Iona, de Marin Sorescu (comentariu literar, rezumat literar)

Iona, subintitulată de Marin Sorescu „tragedie în patru tablouri”, a fost publicată în 1968 în revista „Luceafărul” şi face parte, alături de Paracliserul şi Matca, dintr-o trilogie dramatică, intitulată sugestiv Setea muntelui de sare.

Iona foloseşte tehnica monologului dialogat sau solilocviul (monolog rostit în prezenţa sau absenţa altui personaj, de care se face abstracţie), ce pune în valoare numeroase idei privind existenţa şi destinul uman, prin exprimarea propriilor reflecţii, opinii sau concepţii. Însuşi autorul precizează în deschiderea piesei această modalitate artistică, menţionând: „ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi răspunde”. Într-un interviu privind semnificaţia dramei, Marin Sorescu afirma: „Îmi vine pe limbă să spun că Iona sunt eu... Cel care trăieşte în Ţara de Foc este tot Iona, omenirea întreagă este Iona, dacă-mi permite. Iona este omul în condiţia lui umană, în faţa vieţii şi în faţa morţii”.

Geneza

Drama Iona are la origine cunoscutul mit biblic al lui Iona, fiul lui Amitai. Iona primeşte în taină misiunea de a propovădui cuvântul Domnului în cetatea Ninive, căci păcatele omenirii ajunseseră până la cer. Iona acceptă misiunea, dar după aceea se răzgândeşte şi se ascunde pe o corabie cu care fuge la Tarsis. Dumnezeu îl pedepseşte pentru nesupunere, trimiţând un vânt ceresc care provoacă o furtună pe mare. Corăbierii îşi dau seama că Iona este cel care a atras mânia cerească, aşa că îl aruncă în valuri. Din poruncă divină, Iona este înghiţit de un monstru marin şi, după trei zile şi trei nopţi petrecute în burta chitului în pocăinţă, „Domnul a poruncit peştelui şi peştele a vărsat pe Iona pe uscat”.

Subiectul

Subiectul acestei fabule biblice se întâlneşte în piesa lui Marin Sorescu numai ca pretext, personajul deosebindu-se de biblicul Iona prin aceea că acesta din urmă este înghiţit de chit pentru că voia să fugă de o misiune, pe când eroul lui Sorescu nu săvârşise nici un păcat, se află încă de la început „în gura peştelui” şi nici nu are posibilitatea eliberării în fapt. De altfel, drama-parabolă încifrează un sens ascuns, ce conduce spre condiţia tragică a omului, marcat de nelinişte, de spaimă, urmărit de o vină pe care nu şi-o cunoaşte şi nu o va afla niciodată.

Structura textului dramatic

Piesa este alcătuită din patru tablouri, într-o alternare de afară (I şi IV) şi de înăuntru (II şi III). În mod cu totul aparte, relaţiile spaţiale se definesc prin imaginar, plaja şi burţile peştilor fiind metafore ale existenţei umane, precum şi prin spaţiul închis, psihologic al protagonistului, care îşi pune întrebări şi îşi răspunde. Relaţiile temporale reliefează, în principal, perspectiva discontinuă a timpului psihologic, cel cronologic fiind numai un mijloc artistic de amplificare a stărilor interioare ale protagonistului.

Titlul

Titlul trilogiei este o metaforă care sugerează ideea că setea de adevăr, de cunoaştere şi de comunicare sunt căile de care omul are nevoie pentru a ieşi din absurdul vieţii, din automatismul istovitor al existenţei, iar cele trei drame care o compun sunt meditaţii-parabole, realizate prin ironie. Simbolice pentru titlul volumului din care fac parte, dramele Iona, Paracliserul şi Matca sunt parabole pe tema destinului uman, parafrazând trei mituri fundamentale: mitul biblic (Iona), mitul meşterului Manole (Paracliserul) şi mitul potopului (Matca).

Marin Sorescu

Titlul ar putea fi interpretat ca fiind format din particula „io” (domnul, stăpânul) şi „na”, cu sensul familiar al lui „ia”, denumind personajul piesei care apare într-o triplă ipostază: pescar, călător şi auditoriu.

Tema

Tema ilustrează conflictul interior, strigătul tragic al individului însingurat, care face eforturi disperate de a-şi regăsi identitatea, neputinţa eroului de a înainta pe calea libertăţii şi a asumării propriului destin, raportul dintre individ şi societate, dintre libertate şi necesitate, dintre sens şi nonsens, ca problematică filozofică existenţială.

Construcţia şi compoziţia subiectului dramatic

Tabloul I

Iona este pescar, este omul aflat în faţa întinderii imense de apă, marea, care sugerează viaţa, libertatea, aspiraţia, iluzia şi chiar deschiderea spre un orizont nelimitat. Iona este un pescar ghinionist, care, deşi îşi doreşte să prindă peştele cel mare, prinde numai „fâţe” şi, pentru a rezolva neputinţa impusă de destin atunci când vede „că e lată rău”, îşi ia totdeauna cu el un acvariu ca să pescuiască peştii care „au mai fost prinşi o dată”, semnificând faptul că se refugiază în micile bucurii şi satisfacţii pe care le mai trăise şi alte daţi. Din pricina neputinţei, Iona se simte un ratat, un damnat.

Incipitul

Incipitul piesei îl prezintă pe Iona care încearcă, strigându-se, să se regăsească, să se identifice pe sine, cugetând asupra relaţiei dintre viaţă şi moarte: „- Ce mare bogată avem! - Habar n-aveţi câţi peşti mişună pe aici. - Cam câţi? - Dumnezeu ştie: mulţi. - (Cu uimire) O sută? - Mai mulţi. - Cam cât a număra toată viaţa? - Mai mulţi. - Atunci, cât a număra toată moartea? - Poate, că moartea e foarte lungă. - Ce moarte lungă avem!”.

Marea e plină „de nade [...] frumos colorate”, care sugerează capcanele, sau tentaţiile vieţii, atrăgătoare, fascinante, pericolele acestora asupra existenţei umane. Iona îşi asumă această existenţă, deoarece „noi, peştii, înotăm printre ele (nade), atât de repede, încât părem gălăgioşi”. Visul omului este să „înghită” una, pe cea mai mare, dar totul rămâne la nivel de speranţă, pentru că „ni s-a terminat apa”.

Finalul

Finalul tabloului îl prezintă pe Iona înghiţit de un peşte uriaş, cu care încearcă să se lupte şi strigă după ajutor - „Eh, de-ar fi măcar ecoul!”, sugerând pornirea personajului într-o aventură a cunoaşterii.

Tabloul al II-lea

Tabloul al II-lea se petrece în „interiorul Peştelui I”, în întuneric, ceea ce îl determină pe Iona să constate deprimat că „începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei”. Iona vorbeşte mult, logosul fiind expresia supravieţuirii, „şi-am lăsat vorbă în amintirea mea” ca „universul întreg să fie dat lumii de pomană”, el având aici ipostaza de călător, explorator pe drumul cunoaşterii.

Monologul dialogat

Monologul dialogul continuă cu puternice accente filozofice, exprimând cele mai variate idei existenţiale, „de ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii”, ori cugetări cu nuanţă sentenţioasă „de ce oamenii îşi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?”. Iona doreşte să se simtă liber, „fac ce vreau, vorbesc. Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. Nu mi-e frică”. Prin intruziune narativă şi flash-back, eroul îşi aminteşte povestea chitului, dar aceasta nu-l interesează decât în măsura în care ar fi ancorată în real, dacă ar putea şti reţeta soluţiei de ieşire din situaţia limită, reprezentată de „veşnica mistuire” a pântecului de peşte.

Iona găseşte un cuţit, semn al libertăţii de acţiune şi constată lipsă de vigilenţă a chitului, apoi recomandă că „ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet”, de unde reiese ideea că este necesară o selecţie lucidă a lucrurilor, importante în viaţă. Exprimă un şantaj sentimental („dacă mă sinucid?”) cu jovialitate şi înţelegere pentru imprudenţa chitului, care e tânăr, „fără experienţă”, cuţitul sugerând o variantă, o cale de ieşire din această situaţie anormală, „sunt primul pescar pescuit de el”.

Finalul

În finalul tabloului, Iona devine visător şi se simte ispitit să construiască „o bancă de lemn în mijlocul mării”, pe care să se odihnească „pescăruşii mai Iaşi” şi vântul. „Construcţia grandioasă”, singurul lucru bun pe care l-ar fi făcut în viaţa lui, ar fi „această bancă de lemn” având „de jur împrejur marea”, comparabilă cu „un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului”.

Tabloul al III-lea

Tabloul al III-lea se desfăşoară în „interiorul Peştelui II”, care înghiţise, la rândul său, Peştele I şi în care se află o „mică moară de vânt”, care poate să se învârtească sau să nu se învârtească, simbol al zădărniciei, al donquijotismului. Ideile asupra căruia meditează Iona în acest tablou se referă la viaţă, la condiţia omului în lume, la ciclicitatea existenţială a vieţii cu moartea: „dacă într-adevăr sunt mort şi-acum se pune problema să vin iar pe lume?”. Oamenii sunt copleşiţi de viaţă şi-şi uită „fraţii”, pierd din vedere faptul că sunt semeni şi sunt supuşi aceleiaşi condiţii de muritori, „neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ţi mai vezi fratele”.

Apar doi figuranţi care „nu scot nici un cuvânt”, Pescarul I şi Pescarul II, fiecare cu câte o bârnă în spate, pe care o cară fără oprire, surzi şi muţi (mitul Sisif), simbolizând oamenii ce-şi duc povara dată de destin, dar care nici nu se frământă pentru găsirea unei motivaţii, totul devenind rutină. Iona vorbeşte cu ei, dorind să le înţeleagă această condiţie umilă asumată ca o obligaţie, „aţi făcut vreo înţelegere cât trebuie să rămâneţi mâncaţi?”. Viaţa aici, înăuntru, în spaţiul restrictiv, impus, este plină de „umezeală”, nu este una sănătoasă spiritual, benefică şi atunci se întreabă Iona de ce trebuie să ducă oamenii un astfel de trai, „de ce-i mai mănâncă (chitul), dacă n-are condiţii?”.

Iona devine încrezător, „o scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nici o grijă”, apoi scapă cuţitul şi se închipuie o mare şi puternică unghie, „ca de la piciorul lui Dumnezeu”, o armă cu care începe să spintece burţile peştilor, despărţind „interiorul peştelui doi de interiorul peştelui trei”. Iona rămâne singur cu propria conştiinţă, gândind („stăteam gânduri întregi”) şi acţionând solitar în lumea înconjurătoarei Apar în acest tablou motive literare noi, cu o simbolistică bogată: gemenii, prezenţa ochilor care privesc şi cu care dialoghează interiorizat, reflexiv, întors către sine.

Iona adresează o scrisoare mamei sale, pentru că „în viaţa lumii” există „o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă...”. Deşi i „s-a întâmplat o mare nenorocire”, Iona iubeşte viaţa cu jovialitate şi tristeţe, ideea repetabilităţii existenţiale a omului fiind sugerată prin rugămintea adresată mamei: „Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu”, deoarece „ne scapă mereu ceva în viaţă”, totdeauna esenţialul.

Replicile se succed cu vioiciune şi amărăciune în acelaşi timp, cu tonuri grave sau ironice. Astfel, primind multe scrisori, remarcă faptul că „scriu nenorociţii, scriu”, cu speranţa naufragiatului de a fi salvat de cineva: „Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine - nici unul”, însemnând că pe nimeni nu interesează necazurile tale, te compătimesc, se uită cu milă, dar nimeni nu face nici cel mai mic gest de a te ajuta.

Finalul

Finalul tabloului ilustrează o infinitate de ochi care-l privesc, simbolizând nenăscuţii pe care chitul îi purta în pântece: „Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec [...] şi acum cresc de spaimă. [...] Vin spre mine cu gurile... scoase din teacă. Mă mănâncă!”.

Tabloul al IV-lea

Tabloul al IV-lea îl prezintă pe Iona în gura „ultimului peşte spintecat”, iar din el se vede la început numai „barba lui lungă şi ascuţită [...] care fâlfâie afară”. Respiră acum alt aer, „aer de-al nostru - dens”, nu mai vede marea, ci nisipul ca pe „nasturii valurilor”, dar nu este fericit, pentru că „fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie”. Este singur în pustietatea imensă şi-şi strigă semenii: „Hei, oameni buni!”. Apar cei doi pescari care au în spinare bârnele, iar Iona se întreabă de ce întâlneşte mereu „aceeaşi oameni”, sugerând limita omenirii captive în lumea îngustată „până într-atâta?”.

Orizontul lui Iona se reduce la o burtă de peşte, după care se zăreşte „alt orizont” care este „o burtă de peşte uriaş”, apoi „un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul”. Meditând asupra relaţiei dintre om şi divinitate, Iona nu are nici o speranţă de înălţare, dorind doar un sfat de supravieţuire, „noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere”, după care fiecare se va duce acasă ca „să murim bine, omeneşte”, însă „învierea se amână”.

Drama umană este aceea a vieţii apăsătoare, sufocante, din care nimeni nu poate evada în libertate: „Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, o dată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!” simbolizând ideea că în viaţă omul are un şir nesfârşit de necazuri, de neplăceri care uneori se ţin lanţ. Toţi oamenii sunt supuşi aceluiaşi destin de muritor, toate „lucrurile sunt peşti. Trăim şi noi cum putem înăuntru”. În naivitatea lui, Iona voise să-şi depăşească umila condiţie, aspirase spre o existenţă superioară, deşi ar fi trebuit să se oprească la un moment dat „ca toată lumea”, iar nu să „tot mergi înainte, să te rătăceşti înainte”.

Iona încearcă să-şi prezică „trecutul”, amintirile sunt departe, înceţoşate sugerând părinţii, casa copilăriei, şcoala, poveştile şi nu-şi poate identifica propria viaţă, întrebându-se ce o fi fost „drăcia” aceea „frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu?”. Îşi aminteşte numele: „Eu sunt Iona”. Constată că viaţa de până acum a greşit drumul, „totul e invers”, dar nu renunţă: „plec din nou”, pe tot parcursul acestui monolog dialogat Iona aflându-se şi în ipostaza de auditoriu.

Soluţia de ieşire pe care o găseşte Iona este aceea a spintecării propriei burţi care ar semnifica evadarea din propria carceră, din propriul destin, din propria captivitate. Drama se termină cu o replică ce sugerează încrederea pe care i-o dă regăsirea sinelui, cunoaşterea propriilor capacităţi de acţiune, concluzionând că „e greu să fii singur” şi simbolizând un nou început: „Răzbim noi cumva la lumină”. Acest ultim gest al lui Iona poate fi un gest reflex sau o sinucidere, o părăsire voită a lumii înconjurătoare şi o retragere în sine, aceasta fiind unica salvare pe care o găseşte.

Această dramă este o parabolă, deoarece printr-o alegorie, adică un şir de metafore, Sorescu oferă o pildă de viaţă, din care omul simplu să înveţe că totdeauna puterea, energia şi soluţia de a ieşi dintr-o situaţie limită se află numai în sine, în propria capacitate de supravieţuire.

În concluzie, în parabola Iona, Marin Sorescu adânceşte multitudinea simbolurilor prin ambiguitate, ironie şi limbaj aluziv, confirmând afirmaţia lui Eugen Siomion: „Când un poet scrie teatru, este aproape sigur că piesele lui sunt nişte metafore dezvoltate. Marin Sorescu face excepţie, piesele lui nu intră în categoria incertă a teatrului poetic, deşi, prin tensiunea ideilor şi traducerea unor atitudini umane în simboluri mari, nu sunt lipsite de lirism şi nici de dramatism. Iona, Paracliserul şi Matca sunt opere dramatice în sensul nou, pe care îl dau termenului scriitorii moderni de genul Beckett sau Ionesco: o căutare spirituală”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …