Ion Negoiţescu

Ion Negoiţescu (10 august 1921, Cluj - 6 februarie 1993, Munchen) - poet, prozator, traducător, critic şi istoric literar. Este fiul Lucreţiei (născută Cotuţiu) şi al lui Ioan Negoiţescu, ofiţer şi avocat. Elev încă, la Aiud - va absolvi Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj, în 1940 - aderă la mişcarea legionară şi mai târziu participă la rebeliune, fiind student la Sibiu.

Scrie şi articole militante, de care ulterior se dezice. În 1941 îl cunoaşte pe Eugen Lovinescu, cunoştinţă care, după propriile-i mărturisiri, îi marchează definitiv destinul literar. În 1943 se publică în ziarul „Viaţa” Manifestul Cercului Literar, sub forma unei scrisori adresate lui Eugen Lovinescu. Între semnatari, Negoiţescu figurează cu pseudonimul Damian Silvestru, dar se ştie că textul a fost redactat de el.

În 1945 apare „Revista Cercului Literar”, al cărei redactor unic este. Aici deţine cronica literară (împreună cu Cornel Regman), afirmându-se printr-o surprinzătoare maturitate, prin siguranţa judecăţilor de valoare şi eleganţa stilistică. De altfel, perioada sibiană a Cercului Literar se dovedeşte una extrem de fertilă în planul formaţiei intelectuale şi în privinţa elaborării unei ideologii literare.

După întoarcerea Universităţii la Cluj, Negoiţescu revine în oraşul natal, încercând să continue activitatea cerchistă. Vrea să scoată o revistă sub titlul „Euphorion”, care ar fi sugerat, în concepţia sa, sinteza dintre clasicitatea arhetipală şi spiritul faustic modern. Are proiecte mari, imaginând, de pildă, crearea unui clasicism românesc axat cu precădere pe categoria tragicului. Face lecturi sistematice din filosofie şi din marii mistici, îndeosebi în limba germană. Se pasionează de teatru, susţinând şi o cronică dramatică foarte exigentă şi intrând astfel în conflict cu autorităţile locale. În 1946 va absolvi Facultatea de Litere şi Filosofie.

În 1947 Editura Fundaţiilor Regale îi atribuie Premiul Scriitorilor Tineri. Funcţionează ca bibliotecar la Institutul Medico-Farmaceutic (1948-1950), fiind apoi cercetător (1950-1952) şi secretar al unei şcoli tehnice (1952-1954). În 1961 e arestat, deţinut politic la Jilava, eliberarea survenind în 1964. I se dă funcţia de redactor la „Luceafărul” (1966-1967), apoi la „Viaţa românească” (1968-1971). Mai bine de un deceniu este extrem de activ în critica literară, scoţând mai multe volume care îi consolidează atât originalitatea, cât şi autoritatea.

Îşi şochează contemporanii în primul rând cu studiul Poezia lui Eminescu (1968), în care răstoarnă raportul valoric dintre antume şi postume, privilegiindu-le pe cele din urmă, ca fiind mai apropiate, prin profunzime, de marele romantism european, în special de cel german. Publică totodată un aproape scandalos, pentru mentalitatea vremii, proiect de Istorie a literaturii române, în principiu o replică la Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui George Călinescu. De altminteri, articolele şi cărţile publicate acum cuprind în mare parte fragmente ale viitoarei Istorii...

Impune exclusiv criteriul estetic în evaluarea scrierilor literare, dar şi un mod întrucâtva inedit de a citi literatura, adică dinspre prezent spre trecut, ajungând, bunăoară, la paradoxul unor „influenţe” inverse. Primeşte o bursă de studii în Germania de Vest, i se permite plecarea în 1980 şi rămâne în exil până la sfârşitul vieţii. În 1982-1983 predă literatura română la Universitatea din Munster.

Lucrează intens la Istoria literaturii române, din care primul volum, cuprinzând intervalul 1800-1945, iese de sub tipar în ţară, în 1991. Concomitent, scrie foarte mult despre scriitorii români contemporani, articolele fiind difuzate la postul de radio Europa Liberă şi la Radio Londra, apoi editate postum în culegerea Scriitori contemporani (1994). Produce o serie de articole politice extrem de critice la adresa regimului Ceauşescu şi începe elaborarea memoriilor, nereuşind să ajungă decât până la întâlnirea cu Eugen Lovinescu.

Negoiţescu debutează în presă cu poezia Indiană, apărută în „Naţiunea română” (1937), iar editorial, cu „romanul” suprarealist Povestea tristă a lui Ramon Ocg, publicat în 1941. Primul articol de critică literară este Panorama literaturii române, o recenzie la cartea cu acelaşi titlu a lui Basil Munteanu din „Luceafărul”, revistă a elevilor de la Liceul „Gheorghe Bariţiu” din Cluj (1938).

Până la apariţia „Revistei Cercului Literar”, când se va dedica integral criticii literare, se exersează în proză şi într-o eseistică diversă. Din martie 1937 începuse să ţină un jurnal, în cea mai mare parte pierdut. Fragmentele rămase - editate postum în Ora oglinzilor (1997) - dezvăluie şi ele aceeaşi uimitoare precocitate, o familiarizare uimitoare pentru un adolescent cu numele mari din literatura modernă română şi străină.

Lovinescianismul său de fond, manifestat din etapa Cercului Literar, poate fi dedus şi din micromonografia E. Lovinescu (1970). Negoiţescu preia din Lovinescu teoria sincronismului, însă cu un sens modificat, conform euphorionismului său; sincronismul nu se reduce la stricta actualitate, cultura / literatura română trebuind să se sincronizeze, cumva retroactiv, cu o „Europă culturală arhetipală”, cu o „clasicitate absolută”.

Pe de altă parte, criticul descinde din ceea ce el numeşte „simbolismul” textului lovinescian, revendicându-se şi dintr-o înţelegere a actului critic ca expresie intuitivă. Călinescian până la un punct este Negoiţescu printr-o concreteţe aproape senzuală a limbajului, prin imprevizibilitatea jubilantă a asociaţiilor şi comparaţiilor ori printr-o anumită tehnică a citatului. Cu toate acestea, originalitatea sa rămâne frapantă, pe unele paliere chiar ostentativă.

Cărţile tipărite până la plecarea din ţară sunt în majoritate culegeri de studii şi articole: Scriitori moderni (1966), Însemnări critice (1970), Engrame (1975), Analize şi sinteze (1976) şi Alte însemnări critice (1980). Simptomatic rămâne faptul că, în timp ce îşi construia Istoria literaturii române, simte nevoia să facă elogiul foiletonului critic (cronica şi recenzia), definit drept expresia cea mai vie, imediată, „a modalităţii critice în general şi sarea însăşi a fenomenului literar la un moment dat”.

Negoiţescu este adeptul unei critici creatoare în măsura în care este adeptul unei critici axiologice, unde esteticul reprezintă o valoare de creaţie. Se poate sesiza aici un proces de adaptare, mai exact, de asumare a fenomenului literar în mişcare. Actul critic se exercită, astfel, în două sensuri: pe de o parte, prin descoperirea unor valori noi, iar pe de alta, prin identificarea, în operele mai vechi, a unor semnificaţii rezonante în sensibilitatea contemporană.

Cu toate că, în fond, nu a aderat la nici una dintre formulele noii critici, în sensul imitării lor, Negoiţescu se dovedeşte extrem de sensibil la sensul novator al acestora. Uneori chiar anticipându-le, aşa cum se întâmplă în Poezia lui Eminescu, unde face critică arhetipală. Deşi a apărut în 1968, cartea fusese încheiată în 1954 şi rămâne, alături de Istorie..., opera fundamentală a autorului.

Eminescu este abordat din perspectiva unui proiect vast, care constă în scrierea unei istorii a literaturii române, concomitent cu altă necesară, tranşantă disociere a valorilor. Criticul preia şi radicalizează demersul călinescian de valorificare a postumelor până la schimbarea poziţiei lor valorice faţă de antume. La apariţia studiului reacţia tradiţionaliştilor împotriva acestui „sacrilegiu” a fost extrem de vehementă. În realitate, exegetul nu discreditează poezia eminesciană antumă, ci o disociază de cealaltă, rămasă în manuscrise, aplicând în ambele cazuri acelaşi criteriu de evaluare, care este strict estetic şi vizează lirismul în esenţialitatea sa.

Există, prin urmare, doi poeţi distincţi, unul „plutonic”, altul „neptunic”, primului corespunzându-i lirica postumă, celuilalt cea antumă. Simplificând puţin, plutonicul este romanticul vizionar pur, comparabil cu Schelling, Novalis, Brentano, Jean Paul, Holderlin, pe când neptunicul acoperă vârsta unei conştiinţe estetice clasicizante. Diferenţa se măsoară prin ponderea lirismului, maximă în primul, diminuată mult în al doilea în avantajul conceptualizării şi al fineţii artistice.

Se înţelege că vizionarismul, caracteristic zonei plutonice, izbucneşte fragmentar şi în spaţiul neptunicului. De fapt, între cele două lumi (cu criteriile lor poetice diferite) ar exista o relaţie subtilă, aceea dintre dublurile unei personalităţi scindate. Mai mult - afirmă criticul - poetul şi-a abandonat vizionarismul abisal dintr-o „teamă ciudată”, lăsând în legalitate numai reprezentările „tangibile ale spiritului”.

Poetica implicită a lui Eminescu stă sub semnul contradicţiei dintre viziune şi filosofie, dintre imagine şi concept, sensul procesului de creaţie evoluând înspre abstractizare, cu triumfurile sale din Scrisori ori din Glossa. La extrema cealaltă se găsesc marile poeme vizionare Mureşanu, Memento mori, Miradoniz, Povestea magului călător în stele, Gemenii şi Diamantul Nordului. Trebuie remarcat că în capitolul consacrat poetului în Istoria literaturii române, e avut în vedere doar acest segment al operei poetice, singurul care îl îndreptăţeşte pe autorul cărţii să proclame universalitatea lui Eminescu.

Traseul demonstraţiei critice din Poezia lui Eminescu porneşte de la un vers revelator („De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-şi”), al cărui son profund, cu rezonanţe existenţial-vizionare, „închide” sensurile lirismului plutonic. „Fenomenul originar” al tuturor proiecţiilor mitice eminesciene constă, aşadar, în „plânsul lăuntric al cosmosului”, dar un cosmos nestructurat integral, rămas încă într-o stare de somnolenţă haotică, marcat de „paloarea mortală” a neantului.

Dintr-o asemenea „demonie cosmotică” se desprind nişte figuri emblematice sau arhetipuri prin care se constituie mitologia poetică. Ele sunt Odin, Orfeu, cel „sălbăticit de suferinţă”, şi regele Somn, iar la alt nivel, Călugărul, Poetul şi Monarhul - acestea trei putându-se confunda sub o identitate androgină, la rândul ei configurată ca înger al Morţii. Performanţa hermeneutului se realizează excepţional prin descinderile în „stratul ultim al viziunilor”, în metaforicul esenţial unde se contopesc miticul, magicul, muzica şi poeticul, aici fiind spaţiul misterului văzut ca „liman al morţii” şi clipă a nupţiilor genuine dintre spirit şi trup, înger şi materie.

Poezia antumă, corespondentă neptunicului, cunoaşte în schimb, prin conceptualizare, diminuarea, transformarea sau chiar dispariţia unor categorii ale lirismului specifice zonei plutonice: mitosul, magia, melancolia, somnia etc. Substanţa spirituală se subţiază, cedând iniţiativa „trăirii subiective”, patosului, sentimentului. Viziunile demonice devin „peisaje”, mitosul se dizolvă în elegie. Dar clasicizarea nu e înţeleasă ca un defect, ci doar ca o reprimare a vizionarismului originar.

Deşi nu a avut acelaşi impact ca studiul despre Eminescu, micromonografia E. Lovinescu propune o interpretare în multe privinţe inedită asupra marelui critic. Pentru prima dată Negoiţescu explică aici câteva dintre contradicţiile evoluţiei spirituale a lui Eugen Lovinescu, identificând în „simbolism” sâmburele originar al criticii sale. Dar volumul cel mai spectaculos din deceniul al optulea rămâne Un roman epistolar (1978), cuprinzând corespondenţă cu Radu Stanca şi unde, pe lângă subtilele pasaje referitoare la un singular amor intelectualis din literatura română, abundă fragmente de o formidabilă eclatantă intelectuală. Cele mai vii şi mai pline de promisiuni aparţin anilor ’46-’47, când autorul se afla la Cluj şi credea încă într-un reviriment al Cercului Literar, mai mult chiar - într-o revoluţie structurală a literaturii române. Alături de „euphorionism”, lansează acum conceptul „axiocraţie”, imaginând o lume dominată de criteriul valorilor.

Tot în anii ’70 Negoiţescu publică proză şi versuri în registru decadent şi manierist-estetizante, recuperări, în bună parte, ale anilor de tinereţe. Mai târziu, cartea lui de anvergură este Istoria literaturii române, pe care o dorea editată şi într-un al doilea volum, de vreme ce a lucrat eficient şi la perioada contemporană, după cum se vede din culegerea de articole (unele de sinteză) Scriitori contemporani. Oricum, deşi parţială, Istoria... se referă la epocile esenţiale ale literaturii române şi, ca operă de exil, e concepută cu o ţintă precisă: „ce ne spune literatura română asupra fiinţei noastre axiologice, adică ce suntem noi românii şi cum ne prezentăm noi în confruntarea istoriei?” Nu o metodologie, ci o profesiune de credinţă se înalţă din aceste rânduri.

Concepţia asupra începuturilor literaturii române moderne este lovinesciană, în sensul aplicării ideilor de imitaţie, sincronism şi adaptare din mers la un fond naţional originar. Mai precis, literatura română începe odată cu descoperirea Occidentului, aşadar după 1800. Tot ce a fost înainte cade sub semnul „culturii minore”, însemnând provizorat, absenţa unor creaţii estetice. E de precizat însă că ideea sincronismului funcţionează ca un principiu de evaluare pozitivă, istoricul literar descoperind tocmai vitalitatea mai puţin obişnuită a unei literaturi care a avut, aproape nesperat, „instinctul” sincronizării cu marile literaturi europene.

Metodologic, Istoria... nu pune probleme deosebite. Materia e organizată cronologic şi compartimentată destul de convenţional, tradiţional adică, pe epoci, în cadrul acestora scriitorilor consacrându-li-se articole analitice concentrate. Un mic scandal a stârnit, datorită mai cu seamă asumării deschise a opţiunilor homoerotice, Straja dragonilor (1994), gândită ca o primă piesă dintr-un amplu proiect autobiografic. Deformat prin lupa estetismului, destinul autorului apare scăldat acum într-o altă lumină, pigmentată cu asociaţii livreşti, dar şi cu introspecţii pătrunzătoare, care sintetizează senzualitatea stridentă şi confesiunea nudă. Ca o oglindă autoreflexivă, cartea revelează faţa „plutonică” a lui Negoiţescu.

Opera literară

  • Povestea tristă a lui Ramon Ocg, Sibiu, 1941;
  • Despre mască şi mişcare, Sibiu, 1944;
  • Scriitori moderni, Bucureşti, 1966;
  • Poezia lui Eminescu, Bucureşti, 1968;
  • Sabasios, Bucureşti, 1968;
  • Poemele lui Balduin de Tyaormin, Bucureşti, 1969;
  • E. Lovinescu, Bucureşti, 1970;
  • Însemnări critice, Cluj, 1970;
  • Lampa lui Aladin, Bucureşti, 1971;
  • Moartea unui contabil, Bucureşti, 1972;
  • Engrame, Bucureşti, 1975;
  • Analize şi sinteze, Bucureşti, 1976;
  • Viaţa particulară, Bucureşti, 1977;
  • Ion Negoiţescu - Radu Stanca, Un roman epistolar, Bucureşti, 1978;
  • Alte însemnări critice, Bucureşti, 1980;
  • În cunoştinţă de cauză. Texte politice, Cluj Napoca, 1990;
  • Istoria literaturii române, I, Bucureşti, 1991;
  • Scriitori contemporani, ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Cluj Napoca, 1994;
  • Straja dragonilor, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Vartic, Cluj Napoca, 1994;
  • Ora oglinzilor, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dan Damaschin, Cluj Napoca, 1997;
  • Dialoguri după tăcere. Scrisori către S. Damian, Bucureşti, 1998;
  • Primăvara elveţiană şi alte proze, ediţie îngrijită de Ioan Milea, Piteşti, 1999;
  • Despre E. Lovinescu, ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Piteşti, 1999;
  • Însemnările unui cosmopolit, ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Piteşti, 1999.

Antologii

  • De la Dosoftei la Ştefan Augustin Doinaş, ediţie îngrijită şi prefaţă de Cornel Regman, Cluj Napoca, 1997.

Traduceri

  • L.N. Tolstoi, Hagi-Murad, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Mihail Calmâcu);
  • M. Koţiubinski, Aşa e scris în cartea vieţii, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu V. Vasiliu);
  • E.P. Kiriliuk, Taras Şevcenko, marele poet ucrainean democrat-revoluţionar, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu Eleonora Mircea);
  • V.E. Evgheniev-Maximov, Drumul de creaţie al lui N.A. Nekrasov, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu N. Stoian şi D. Năstase);
  • Howard Fast, Tony şi portiţa fermecată, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Andrei Bantaş);
  • Erich Auerbach, Mimesis, prefaţă de Romul Munteanu, Bucureşti, 1967;
  • Georg Christoph Lichtenberg, Aforisme, Bucureşti, 1970;
  • Friedrich Holderlin, Poezii, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Ştefan Aug. Doinaş şi Virgil Nemoianu).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …