continentali de apa mării şi eliberaţi, mulţumită ei, de orice temeri, care au paralizat în Franţa atâţia oameni de stat, ei au putut, fără a întâmpina mari primejdii, să‑şi organizeze pe îndelete instituţii originale. Un şir de întâmplări fericite le înlesni să descopere pe încetul condiţiile simple care să le asigure totodată securitatea şi libertatea.

De pe vremea regatelor saxone, regii englezi guvernaseră în colaborare cu un Consiliu şi se străduiseră să obţină pentru actele lor aprobarea celor mai puternici bărbaţi ai ţării. Această metodă a fost îmbrăţişată de urmaşii lor, şi Anglia n‑a cunoscut niciodată monarhia absolută. Când forţele reale s‑au deplasat, suverani abili au consultat toate „stările” din regat şi le‑au raliat. Cei mai buni dintre clerici au fost miniştrii lor; baronii, apoi squireii au devenit funcţionarii lor; orăşenii lor s‑au grupat în „comune devotate”.

Pe măsură ce se apropiau de maturitatea politică, rând pe rând, seniorii, cavalerii, micii proprietari, negustorii, meseriaşii, fermierii au fost chemaţi să participe la responsabilităţile puterii, până ce, în sfârşit, partidul muncitoresc (sau laburist) deveni partidul de guvernământ al maiestăţii sale. Transformând astfel toate grupele succesive de nemulţumiţi virtuali în colaboratori reali, guvernele engleze au putut acorda poporului libertăţi cu atât mai largi cu cât se simţeau mai puţin ameninţate. Două virtuţi preţioase între toate: continuitatea şi supleţea, au asigurat Angliei o evoluţie liniştită. „E mai bine - spunea lordul Balfour - să faci un lucru absurd, dar care s‑a făcut întotdeauna, decât să faci un lucru care nu s‑a făcut niciodată”.

Anglia este şi acum, aşa cum a fost totdeauna, guvernată de precedente. După zece secole aristocraţia funciară se menţine ca o magistratură benevolă. Monarhia, parlamentul, universităţile au rămas credincioase tradiţiilor şi obiceiurilor din Evul Mediu. Legile pădurii, edictate de Cuceritor, proteguiesc şi azi cu ecourile lor din ce în ce mai rare pe ultimii vânători cu gonaci. Dar puterea de adaptare a poporului englez este egală cu conservatorismul său. Întotdeauna instituţia veche recunoaşte, acceptă şi asimilează forţele noi. Astfel că în Anglia n‑a fost niciodată o adevărată revoluţie. Scurtele răscoale care‑i jalonează istoria n‑au fost decât nişte vălurele pe suprafaţa unui ocean şi „glorioasa revoluţie din 1688” n‑a fost decât un schimb de semnături.

Oamenii de stat ai Angliei au folosit efectele hazardului aşa cum marii artişti reţin o expresie sau o trăsătură fericită. Am arătat mai înainte cum apropierea dintre cavaleri şi orăşeni, apoi abţinerea voluntară a clerului au dus la formarea unui parlament compus din două Camere distincte. Curând după aceea, regii, în privinţa resurselor lor financiare, depinseră de bunăvoinţa acestui parlament, în timp ce suveranii Franţei şi ai Spaniei puteau percepe, prin forţă, impozite neconsimţite. Şi în scurtă vreme englezii înţeleseră că libertăţile lor erau legate de menţinerea a două reguli imperative: nici impozite perpetue, nici armată regală prea puternică. Asupra acestor două puncte au intrat în conflict cu dinastia Stuarţilor şi au biruit.

Parlamentul ieşind învingător, mai rămânea să se găsească mijlocul de a atribui acestei adunări legislative şi o putere executivă. Şi atunci, o nouă întâmplare, urcarea pe tron a dinastiei hanovriene, a făcut posibilă crearea unui cabinet răspunzător în faţa Camerelor. În sfârşit, prudenţa aristocraţiei engleze şi înţelepciunea politică a şefilor săi îngăduiră să se transforme fără revoluţie un club de proprietari rurali într‑o adunare naţională. Astfel s‑a conturat în mod lent o metodă de guvernare care nu este, aşa cum a crezut adesea Europa, un sistem abstract, valabil orişiunde, ci un ansamblu de reţete care, în această ţară şi din anumite motive istorice, au reuşit.

Insularitatea, distanţa şi, poate, climatul au dus la o ruptură religioasă cu Roma şi această ruptură, la rândul ei, a fost cauza iniţială a formării unui Imperiu britanic. Îndelungate lupte religioase au creat în Marea Britanie un tip de protestant disident, curajos şi încăpăţânat, care, în loc de a se supune, a emigrat şi a populat ţări îndepărtate cu anglo‑saxoni. Supremaţia pe mare, pe care Anglia a cucerit‑o în mod succesiv, în luptă cu Spania, Franţa, Olanda şi, în sfârşit, cu Germania şi pe care a câştigat‑o deoarece a putut, graţie poziţiei sale geografice, să consacre flotei cea mai mare parte a resurselor sale, a asigurat supravieţuirea acestui imperiu.

S‑ar fi putut crede că va dispărea, dacă nu în urma unor cuceriri străine, cel puţin în urma unei explozii interne, dar pierderea coloniilor americane învăţase guvernul din Londra să adopte modestia. După ce inventase parlamentul şi cabinetul, Anglia descoperi din întâmplare, şi‑o aplică cu bunul său simţ, concepţia despre o federaţie imperială de state libere. În imperiu, ca şi în Anglia, guvernul britanic nu doreşte alt izvor al autorităţii sale decât consimţământul celor guvernaţi.

Reuşita compromisurilor engleze va fi ea oare durabilă? Răspunsul la această întrebare nu intră în sarcina istoricului, care constă în descrierea trecutului, şi nu în prezicerea viitorului. Dar el poate observa că opoziţia dintre clase şi partide, mortală în alte ţări, este mai puţin primejdioasă în Anglia, pentru că obiceiul de a se înclina în mod disciplinat în faţa hotărârii majorităţii este tot atât de străvechi ca şi curţile de judecată ale regilor normanzi şi totodată pentru că, sub superficialele conflicte de opinii, există o unitate fundamentală a ţării, care pare de nezdruncinat.

Clasele sunt despărţite aici nu de amintiri şi nici de patimi, ci de interese asupra cărora se poate uşor tranzacţiona. Inteligenţa şi elocvenţa, care învrăjbesc atât de puternic alte popoare, au mai puţină influenţă asupra englezilor decât înţelepciunea instinctivă şi tradiţională. Respectul trecutului este la ei generalizat şi istoria este prezentă în mii de obiceiuri. Forţa poporului englez stă atât în flotele sale navale şi aeriene, cât şi în caracterul disciplinat, binevoitor, încrezător şi tenace pe care l‑au modelat zece secole de fericire.

Check Also

Fiii cuceritorului Wilhelm

Timp de 21 de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat …

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …