Ion Heliade Rădulescu

Ion Heliade Rădulescu (6 ianuarie 1802, Târgovişte - 27 aprilie 1872, Bucureşti) - poet, prozator, traducător, politician, filolog, îndrumător literar şi animator cultural. Tatăl, Ilie Rădulescu, a fost căpitan de poteră, apoi a slujit o vreme ca polcovnic în armata rusească, dobândind şi o oarecare avere: o moşie în judeţul Ialomiţa şi o casă în Bucureşti. Mama, Eufrosina (născută Danielopol), era dintr-o familie de negustori greci sau aromâni stabiliţi în Bucureşti.

Heliade şi-a început instrucţia în greceşte, cu un dascăl Alexe, şi abia la 10 ani învaţă să citească româneşte pe o carte cu slove chirilice. La moşie citeşte Alexandria, numeroase legende religioase şi populara carte a lui Ioan Barac, Istorie despre Arghir cel frumos şi Elena cea frumoasă şi pustiită crăiasă. Studiile greceşti şi le-a continuat la Bucureşti cu călugărul Naum (poate Râmniceanu), apoi, din 1814, la Academia Domnească de la Schitu Măgureanu. Aici, prin dascălul grec Constantin Vardalah, Heliade capătă primele noţiuni de filosofie iluministă şi cunoaşte scrierile lui Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Condillac, Destutt de Tracy. Retorica şi poetica le învaţă după Boileau, La Harpe, Marmontel şi Hugh Blair. Din şcoala grecească i-a rămas şi numele Eliad sau Eliade (după prenumele grecizat al tatălui), cu care a semnat multă vreme.

În 1818 se mută la şcoala românească de la „Sf. Sava”, de curând înfiinţată de Gheorghe Lazăr. La numai 18 ani, predă, alături de Lazăr, aritmetica şi geometria, iar după retragerea acestuia devine conducătorul şcolii, având printre elevi pe Stanciu Căpăţâneanu, Grigore Pleşoianu şi N. Ruset, mai târziu şi pe viitorii săi adversari: Cezar Bolliac şi Ion Ghica. A predat timp de 6 ani lecţii de matematică, de gramatică românească, cunoştinţe de filosofie şi retorică. Chemat de Dinicu Golescu, participă, alături de Stanciu Căpăţineanu, la întemeierea Societăţii Literare (1827), ale cărei statute, redactate de el, cuprindeau, ca principale obiective, transformarea şcolii de la „Sf. Sava” în colegiu, crearea de şcoli primare săteşti, editarea unor ziare în limba română, încurajarea traducerilor din literatura universală, fondarea unui teatru naţional, reforme sociale antifeudale.

La 1828 tipăreşte la Sibiu Gramatica românească, prelucrată după un model francez; în anul următor scoate „Curierul românesc”, primul ziar apărut în Ţara Românească. Odată cu achiziţionarea unei tipografii, începe o bogată activitate editorială, în care traducerile au întâietate. Cu rare excepţii, scriitorii afirmaţi în această perioadă au debutat sau şi-au publicat principalele opere în „Tipografia lui Eliad”. Printre ei se află Grigore Alexandrescu (rudă cu soţia lui Heliade, Maria Alexandrescu), prieten apropiat până la izbucnirea unui conflict care i-a despărţit pentru totdeauna. În 1833, împreună cu I. Câmpineanu şi Costache Aristia, fondează Societatea Filarmonică şi în curând preia conducerea Şcolii de literatură, declamaţiune şi muzică vocală, contribuind efectiv la unele reprezentaţii teatrale în limba română. În sprijinul teatrului românesc a editat şi „Gazeta Teatrului Naţional” (1835-1836). Divergenţele politice şi personale, polemicile în jurul limbii literare au dezbinat conducerea societăţii, au grăbit destrămarea ei şi au accentuat adversitatea dintre Heliade şi ceilalţi reprezentanţi ai mişcării naţionale de înnoire politică şi culturală.

În aceeaşi perioadă îşi continuă activitatea de editor şi traducător. Îi apare primul volum de versuri originale: Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie (1836). În publicaţiile sale, „Curierul românesc”, „Muzeu naţional” (1836), „Curier de ambe sexe” (1837), „Almanah literar pe anul 1839”, semnează versuri originale şi traduceri, articole de teorie şi critică literară, numeroase intervenţii în dezbaterile privitoare la limba română. După modelul lui Aime Martin, lansează proiectul unei „Biblioteci universale” prin care urmărea traducerea şi editarea sistematică a principalelor opere filosofice, literare şi istorice din Antichitate până în epoca modernă. Între 1843 şi 1848 este director al Arhivei Ţării Româneşti.

În preajma evenimentelor de la 1848 se alătură comitetului revoluţionar, participă direct la toate acţiunile (Proclamaţia de la Izlaz este, în cea mai mare parte, redactată de el), e ales ministru în Guvernul Provizoriu, apoi membru al Locotenentei Domneşti împreună cu Nicolae Golescu şi Christian Tell. Adept al acţiunilor moderate, în opoziţie cu aripa radicală a revoluţionarilor, s-a pronunţat împotriva împroprietăririi clăcaşilor, pentru o înţelegere cu Turcia şi pentru o desprindere totală de sub protectoratul Rusiei. După înfrângerea revoluţiei pleacă în exil la Paris, apoi se stabileşte în insula Chios, împreună cu familia, şi, în ultimii ani, din nou la Paris.

În anii exilului (1848-1858) publică intens articole şi broşuri politice în română şi în franceză, prezentând opiniei publice din străinătate, dintr-o perspectivă subiectivă, deseori deformatoare, evenimentele de la 1848, dar atrăgând totodată atenţia puterilor europene asupra Ţărilor Române. Iritarea împotriva unor tovarăşi de exil (Ion Ghica, C.A. Rosetti, Cezar Bolliac), manifestările de grandomanie sunt agravate de treptata lui izolare şi de pierderea influenţei politice. Întors defintiv în ţară, în 1859, după o călătorie la Londra şi Paris, încearcă să reintre în viaţa politică.

Scoate din nou, pentru scurt timp, „Curierul românesc” (acum „Curierul român”, 1859), urmat de un jurnal politic şi literar, „Proprietarul român” (1860), este chiar ales deputat de Muscel în 1864, dar politiceşte devenise o figură anacronică, depăşit de evoluţia evenimentelor, uitat de aproape toţi foştii susţinători sau discipoli. Nici bogata activitate publicistică (în 1868 începe şi reeditarea întregii sale opere poetice - Curs întreg de poezie generală, în patru volume), nici alegerea ca preşedinte de onoare al Societăţii Academice Române în 1867 (de unde a şi demisionat, de altfel, în urma respingerii proiectelor sale ortografice) nu i-au putut reface vechea înrâurire asupra contemporanilor.

Heliade este, prin structură şi preocupări, un spirit enciclopedic, obsedat de proiecte grandioase. În toate iniţiativele, ca şi în opera sa, el îşi dezvăluie, cu o intensitate şi o consecvenţă neîntâlnite până atunci în cultura românească, vocaţia universalităţii. În filosofia iluministă şi în scrierile cărturarilor Şcolii Ardelene a aflat de la început impulsurile de care avea nevoie pentru a-şi descoperi menirea şi principala direcţie de acţiune: „luminarea” culturală a românilor, văzută ca singura cale pentru constituirea unei naţiuni civilizate şi independente. Sub influenţa directă a lui Gheorghe Lazăr şi a lui Dinicu Golescu, el şi-a dat seama că înnoirea şi modernizarea culturii, aşezarea ei pe temelii naţionale trebuie realizate simultan, urmărindu-se emanciparea prin unificarea limbii, prin cultură şi literatură.

La baza procesului de renaştere naţională aşeza tradiţia istorică, religioasă, politică. Înnoirile cu efect civilizator, de orice natură, nu puteau porni decât de la această tradiţie, printr-o adaptare firească. Dar pentru că rămânerea în urmă era alarmantă, acţiunea de culturalizare a fost iniţiată cu frenezie, într-un ritm care, pentru început, nu îngăduia o asimilare temeinică a formelor de cultură străine. Toate măsurile iniţiate de Heliade sau la care el s-a alăturat numai dovedesc existenţa unui program complex, sistematic, pus în aplicare, în măsura posibilităţilor, punct cu punct. De aceea, el s-a impus printre contemporani în primul rând ca îndrumător şi deschizător de drumuri în cultură şi este, până în preajma revoluţiei de la 1848, cel mai însemnat ctitor în cultura românească. Izbânda întregului program cultural depindea în primul rând de crearea limbii literare.

Prefaţa Gramaticii româneşti, studiul Repede aruncătură de ochi asupra limbei şi începutului românilor (1832), scrisorile către Costache Negruzzi (1836) reiau, cu argumente diferite, aceeaşi idee: poporul român, pentru a deveni o naţiune, are nevoie de o limbă unitară; aceasta trebuie să aibă ca bază limba populară şi pe cea a textelor bisericeşti, să se cultive şi să se mlădieze prin traduceri, să se îmbogăţească prin explorarea tuturor graiurilor vorbite de români şi prin cuvinte noi, împrumutate din latină sau din celelalte limbi romanice „surori”, adaptate la formele morfologice ale limbii române. Ortografia, pe care o reduce la 28 de semne, era alcătuită, cu puţine excepţii, după principiul fonetic.

Ideile lingvistice şi reformele propuse de Heliade în spiritul evoluţiei fireşti a limbii române, susţinute de o amplă campanie prin presă, şcoală, traduceri (campanie la care au participat principalele forţe culturale din Ţara Românească şi Moldova), au avut un rol hotărâtor în procesul de formare şi de consolidare a limbii române literare. După 1840 unele tendinţe puriste din concepţia sa lingvistică iau amploare, Heliade devenind, de fapt, adversarul propriilor principii de la 1828 (Paralelism între limba română şi italiană, 1840, Vocabular de vorbe streine în limba română, adică slavone, ungureşti, turceşti, nemţeşti, greceşti etc., 1847). Limba română literară - considerată acum operă a specialiştilor sau a unui geniu reformator - urma să fie „purificată” de toate cuvintele neromanice, care ar fi trebuit înlocuite cu altele, de origine latină şi mai ales italiană.

Bună parte din scrierile lui Heliade se vor resimţi grav de inovaţiile şi fanteziile puriste şi italienizante. Rătăcirile lingvistice, greşelile politice, izolarea ostentativă a omului dornic numai să conducă, nu să şi colaboreze cu alţii, întunecă treptat imaginea mentorului cultural. În exil, sub influenţa socialiştilor utopici, preocupările sale sunt îndeosebi de natură filosofică şi religioasă. Ideile care îl preocupă acum (expuse în Biblicele sau Notiţe istorice, filosofice, religioase şi politice asupra Bibliei, 1858, şi în Echilibru între antitezi sau Spiritul şi materia, 1869) vădesc, în ciuda unor speculaţii confuze, aceeaşi înclinare spre o explicare unitară, dialectică a lumii. Esenţa vieţii se reduce la coexistenţa elementelor perechi - unul activ şi altul pasiv - nu opuse, ca în dialectica hegeliană, ci complementare, elemente care se unesc într-o sinteză, alcătuind o „triadă” ce asigură armonia universului.

Din această filosofie eclectică au ieşit liniile esenţiale ale gândirii lui Heliade - cultul raţiunii care domină „materia” şi haosul, aspiraţia spre absolut şi spiritualitate - cu efecte considerabile mai ales în poezia sa. Sinteza fenomenelor complementare, din natură şi din viaţa socială, în care a crezut de la început, a generat şi convingerea în necesitatea îmbinării permanente a tradiţiei şi a inovaţiei şi, de asemenea, adoptarea unui „conservatorism progresist”, în numele căruia, spre sfârşitul vieţii, va ataca deseori demagogia şi formele străine neasimilate. Pe măsură ce se înstrăinează de ceilalţi revoluţionari români exilaţi, cufundat în lectura Bibliei (pe care o traduce, parţial, şi o comentează), se consideră profetul neînţeles şi nerecunoscut de poporul pe care el l-a „mântuit”. Îndrumătorul a devenit un proroc îndurerat şi vindicativ, de o neobişnuită vehemenţă pamfletară la adresa prea numeroşilor săi duşmani. Firea sa egolatră şi dominatoare nu i-a îngăduit asocierea de lungă durată cu oamenii de valoare ai epocii, cu care a avut, nu o dată, idealuri comune.

Poezia lui Heliade, scrisă de-a lungul unei jumătăţi de secol, exprimă în gradul cel mai înalt structura complexă a unui creator foarte inegal, cu aspiraţii şi ambiţii care-i depăşesc posibilităţile, cu o bogăţie tematică fără pereche în lirica românească de până la Mihai Eminescu. Poetul a încercat toate speciile genului din dorinţa de a oferi „modele” şi de a stimula şi îndruma tinerele talente, dar şi pentru că se credea la fel de dotat pentru toate formele poetice. Prelucrările versificate ale lui Ioan Barac şi stihurile lui Athanasios Christopoulos au însemnat pentru el cea dintâi întâlnire cu poezia, dar adevăratul debut se produce sub puternica influenţă a lui Lamartine.

Primele poezii sunt elegii, sonete şi ode care pornesc de la motive romantice comune şi celorlalţi poeţi munteni: curgerea timpului, deşertăciunea vieţii, ruinele ca simbol al trecutului, destinul poetului. Interesul acestor scrieri - versificaţii reuşite ale unui bun meşteşugar, lipsite însă de vibraţie lirică autentică - stă mai mult în câteva note inedite, care îl detaşează de poezia epocii. În lirica erotică, autorul, deloc sentimental sau tânguitor, trece repede peste clişeele elegiace şi idilele lui de dragoste devin imnuri închinate căsniciei. Singular în poezia românească din prima jumătate a secolului al XIX-lea este Heliade prin simbolizarea pornirilor interioare contradictorii (Serafimul şi heruvimul, Visul). Odată cu primele înrâuriri ale creaţiei lui Victor Hugo, cu care avea puternice afinităţi, poetul român evoluează spre o gesticulaţie romantică, declamatorie, de tip mesianic, plină de grandilocvenţă, de simboluri şi de alegorii. Poemele capătă treptat o coloratură socială şi religioasă mai evidentă.

Destinul omenirii şi îndeosebi locul poetului-profet în univers constituie acum teme dominante, încă de la 1836 se observă intenţia lui Heliade, acaparat de planuri vaste, de a-şi gândi opera ca „un tot”, un unic şi uriaş poem, Umanitatea, compus din mai multe cicluri, realizate fragmentar în Căderea dracilor, Anatolida sau Omul şi forţele şi Sânta Cetate. Poemul Anatolida (care include şi Căderea dracilor într-o versiune revizuită), scris la mari intervale de timp şi neterminat, ambiţiona să fie o operă cu semnificaţie transcendentă, care urma să expună în versuri istoria omenirii, de la crearea şi „căderea” omului până la imaginea unei societăţi viitoare, utopica „Sânta Cetate”, în care vor domni armonia, raţiunea, „spiritul”, simbolizând „victoria omului asupra zeului Forţa”.

Este o încercare temerară, neizbutită, în care reminiscenţele din Biblie, din Paradisul pierdut al lui Milton, din Infernul şi Paradisul lui Dante, din Legenda secolelor a lui Victor Hugo şi din utopiile lui Jules Michelet şi Pierre Leroux nu se contopesc într-o creaţie unitară. Artificial şi discursiv, scris într-o limbă neologistică bizară, poemul impune, totuşi, prin amploarea viziunilor cosmice şi prin tendinţa de a reînvia mituri străvechi. Fade şi lipsite de culoare în descrierea tărâmurilor cereşti populate de îngeri şi heruvimi, versurile capătă energie şi pregnanţă în sugerarea marilor tulburări cosmice, provocate de căderea forţelor infernale.

Heliade este în literatura română primul poet care aspiră să realizeze o panoramă romantică şi fără îndoială că unul din izvoarele marilor poeme eminesciene trebuie căutat şi în construcţiile poetice heliadeşti. Din aceeaşi viziune religioasă, romantică, aplicată de astă dată la istoria românilor, s-a născut şi „fragmentul epic” dintr-o proiectată epopee naţională, Michaida. Hiperbolizat în erou romantic, exponent al divinităţii, Mihai Viteazul (ca şi Mureşanu din poemul lui Eminescu) nu este decât o întruchipare a unui ideal creştin şi social abstract.

Încercarea de epopee, retorică şi ceţoasă, este salvată parţial de episoade realiste (sfatul boierilor, descripţia codrului, dialogurile), în care poetul se simţea mai stăpân pe mijloacele sale. Filonul romantic al elanurilor vizionare coexistă în poezia lui cu cel autohton, al mitologiei populare. Din acesta din urmă au izvorât câteva reuşite poetice depline, dintre care se detaşează capodopera sa, Zburătorul (1843). Neliniştea erotică a fetei, realizată într-o confesiune de mare autenticitate şi bogăţie a senzaţiilor, este plasată într-un spaţiu patriarhal, unde ritmurile firii şi ale lumii au dintotdeauna aceeaşi cadenţă şi acelaşi mister. Se sugerează astfel, cu mijloace lirice remarcabile, atmosfera de vrajă şi supranatural care însoţeşte ivirea sentimentului de dragoste.

Heliade s-a dovedit foarte înzestrat pentru poezia satirică şi fabulă, în care îşi putea desfăşura în voie temperamentul polemic, verva pamfletară, jovialitatea, limbajul viguros şi colorat. Poemele comice compuse în sprijinul unor campanii politice (O festă în comemorată zilei de 23 sept. 1845 sau Cobza lui Marinică, Păcală şi Tândală sau Cavalerul şi scutierul) şi multe dintre fabulele sale (Măciaşul şi florile, Un muieroi şi o femeie, Muştele şi albinele) dezvăluie o mare slăbiciune pentru bufonerii lexicale, jocuri de cuvinte şi înşirări de vocabule fără sens, parodiind descântecul. Duritatea invectivelor este atenuată de impresia finală de gratuitate şi joc, de farmecul, spontaneitatea şi umorul dialogurilor, în alte satire (Ingratul, îndeosebi) înverşunarea polemică ia forma pamfletului şi a blestemelor clocotind de ură.

Heliade a fost un prozator de mare talent, dar nici una din scrieri nu este pe măsura înzestrării sale. Fără să persevereze în vreo direcţie anume, el s-a dovedit la fel de dăruit pentru proza poematică (Imn către holeră), ca şi pentru cea satirică sau pentru memorialistică. Verva polemistului şi a povestitorului s-a exersat mai întâi în prefeţele volumelor originale sau traduse. Prefaţa la Gramatica românească cuprinde pagini antologice. Aici, scriitorul, în postura de pedagog al contemporanilor săi, foloseşte cu naturaleţe un ton sfătos, familiar, închipuindu-şi un auditoriu complice, care face haz de adversarii imaginari. Spirit satiric, observator de moravuri şi tipuri umane, autorul era un mare amator de „caractere” şi „fiziologii” de factură clasică. Cele câteva portrete realizate în Bată-te Dumnezeu! (Coconita Drăgana), Coconul Drăgan, Domnul Sarsailă autorul şi numeroase altele răspândite prin scrierile politice sau memorialistice pun în valoare mijloace remarcabile: caricatura rapidă, umorul popular, bogăţia vocabularului, spontaneitatea replicii. „Fiziologistul” are un fel de jubilaţie răutăcioasă în contemplarea tipului social care, odată individualizat, este pus să susţină un adevărat recital pentru a-şi dezvălui ridicolul.

Scriitorul adoptă întotdeauna poziţia omului de rând, plin de bun-simţ, care persiflează cu umor aerele superioare ale parvenitului, obtuzitatea unor demnitari, impostura autorilor „neînţeleşi”. În scrierile politice şi filozofice (Memoires sur l’histoire de la regeneration roumaine ou sur les evenements de 1848 accomplis en Valachie, 1851, Biblicele sau Notiţe istorice, filosofice, religioase şi politice asupra Bibliei, Echilibru între antitezi sau Spiritul şi materia etc.), ca şi în scrisori, el vădeşte, de asemenea, mari însuşiri de prozator. Se întâlnesc aici, într-o alternare deseori surprinzătoare, oratorul solemn, stăpân pe mijloacele retoricii, poetul profet, copleşit de măreţia atribuţiilor sale divine, pamfletarul veninos şi sarcastic, povestitorul şi memorialistul plin de nerv, bârfitor şi familiar, iubitor de snoave şi pilde populare. De altfel, tonul biblic, de veneraţie divină şi elevată aspiraţie spre sublim şi frumuseţi abstracte, alături de invective şi blesteme, cu violenţe de expresie rar întâlnite, sunt caracteristice întregii sale opere. Numai la B.P. Hasdeu, Alexandru Macedonski şi Tudor Arghezi, cărora le este în multe privinţe precursor şi model, îmbinarea unor asemenea atitudini extreme va mai fi atât de accentuată.

Format în spiritul esteticii clasiciste, Heliade a fost totuşi foarte receptiv la marile curente literare contemporane, iar crezul estetic, expus teoretic sau implicat în creaţia proprie, departe de a fi unitar, cuprinde tendinţe diferite, uneori opuse, într-o alăturare caracteristică spiritului său, dar şi perioadei de tranziţie în care se afla literatura română în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Din Arta poetică a lui Boileau şi din La Harpe a luat cultul perfecţiunii formale („clasic” la Heliade înseamnă „perfect”), ideea necesităţii regulilor artistice şi preferinţa pentru oglindirea în artă a sentimentelor general umane. Din Marmontel (ale cărui Elemente de literatură le-a tradus şi folosit în cursurile de poetică şi stilistică) a preluat credinţa în misiunea moralizatoare a artei şi îndoiala asupra imuabilităţii valorilor. Multe dintre trăsăturile temperamentului său artistic, ca şi influenţa lui Hugo l-au îndreptat însă hotărâtor spre estetica romantică. Îl atrăgeau mai ales rolul excepţional acordat poeziei şi poetului în viaţa socială, contestarea modelelor absolute şi cultivarea originalităţii, dorinţa de a reînvia epopeea, viziunile grandioase, poetico-religioase asupra universului.

Cultul Bibliei, văzută ca operă artistică desăvârşită, şi mesianismul socialiştilor utopici n-au făcut decât să-i întărească latura romantică. Spre romantism era atras şi prin obiectivele naţionale şi sociale ale întregii sale activităţi. De aceea, „obiceiurile veacului” şi „culoarea locală” pentru care pleda Victor Hugo au fost imediat încorporate de scriitorul român în teoretizările asupra artei şi literaturii. În viziunea lui romantică şi utopică, poezia însemna încununarea tuturor virtuţilor creatoare ale omului, mijlocul prin care acesta se poate asemui cu creaţia - şi ea poetică - a divinităţii. La înaltele ţeluri morale ale poeziei, în concepţia sa s-a adăugat mesianismul lui Hugo, sporind şi aureolând imaginea poeziei ca nobilă armă de luptă pentru civilizare, emancipare naţională şi cultură. Poetul devenea un geniu profetic ce păşeşte înaintea popoarelor „cu lira în mână”, creator de limbă, de legi şi de religii.

Mereu preocupat de îndrumarea vieţii artistice şi de educarea publicului, Heliade a scris numeroase articole, prefeţe, prelegeri care cuprind expuneri de principii estetice sau de teorie literară, reguli de stil, de prozodie şi retorică. El are, în această perioadă, cea mai importantă contribuţie la constituirea teoriei literare româneşti. Însoţind de multe ori teoretizările cu exemplificări din propria creaţie, ia în discuţie varietăţile stilului, unele chestiuni de versificaţie şi de metrică, genurile şi speciile literare, definite după normele clasiciste, dar exemplificate, de cele mai multe ori, cu opere romantice. Creaţia literară se confundă cu poezia şi, ca orice artă sau „meşteşug”, îşi are „limba ei” - idee estetică modernă, pe care o enunţa în 1831 în prefaţa la Regulile sau gramatica poeziii, tradusă după Levizac şi Moysant.

Heliade a acordat criticii literare o atenţie redusă, deşi are şi în acest domeniu merite de precursor. A înţeles prin critică mai mult o analiză a poeziilor sub aspect stilistic şi prozodic, cum a şi făcut, pe un ton zeflemitor, în cazul versurilor lui Grigore Alexandrescu (Critica literară). Lui George Bariţiu îi propunea, în 1838, o rubrică de „analis” a poeziilor în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, în care critica să fie „frăţească, iar nu amară”, în genere însă, ţinând seama de starea precară a literaturii naţionale în curs de formare, a negat oportunitatea criticii. Fiind o judecată care se întemeiază pe „pravili”, critica trebuia să fie precedată de apariţia unui mare număr de opere, din care să se aleagă modelele de urmat, în numele cărora viitorii critici „judecători” vor avea îndreptăţirea să aprecieze valoarea unei lucrări (Asupra traducţiei lui Omer).

Mai apropiată vederilor sale din tinereţe era o atitudine pedagogică, de îndrumare înţelegătoare a talentelor, de stimulare a unei activităţi constructive. A încurajat în egală măsură scrierile originale şi traducerile, ceea ce i-a adus critica justificată a lui M. Kogălniceanu. Abia după întoarcerea din exil a adoptat o netă atitudine critică faţă de literatura contemporană (este printre primii care semnalează „boala autorlâcului”), dar intervenţiile sale negatoare sunt provocate în bună parte de adversităţi personale sau politice (Grigore Alexandrescu, Cezar Bolliac, C.A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, uneori chiar Vasile Alecsandri). Cuvântul său îşi pierduse mult din autoritate, căci atitudinea estetică şi culturală pe care o reprezenta începea să fie depăşită.

Ca traducător, Heliade a manifestat de la început preferinţa pentru poezie şi epopee. În tinereţe a tradus fragmente, nepublicate, din poemele lui Hesiod (Operele şi zilele şi Theo-gonia) şi din lirica poetei Sappho. El are meritul de a fi introdus la noi, prin culegeri cuprinzătoare, poezia lui Lamartine şi Byron, deşi nu avea afinităţi cu lirismul delicat al primilor poeţi romantici. Din literatura clasică franceză şi din cea a Luminilor a ales opere reprezentative: Amfitrion de Moliere, Arta poetică a lui Boileau (tradusă parţial), tragediile lui Voltaire Fanatismul sau Mahomet prorocul şi Brutu, precum şi Mia sau Nuoa Eloise de J.J. Rousseau sau povestirile morale ale lui Marmontel. Din marile poeme pe care şi le-a luat ca model pentru creaţiile proprii a încercat câteva transpuneri, rămase neîncheiate: Gerusalemme liberata (cântul VII) de Torquato Tasso, Orland furiosul de Ariosto, Infernul de Dante şi Fingal de Ossian.

A tradus şi prelucrat numeroase fabule de La Fontaine, P. Lachambeaudie, J.P. Viennet. După o versiune franceză a lui Florian a dat prima tălmăcire românească din Cervantes (Don Chişot de la Mancha, 1840). Dintre romancierii contemporani a ales pe Al. Dumas (Din Corricolo, Speronare) şi pe E. Sue (Crucea de argint). În „Curierul românesc” şi „Curier de ambe sexe” sunt răspândite articole, fragmente tălmăcite din numeroşi autori: Herodot (în manuscris au rămas şi primele două cărţi din Istorii), Xenofon, Vergiliu, Horaţiu, Goethe (Cântecul Margaretei din „Faust” şi pasaje din convorbirile cu Eckermann), La Bruyere, La Rochefoucauld, La Harpe, A. Karr, Saint Marc-Girardin, J. Joubert, George Sand, Chateaubriand, M-me de Genlis, Balzac, E. Legouve, E. Texier, E. Young, E. Bulwer-Lytton, W. Scott, Caroline Norton, Fr. Marryat şi G.B. Zappi. Traducerile, utile şi cu ecou considerabil în epocă, întreprinse cu scopul mărturisit de a contribui la mlădierea limbii române şi de a o face aptă pentru exprimarea ideilor şi sentimentelor „înalte şi pline de patimă”, nu sunt totuşi ale unui tălmăcitor de vocaţie, atent la redarea fidelă a originalului. A argumentat (Asupra traducţiei lui Omer) necesitatea „identificării” cu originalul, dar destul de des s-a abătut el însuşi de la acest principiu, îngăduindu-şi modificări şi adăugiri masive.

Heliade are meritul de a fi pus în circulaţie în cultura noastră un număr impresionant de autori şi opere din literatura universală. Orientările mai importante din poezia paşoptistă îşi au rădăcinile şi în bogata sa activitate de traducător, îndeosebi până la 1848 el a contribuit într-o măsură hotărâtoare prin iniţiativele editoriale şi publicistice, prin ideile estetice şi de teorie literară răspândite, prin exemplul propriei creaţii la constituirea literaturii române moderne şi la închegarea unei tradiţii culturale.

Opera literară

  • Gramatica românească, Sibiu, 1828; ediţie îngrijită şi introducere de Valeria Guţu Romalo, Bucureşti, 1980;
  • Culegere din scrierile lui I. Eliad de proze şi de poezie, Bucureşti, 1836; ediţia II, Bucureşti, 1836;
  • Hristianismu la începutul său, Bucureşti, 1836;
  • Asupra traducţiei lui Omer, Bucureşti, 1837;
  • Căderea dracilor, Bucureşti, 1840;
  • Mic curs de morală, Bucureşti, 1840;
  • Paralelism între limba română şi italiană, partea I, Bucureşti, 1840;
  • Paralelism între dialectele român şi italian sau Forma ori gramatica acestor două dialecte, Bucureşti, 1841;
  • Michaiu, Bucureşti, 1848;
  • Souvenirs et impressions d’un proscrit, Paris, 1850;
  • Memoires sur l’histoire de la regeneration roumaine ou sur les evenements de 1848 accomplis en Valachie, Paris, 1851;
  • Epistole şi acte ale oamenilor mişcării române din 1848, Paris, 1851;
  • Ciclopele tristei figure. Tantalida sau Tândală şi Păcală, Paris, 1854; ediţia II, Bucureşti, 1860;
  • Descrierea Europei după tratactul din Paris, Paris, 1856;
  • Biblicele sau Notiţe istorice, filosofice, religioase şi politice asupra Bibliei, Paris, 1858;
  • Literatura. Critica, I, Bucureşti, 1860;
  • Diverse. Colecţie de brebenei şi viorele, Bucureşti, 1860;
  • Diverse, Bucureşti, 1860;
  • Diverse. Poezii inedite, Bucureşti, 1860;
  • Proces general între două ordii şi naţie sau Spoiţii cu roşu şi spoiţii cu alb, Bucureşti, 1861;
  • Prescurtare de istoria românilor sau Dacia şi România, Bucureşti, 1861; ediţia II (Elemente de istoria românilor sau Dacia şi România), Bucureşti, 1869;
  • La înmormântarea reposatului Ioan Văcărescul, Bucureşti, 1863;
  • Curs întreg de poezie generală, I-IV, Bucureşti, 1868-1880;
  • Echilibru între antitezi sau Spiritul şi materia, Bucureşti, 1869; ediţia I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Petre V. Haneş, Bucureşti, 1916;
  • Imnul creaţiunii, Bucureşti, 1869;
  • Serafita şi Oda românilor, Bucureşti, 1872;
  • Curs de poezie generală. Satirele şi fabulele, Craiova, 1883;
  • Scrisori din exil, publicat de N.B. Locusteanu, Bucureşti, 1891;
  • Istoria critică universală, I-II, Bucureşti, 1892-1893;
  • Amintiri asupra istoriei regenerărei române sau Evenimentele de la 1848, Bucureşti, 1893;
  • Amintirile şi impresiile unui proscris, traducere de G.O. Gârbea, Bucureşti, 1916; ediţia (Suvenire şi impresii ale unui proscris), ediţie îngrijită şi prefaţă de Maria Protase, Cluj Napoca, 1975;
  • Acte şi scrisori, publicat de Emil Vârtosu, Bucureşti, 1928;
  • Scrieri literare, ediţie îngrijită şi prefaţă de George Baiculescu, Craiova, 1939;
  • Scrieri politice, sociale şi linguistice, ediţie îngrijită de George Baiculescu, Craiova, 1942;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Dumitru Popovici, Bucureşti, 1939-1943;
  • Opere, I, III, ediţie îngrijită de Vladimir Drimba, introducere de Alexandru Piru, Bucureşti, 1967, 1975;
  • Scrieri alese, ediţie îngrijită de Vladimir Drimba, prefaţă de Constantin Măciucă, Bucureşti, 1969;
  • Versuri şi proză, ediţie îngrijită de Vladimir Drimba, prefaţă de Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1972;
  • Scrisori şi acte, ediţie îngrijită de George Potra, Nicolae Simache şi George G. Potra, prefaţă de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1972;
  • Scrieri lingvistice, ediţie îngrijită de Ion Popescu-Sireteanu, Bucureşti, 1973;
  • Poezii. Proză, ediţie îngrijită de Marin Mincu, Bucureşti, 1977;
  • Critica literară, ediţie îngrijită şi prefaţă de Aurel Sasu, Bucureşti, 1979;
  • Corespondenţă inedită, ediţie îngrijită de Mircea Anghelescu, Bucureşti, 1992;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Mircea Anghelescu, Bucureşti, 2002.

Manuscrise

  • Herodot, Istorii (cartea I-II), Biblioteca Academiei Române, manuscris 3.639.

Traduceri

  • Lamartine, Meditaţii poetice dintr-ale lui..., Bucureşti, 1830;
  • Voltaire, Fanatismul sau Mahomet prorocul, Bucureşti, 1831; Brutu, în Curs de poezie generală. Dramaticele, Bucureşti, 1878;
  • Marmontel, Bărbatul bun, Bucureşti, 1832, Femeia bună, Bucureşti, 1832;
  • Byron, Din scrierile lui..., I-III, Bucureşti, 1834; Corsarul şi Lara, Bucureşti, 1837; Din operile lui..., I-III, Bucureşti, 1839; Don Juan, Bucureşti, 1847;
  • Moliere, Amfitrion, Bucureşti, 1835;
  • J.J. Rousseau, Mia sau Nuoa Eloise ori Scrisori a doi amanţi locuitori într-o mică cetate la poalele Alpilor, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1837;
  • Cervantes, Don Chişot de la Mancha, I-II, Bucureşti, 1840;
  • Felice Romani, Norma, Bucureşti, 1843;
  • Alexandre Dumas, Din Corricolo, I-II, Bucureşti, 1846-1847, Speronare, I-III, Bucureşti, 1847-1848;
  • Biblia sacră ce coprinde Vechiul şi Noul Testament, Paris, 1858;
  • Eugene Sue, Crucea de argint, Bucureşti, 1858;
  • Victor Hugo, Hernani, Bucureşti, 1863;
  • Dante, Ariosto, Tasso, în Curs de poezie generală, partea II, Bucureşti, 1870, IV, Bucureşti, 1880;
  • Traduceri, în Opere, II, IV, ediţie îngrijită de Vladimir Drimba, introducere de Alexandru Piru, Bucureşti, 1968 şi 1985.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …