Ion Ghica

Ion Ghica (12 august 1816, Bucureşti - 22 aprilie 1897, Ghergani, judeţul Dâmboviţa) - prozator, traducător, matematician, economist, diplomat şi om politic. Era primul dintre copiii, nu toţi rămaşi în viaţă, ai Mariei, sora lui Ion Câmpineanu, şi ai marelui logofăt Dimitrie (Tache) Ghica. Învaţă la început carte grecească, după care deprinde scrisul şi cititul în româneşte cu ajutorul unui secretar al tatălui său, Petre Nănescu. De la Ion Heliade Rădulescu, viitorul mare adversar, ia lecţii de gramatică românească. Prin 1830 urma cursurile de limbă franceză ale lui J.A. Vaillant. La Colegiul „Sf. Sava” (1831-1834) se apropie de Nicolae Bălcescu.

Plecat la Paris, îşi susţine, cu slabe rezultate, bacalaureatul în litere la Sorbona (1836), apoi frecventează Şcoala Centrală de Arte şi Manufacturi. În august 1838 îşi ia bacalaureatul în ştiinţe matematice la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Paris. Vreme de 2 ani, din toamna lui 1838, e un student sârguincios al Şcolii de Mine, absolvită în 1840. Deşi se complace uneori în boemă, are curiozitatea să audieze cursuri de economie politică la College de France şi, din 1839, la Conservatorul de Arte şi Meserii. Folosind ca sursă documentară scrisorile lui Ion Câmpineanu şi ale altora, Ghica face să apară în ziarul „Le National”, de la 19 octombrie 1839 la 18 martie 1840, o suită de articole, sub titlul Correspondance de Bucarest.

În 1841 se află în ţară, proaspăt inginer, plin de elan şi de idei. Nu reuşeşte să obţină o catedră la „Sf. Sava”, în schimb, la Iaşi, i se oferă o catedră de profesor la Academia Mihăileană (1842-1843), unde predă geometria descriptivă, geologia şi mineralogia. Profesor la clasele înalte de economie politică, îndeplineşte şi funcţia de inspector. În această calitate concepe un proiect detaliat (publicat parţial în „Propăşirea”, în 1844, şi continuat după 3 ani în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”), în care insistă asupra organizării învăţământului la sate, şcoala urmând să fie obligatorie şi gratuită.

El preconizează folosirea aceleiaşi metode de învăţătură şi de scriere în amândouă Principatele. Ia parte la înfiinţarea societăţii „Frăţia”, contribuind alături de Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu şi Panait Balş, şi la înfiinţarea, în 1844, a revistei „Propăşirea”. Articolul său, Unirea vămilor între Moldova şi Valahia, în care subzistă ideea Unirii, e interzis de cenzură. Se implică, de asemenea, în activitatea Asociaţiei Literare a României. La Paris, în 1845, este ales preşedinte al Societăţii Studenţilor Români. În 1847 apare din iniţiativa lui, în cadrul programului Asociaţiei Literare, publicaţia „Album ştiinţific şi literar”.

În 1848 se află printre fruntaşii mişcării, fiind cooptat într-o comisie supremă executivă, împreună cu Nicolae Bălcescu şi Al. G. Golescu (Negru). Agent, la Constantinopol, al Guvernului Provizoriu, se comportă ca un diplomat desăvârşit, susţinând cu tact şi persuasiune cauza revoluţiei valahe. Corespondenţa purtată în răstimpul petrecut la Constantinopol cu exilaţii români va fi înmănuncheată, în 1889, în cartea Amintiri din pribegia după 1848. De prin 1849 fostul căuzaş adoptă o poziţie mai degrabă moderată, cu fixaţii conservatoare şi chiar manifestări retrograde. El vorbeşte acum ca un aristocrat, cu o anume morgă, despre cei ce pun la cale rebeliuni. Colaborează, iscălind Ion, cu articole despre căile de comunicaţie, la „Journal de Constantinople”.

Cu prestigiul de care se bucură, Ghica, dintr-o familie domnească, se consideră îndreptăţit să se gândească la urcarea pe tron. Mare ambiţios, el nu ajunge totuşi în fruntea ierarhiei. Vanitatea lui încerca, probabil, să se mângâie cu semnele a numeroase onoruri şi recunoaşteri publice şi oficiale. Deocamdată gustă din deliciile puterii ca guvernator al insulei Samos. Pentru bunele servicii e răsplătit cu decoraţii şi distins cu titlul de prinţ (sau bei) de Samos (1854). În ţară însă, unde se întoarce în noiembrie 1858, devenise impopular. I se contestă dreptul de a alege şi a fi ales şi, ca să-şi redobândească drepturile politice, susţine, cu argumente juridice, o pledoarie, scoasă şi în broşură. Criticele împotriva lui se înteţesc, mai ales după ce Al. I. Cuza îl desemnează prim-ministru al guvernului Moldovei (martie-aprilie 1859).

După un timp, în octombrie 1859, Ghica formează, tot pentru scurtă vreme, un alt cabinet, el fiind prim-ministru şi ministru de Interne în Ţara Românească până în mai 1860. Între 1860 şi 1864, combate ca deputat în Adunarea Legislativă, al cărei vicepreşedinte va fi de mai multe ori. E ministru al Apărării Naţionale (11 iulie 1861 - 18 iulie 1861), director în Departamentul Lucrărilor Publice (1861), membru în Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice (1862), membru al Comisiei pentru Înfiinţarea de Bănci (1863) etc.

Din cauza ostilităţii multora, Ghica trece printr-o perioadă de depresie. În 1864-1865 participă, cu un rol de frunte, la coaliţia care va provoca detronarea lui Cuza. Optase, în orice caz, pentru un principe străin. După complot redevine prim-ministru (28 iulie 1866 - 13 martie 1867) şi ministru al Afacerilor Externe (11 februarie 1866 - 10 mai 1866), iar din decembrie 1870 - preşedinte al Consiliului de Miniştri (26 decembrie 1870 - 24 martie 1871) şi ministru de Interne.

Din martie 1871 nu mai îndeplineşte înalte funcţii ministeriale. Va ocupa însă fotoliile de deputat, senator, vicepreşedinte al Senatului. Membru al Societăţii Academice Române (secţia ştiinţe naturale) din august 1874, îşi ţine discursul de recepţie (despre Ion Câmpineanu) în martie 1880. Îşi mai spune o dată cuvântul într-o chestiune politică, pronunţându-se pentru neutralitate, în broşura, nesemnată, O cugetare politică, redactată cu prilejul războiului ruso-turc din 1877-1878.

A fost şi director general al teatrelor (1877). Între 1881 şi 1891 şi-a îndeplinit misiunea de ambasador la Londra. Câţiva ani la rând, începând din 1876, este preşedinte al Academiei Române de patru ori (1876-1882, 1884-1887, 1890-1893 şi 1894-1895). În ultimii ani ai vieţii, slăbit şi bolnav, ţintuit de o paralizie parţială, duce o viaţă retrasă, la moşia Ghergani.

Concepţia politică a lui Ghica asimilează ideile lui Ion Câm-pineanu, fapt evident încă din suita de articole publicate în Correspondance de Bucarest. Turcofil convins, el se lasă cucerit de perspectiva unificării Principatelor sub suzeranitate turcească, dezavuând totodată (în broşuri redactate în franţuzeşte) ingerinţele ţarismului în ţările române. În 1835, la Paris, servindu-se de nişte note ale unchiului său Ion Câmpineanu, publică, sub iniţialele M de L***, o cărticică, Coup d’oeil sur l’etat actuel de la Valachie et de la conduite de la Russie relativement a cette province. Tot în franţuzeşte şi tot ascuns îndărătul unor iniţiale fanteziste (M de MO***), elaborează, în 1838, cu ajutorul profesorului francez Satur (pentru partea stilistică), lucrarea Poids de la Moldo-Valachie dans la question d’Orient.

În 1853 îi este tipărită, la Paris, sub pseudonimul-anagramă G. Chainoi, scrierea Derniere occupation des Principautes Danubiennes par la Russie, un fel de memoriu adresat marilor puteri apusene. Unul dintre capitole referă despre literatură şi tendinţele sale (De la litterature et de ses tendances). După înfăptuirea Unirii şi înapoierea în ţară, Ghica continuă să aibă intervenţii pe teme politice, economice, sociale în „Independinţa” - publicaţie care era sub îndrumarea lui, ca şi „Opiniunea constituţională” - în „Pressa”, „Ţeranul român” şi „Revista Dunării”. În 1856 îi apăruse în „Steaua Dunării” schiţa Idei greşite, semnată K... Ion***, în care erau reluate idei privitoare la existenţa aşa-numitei „stări a treia” în ţările române dintr-o broşură mai veche, Ce sunt meseriaşii?

Ghica nu e un exaltat, un frenetic, precum atâţia din generaţia lui, ci un liberal moderat, înclinat spre reforme menite să consolideze o democraţie burgheză. Cu o informaţie de-a dreptul enciclopedică, nutreşte o mare încredere în ştiinţă, sub înrâurirea pozitivismului lui Auguste Comte, dar împărtăşeşte şi convingeri deiste. În articolul Ochire asupra ştiinţelor, clasifică teologia ca fiind prima între ştiinţe. Recunoaşte, totuşi, în universul material, existenţa unor legi obiective, ca şi în viaţa socială, guvernată de legi morale. A început să publice însemnări cu conţinut ştiinţific încă din 1844, în „Propăşirea”.

În 1861 pleda Pentru ştiinţe, litere şi arte. Lucrări de compilaţie sunt Omul fizic şi intelectual (1866) şi Pământul şi omul (1884). A scos şi manuale practice pentru ingineri, comercianţi şi agricultori. S-a îndeletnicit, un timp, cu arheologia, trimiţând în 1861, la „Revista română”, studiul Dacia veche, clădit pe ideea, cu atâta rezonanţă printre contemporani, a unităţii patriei străbune. A redactat, în franceză, o istorie a românilor, cu lacune, dusă până la finele secolului al XVIII-lea. În manuscris a rămas o traducere a cărţii a VI-a a Istoriilor lui Herodot. Scrierile sale ştiinţifice, de popularizare, sunt alcătuite într-o formă accesibilă, cu un stil simplu şi atrăgător. Este printre cei dintâi care tratează, în româneşte, chestiuni economice (în „Propăşirea”, „Independinţa”, „Ţeranul român”, „Revista română”).

Din 1865 începe să apară seria Convorbiri economice, în care teoriile unor John Stuart Mill, Adam Smith, David Ricardo sunt aplicate la realităţile autohtone. Pentru a se face mai lesne înţeles, autorul se foloseşte de un procedeu literar, înscenând o conversaţie agreabilă şi instructivă, în care dezvoltă şi explică noţiuni precum creditul, producţia, consumaţia, schimbul, proprietatea. Ghica se dovedeşte un adept al economiei burgheze liberale şi un adversar al protecţionismului, neprecupeţindu-şi argumentele în sprijinul ideii de circulaţie liberă, neîngrădită a mărfurilor. El face apologia proprietăţii şi crede în alianţa muncii cu capitalul, ca şi în concordia dintre clase.

Convorbirile economice sunt un prilej de meditaţie politică (Trei ani în România sau Corespondenţa onorabilului Bob Dowley), dar, în acelaşi timp, ele reînvie imagini ale Bucureştilor de odinioară, cu edificiile, cu oamenii şi obiceiurile lor pitoreşti. Figura stranie a Radovancei, apucăturile sinistre ale tiranului Mavrogheni, istoria lui Stoica şi a fiului său se desluşesc din negură de vremi. Dinaintea ruinelor Târgoviştei, povestitorul se tulbură dintr-odată, gesticulând cu o uşoară exaltare, de preromantic, oarecum surprinzătoare într-o operă atât de senină şi echilibrată.

Peste toate aceste privelişti din trecut se arcuieşte, discret, un nimb de poezie. Pe alocuri evocarea alunecă în zona ironiei. Ghica îşi mai numeşte încă eroii potrivit profesiunii sau defectelor (Paraponisescu, Măslescu, Fluturescu), în maniera Alecsandri, dar modul în care ia în râs adunarea pestriţă din saloanele târgoviştene sau întrunirile gălăgioase din Cişmigiu, unde se înfiripă miticismul bucureştean, îl apropie de I.L. Caragiale.

Scrisorile a început să le redacteze târziu, în 1879, la îndemnul prietenului său Vasile Alecsandri. Dar el se mai încercase în literatură. În 1835 i se publica Precioasele, o traducere din Moliere. Intenţiona să scrie o comedie satirică, împreună cu D.C. Ollănescu-Ascanio. A realizat doar câteva scene, ce denotă o anumită înzestrare pentru gen. I se datorează una dintre primele încercări de roman românesc, propriu-zis o localizare a unor fragmente din cartea lui Louis Reybaud, Jerome Paturot a la recherche d’une position sociale.

Cel dintâi fragment, Istoria lui Alecu, compus prin 1845-1848, istoriseşte tribulaţiile unui personaj care, părăsind iluziile romantice ale tinereţii, sfârşeşte prin a se adapta mediului pervertit. El face cronica petrecerilor mondene într-un stil care îl anunţă pe Edgar Bostandaki din schiţa High-life a lui Caragiale. Cel de-al doilea fragment, Istoria lui Alecu Şoricescu, nu este decât o introducere a romanului pe care îl proiectase. I s-a atribuit, fără argumente peremptorii, paternitatea romanului Don Juanii din Bucureşti, apărut fără semnătură în „Independinţa” (1861-1862). Autorul s-ar putea să fie Pantazi Ghica.

A mai tradus, fără a le tipări, piesele Daniel Rochat de Victorien Sardou şi Hernani de Victor Hugo. În afară de pamfletul Epistola studenţilor din facultatea Creierului din planeta Jupiter, scrie o satiră la adresa politicianismului vremii, intitulată O şedinţă administrativă la Piei Roşii cu leafă. Propunând spre premiere Academiei două piese de Gheorghe Sion, nu se dovedeşte şi un bun critic de literatură. Prin structură, Ghica este un memorialist.

Încă la 1858 îi trimitea lui Vasile Alecsandri o scrisoare în care relata cu farmec un voiaj în Marea Egee şi pe ţărmul Asiei Mici. Intuind vocaţia amicului său, Alecsandri, şi el un memorialist încântător, îl îndeamnă să se aştearnă pe scris. Cei doi îşi propun să facă un schimb de astfel de texte, care să fie destinate publicării. Mirceşteanul va răspunde cu totul sporadic incitaţiilor lui Ghica, dar va încuraja şi întreţine mereu interesul acestuia pentru o corespondenţă ce avea să devină faimoasă. Cea mai mare parte din scrisorile către Vasile Alecsandri intră, începând din 1879, în „Convorbiri literare”, alte câteva epistole în „Revista nouă” (1889-1892), una în „Voinţa naţională” (1890).

Unele au, de fapt, structura unor articole (sau eseuri) politice şi economice (Liberalii de altădată, Libertatea, Egalitatea etc.). Imaginea autorului, aşa cum se desprinde de aici, este aceea a unui înţelept care îşi contemplă veacul cu gravitate şi cu un îngăduitor surâs, iar câteodată cu o potolită melancolie. Sub pana lui, vremurile de altcândva reînvie cu o uluitoare prospeţime, veridice şi înconjurate, totodată, de o aură de fabulos.

Memoria sa, aliată uneori cu fantezia, apare ca prodigioasă şi infidelă. Oricât nu e un sentimental, o undă de poezie şerpuieşte printre generoasele suveniruri. Voluptatea amintirii se împleteşte cu plăcerea de a povesti, stimulată de toată paleta pitorescului balcanic. Sunt evocate, cu o luxuriantă plasticitate a descrierilor şi cu fascinaţie, o călătorie de la Bucureşti la Iaşi, epoca domniei lui Caragea, cu Bucureştii pustiiţi de ciumă, mişcarea pandurilor lui Tudor şi a eteriştilor, secvenţe din pregătirea revoluţiei de la 1848.

Ghica pare că se lasă în voia amintirilor, urmărindu-le meandrele după cursul capricios al memoriei, de unde şi numeroasele digresiuni. Istorisirile, mai întotdeauna adevărate, suferă o transfigurare, chiar dacă memorialistul nu face parte dintre imaginativi. Nu mai puţin expresive decât tablourile de epocă, portretele, cu un accent pus, fără pedanterie, pe înfăţişarea vestimentară, sunt interesante în latura morală. Scriitorul e captivat de existenţele aventuroase, în care se strecoară şi puţin mister: Teodoros, care ar fi ajuns, dintr-o stare sărmană, negus al Abisiniei, sau căpitanul Laurent, cu peripeţiile lui picareşti.

Zugrăvit cu un realism minuţios, cămătarul Băltăreţu pare luat dintr-un roman balzacian. Alteori, în portretistică intervine tuşa satirică, fiind luaţi în vizor politicianul corupt şi demagog sau vreo preţioasă ridicolă, dintre cele ce vor popula şi schiţele lui I.L. Caragiale. Amintirile despre Nicolae Filimon, Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu şi atâţia alţii au, pe lângă meritul literar, un mare preţ documentar.

Ghica vorbeşte şi despre sine, convins că rolul său în crearea României moderne nu a fost dintre cele mai puţin însemnate. Însă tonul rămâne în genere obiectiv, iar imaginea adversarilor de odinioară nu-i întunecată de resentimente. Farmecul epistolelor vine din rostirea calmă, învăluitoare, cu arome uşor arhaice, ce susţine un registru narativ de o fină, rafinată intelectualitate. Scrisorile lui Ghica sunt o capodoperă a literaturii noastre memorialistice.

Opera literară

  • Convorbiri economice, broşura 1-3, 5-6, Bucureşti, 1865-1875;
  • Ion Câmpineanu, Bucureşti, 1880;
  • Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti, 1884;
  • Scrisori către V. Alecsandri, Bucureşti, 1887; ediţia I-IV, Bucureşti, 1905;
  • Amintiri din pribegia după 1848, Bucureşti, 1889;
  • Scrisori inedite de la N. Bălcescu şi Ion Ghica, publicat de Nicolae Cartojan, Bucureşti, 1913;
  • Opere complete, I-IV, ediţie îngrijită şi prefaţă de Petre V. Haneş, Bucureşti, 1914-1915;
  • Scrieri economice, I-III, ediţie îngrijită de Ion Veverca, introducere de Victor Slăvescu, Bucureşti, 1937;
  • Ion Ghica către N. Bălcescu, publicat şi introducere de Gheorghe Zane, Bucureşti, 1943;
  • Opere, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Roman, Bucureşti, 1956;
  • Documente literare inedite, ediţie îngrijită şi prefaţă de Dimitrie Păcurariu, Bucureşti, 1959;
  • Opere, I-VI, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Roman, Bucureşti, 1967-1988;
  • Scrisori către V. Alecsandri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Alexandru George, Bucureşti, 1997; ediţie îngrijită de Constantin Mohanu, Bucureşti, 2001.

Traduceri

  • Moliere, Precioasele, Bucureşti, 1835.

Check Also

Mariana Dumitrescu

Mariana Dumitrescu (27 august 1924, Bucureşti – 4 aprilie 1967, Bucureşti) – poetă şi traducătoare. …

George Dumitrescu

George Dumitrescu (22 aprilie 1901, Cocioc, judeţul Ilfov – 30 octombrie 1972, Bucureşti) – poet …

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …