Ion, de Liviu Rebreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Romanul Ion, de Liviu Rebranu, a fost publicat în anul 1920, după o lungă perioadă de gestaţie, aşa cum însuşi autorul menţionează în finalul operei, între martie 1913 - iulie 1920. Apariţia romanului a stârnit un adevărat entuziasm în epocă, mai ales că nicio creaţie nuvelistică de până atunci nu anunţa această evoluţie spectaculoasă: „Nimic din ce a publicat înainte nu ne putea face să prevedem admirabila dezvoltare a unui scriitor, care a început şi a continuat vreo zece ani, nu numai fără strălucire dar şi fără indicaţii de viitor”, nota Eugen Lovinescu. Criticul primeşte romanul Ion ca pe o izbândă a literaturii române, iar satisfacţia sa este consemnată în studiul Creaţia obiectivă. Liviu Rebreanu: Ion.

Pentru iniţiatorul modernismului românesc, al cărui principiu de bază era „sincronismul” literaturii române cu cea europeană, romanul Ion este cel care „rezolvă o problemă şi curmă o controversă”. Această afirmaţie a lui Lovinescu se referă la polemica purtată cu sămănătoriştii de la „Viaţa românească”, revistă aflată sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu. Aceştia susţineau promovarea în literatura română a ţăranului, ca personaj exclusiv al operei şi viaţa de la ţară ca spiritualitate unică şi specifică românilor.

Structura compoziţională

Eugen Lovinescu iniţiază, în 1919, curentul literar numit „modernism”, al cărui deziderat era ridicarea literaturii române la nivel european, în realizarea căruia el recomandă scriitorilor inspirarea tematică din mediul citadin, având ca protagonişti intelectualii cu trăsături şi spirit mult mai complexe, construiţi prin mijloace de analiză psihologică.

Cu toate acestea, criticul consideră că romanul Ion este modern, fiind entuziasmat de complexitatea planurilor de acţiune (principale şi secundare) înlănţuite, de circularitatea romanului, de profunzimea sondării psihologice a protagonistului dominat de patimi, de galeria umană stratificată (de la „sărăntoci” la „bocotani”, de la ţărani la intelectualii satului, de la administraţia ungară la alegerile de deputaţi), de numărul mare de personaje („peste optzeci de persoane” - Tudor Vianu) şi de destinele acestora, faţă de care naratorul omniscient se detaşează cu obiectivitate.

Liviu Rebreanu

De aceea, Lovinescu afirmă că Rebreanu este cel care, prin romanul Ion, a „obiectivat” proza românească”. Modernismul se manifestă, de asemenea, prin amploarea construcţiei narative şi, nu în ultimul rând, prin „formula contrapunctului”, adică relatarea aceluiaşi eveniment în planuri epice diferite (nunta ţărănească a lui Ion - nunta Laurei în stratul social al intelectualilor; hora-balul etc.).

De altfel, critica literară l-a confirmat pe Liviu Rebreanu drept creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie şi primul roman obiectiv de analiză psihologică din proza românească, Pădurea spânzuraţilor (1922). Toate argumentele prezentate concură în definirea acestei opere ca roman realist, social, obiectiv şi modern, cu elemente tradiţionaliste.

Ca orice roman, Ion este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu acţiune complexă desfăşurată pe mai multe planuri narative, organizate prin alternanţă sau înlănţuire, cu o intrigă amplă şi complicată. Personajele numeroase, de diverse tipologii dar bine individualizate, sunt angrenate în conflicte puternice, iar structura narativă realistă profilează o imagine consistentă şi profundă a vieţii. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, cu ajutorul dialogului, al monologului interior şi al introspecţiei auctoriale.

Perspectiva narativă

Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic) şi omniprezent asupra evenimentelor relatate la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, argumentând caracterul obiectiv al romanului.

Perspectiva temporală

Perspectiva temporală este reală şi cronologică, bazată pe povestirea faptelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă un spaţiu real deschis, al satului Pripas, şi unul imaginar închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa personajelor.

Romanul este structurat în două părţi, Glasul pământului şi Glasul iubirii şi treisprezece capitole purtând titluri-sinteză: Începutul, Sfârşitul, Ruşinea, Nunta, Ştreangul, Vasile, George, Blestemul etc.

Tema

Romanul Ion este o monografie a realităţilor satului ardelean de la începutul secolului al XX-lea, ilustrând evenimentele importante din viaţa omului, obiceiuri, relaţii de familie, destine individuale, omogenitatea colectivităţii care participă la evenimentele din viaţa satului (hora, sfinţirea hramului bisericii, cositul). Conflictul central îl constituie lupta aprigă pentru avere, într-o lume în care statutul social al omului este stabilit în funcţie de pământul sau starea materială a fiecăruia, fapt ce justifică acţiunile personajelor.

Geneza

Geneza romanului demonstrează apartenenţa operei la realism, Liviu Rebreanu mărturisind că în lunga sa trudă de creaţie, în cei 7 ani în care a lucrat la roman, un rol important la avut, pe de o parte „impresia afectivă”, emoţia, iar pe de altă parte, acumularea de material documentar: scena văzută de scriitor cu ţăranul care săruta pământul ca pe o ibovnică, întâmplarea povestită de sora lui despre o fată înstărită, rămasă însărcinată cu un sărăntoc şi bătută cumplit de tatăl ei pentru că tânărul nu voia decât averea, precum şi propria experienţă de ardelean care a observat mentalitatea şi obiceiurile ţăranilor, viaţa lor dificilă cauzată de lipsa pământului, pe care îl iubeau cu pasiune.

Construcţia şi momentele subiectului

Incipitul

Incipitul, simetric finalului, este realizat prin descrierea drumului spre satul Pripas, la care se ajunge prin „şoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărăşind Someşul” până la Cluj, din care se desprinde „un drum alb mai sus de Armadia [...], apoi coteşte brusc pe sub Râpile Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într-o scrântitură de coline”. La intrarea în sat, „te întâmpină [...] o cruce strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu faţa spălată de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare”. Imaginea lui Iisus este reluată simbolic nu numai în finalul romanului, ci şi în desfăşurarea acţiunii, în scena licitaţiei la care se vindeau mobilele învăţătorului, sugerând destinul tragic al lui Ion şi al Anei, viaţa tensionată şi necazurile celorlalte personaje.

Acţiunea

Acţiunea romanului începe cu Glasul pământului, unde se fixează timpul şi spaţiul în care vor avea loc evenimentele şi anume, într-o zi de duminică, în satul Pripas, când toţi locuitorii se află adunaţi la hora tradiţională, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, constituind expoziţiunea romanului. Nu lipsesc nici intelectualii satului, învăţătorul Herdelea cu familia, preotul Ioan Belciug, primarul şi nici „bocotanii”, care cinstesc cu prezenţa lor sărbătoarea, naratorul omniscient adunând la un loc numeroasele personaje ale romanului. Hora este o pagină etnografică memorabilă prin jocul tradiţional, prin vigoarea flăcăilor şi candoarea fetelor, prin lăuta ţiganilor care compun imaginea unui ritm impetuos.

Ion al Glanetaşului, protagonistul eponim al romanului, joacă someşana cu Ana lui Vasile Baciu, unul dintre „bocotanii” satului, iar când muzica încetează, flăcăul o urmăreşte cu o privire stranie, „parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”, după cum observă direct naratorul omniscient. Ion o iubea pe Florica, fiica văduvei lui Maxim Oprea, „fata cea mai frumoasă din Pripas”, însă „mai săracă decât dânsul”, pe când „Ana avea locuri şi case şi vite multe...”. De aceea Ion îi face curte Anei, pe care o cheamă în dosul şurii, sub un nuc bătrân, şi o ascultă cum se plânge de faptul că tatăl ei vrea s-o mărite cu George Bulbuc.

Aflând de la acesta că fiica lui este în dosul şurii cu Ion, Vasile Baciu, beat, îi adresează o serie de invective, „sărăntocule”, „fleandură”, „tâlharule”, „hoţ”, naratorul omniscient relatând cum flăcăului „îi clocotea tot sângele şi parcă aştepta înadins să-l atingă barem cu un deget, ca să-l poată apoi sfârtica în bucăţele”. Vasile Baciu, flăcău sărac, se însurase cu mama Anei, o fată bogată şi urâtă, dar bărbatul o iubise „ca ochii din cap” şi reuşise, prin muncă şi hărnicie, să rămână printre fruntaşii satului, să-şi sporească averea şi dorea să-i asigure fetei o zestre atunci când se va mărita.

Alexandru Glanetaşu, tatăl lui Ion, risipise zestrea Zenobiei, îi plăcuse rachiul, era „şi lenevitor de n-avea pereche”, dar cânta frumos la fluier, de aceea lumea l-a poreclit „Glanetaşu”. De când crescuse Ion, cele trei petice de ogor rămăseseră întregi, pentru că băiatul era „iute şi harnic, ca mă-sa”, îi plăcea să muncească pământul care „îi era drag ca ochii din cap” şi nicio brazdă nu se mai înstrăinase de când devenise el stâlpul casei. „Glasul pământului” îl copleşeşte şi întreaga lui fiinţă „arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult...”, mereu i-a pizmuit pe cei bogaţi, de aceea consideră că trebuie s-o ia de nevastă pe Ana, deşi n-o iubea şi o vedea „slăbuţă şi urâţică, săraca de ea!...”.

Un prim conflict exterior mocnit între George şi Ion izbucneşte la cârciuma lui Avrum şi cei doi se iau la bătaie. Fapta lui Ion stârneşte mânia preotului Belciug, care îl ceartă pe flăcău în faţa satului, la slujba din biserică. Naratorul omniscient introspectează starea interioară a lui Ion, căruia „îi ardeau obrajii şi tot sufletul de ruşine şi necaz”, dar familia Herdelea era „cu trup şi suflet de partea lui Ion”, atitudine ce amplifică antipatia preotului, care îl suspecta pe învăţător că „umblă să-i sape şi să-i ştirbească autoritatea” în sat, motiv care declanşează conflictul dintre cei doi.

Supărat de dojana preotului, Ion lucrează pământul cu îndârjire şi, într-un gest nechibzuit, intră cu o brazdă în delniţa lui Simion Lungu, ceea ce iscă un conflict şi o încăierare. În procesul lui Ion cu Simion Lungu, pentru o palmă de pământ, se implică învăţătorul Herdelea, care-i întocmeşte flăcăului o plângere adresată ministrului Justiţiei. Întrucât se teme să se amestece într-un conflict cu preotul Belciug, care dorea condamnarea lui Ion, memoriul este scris de fiica învăţătorului.

Conflictul principal

Conflictul principal al romanului constă în lupta pentru pământ, Ion fiind convins că averea i-ar fi conferit respectul celorlalţi şi nimeni n-ar mai fi avut curaj să-l jignească, de aceea este mai hotărât ca oricând să pună mâna pe zestrea Anei. Încordat la maxim, Ion este nerăbdător să se însoare cu fata lui Vasile Baciu, dar acesta nu vrea să i-o dea cu niciun chip. Soluţia vine de la tânărul Titu Herdelea, care, impresionat de zbuciumul flăcăului, îl îndeamnă cu nonşalanţă să-l silească.

Ion răsuflă uşurat şi-i vine ideea s-o necinstească pe Ana, plan pe care şi-l pune în practică până la ultimul detaliu. Reuşita flăcăului se sprijină şi pe faptul că Ana este îndrăgostită de el, deşi George Bulbuc îi făcea curte, fiind agreat şi de Vasile Baciu. Tânăra îl primeşte pe Ion în fiecare noapte până când flăcăul este convins că fata rămăsese însărcinată, după care o părăseşte, în aşteptarea reacţiei lui Vasile Baciu.

După tocmeli, ameninţări şi jigniri îndelungate, Vasile Baciu consimte să-i dea Anei ca zestre „toate pământurile şi amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora”, conflictul fiind aparent rezolvat cu sprijinul direct al preotului, care speră să se aleagă şi el cu ceva, mai ales că cel mai scump vis al său este să construiască o biserică nouă.

Nunta lui Ion are loc după Paşte şi ţine trei zile, după obicei, naşi fiind Zaharia şi Maria Herdelea. Pentru că Ana este gravidă şi nu poate juca, o alege druşcă (fată care însoţeşte mireasa, având anumite atribuţii în ceremonia nunţii) pe Florica şi Ion este măcinat de conflictul interior între pasiunea pentru frumoasa fată şi patima pentru pământ, redat prin monolog interior: „Adică ce ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume, să scap de urâţenia asta? [...] Şi să rămân tot calic... pentru o muiere!...”. De altfel, Ion îşi dă seama, pentru prima oară, aşa cum observă naratorul omniscient, că „împreună cu pământul trebuie să primească şi pe Ana”, care-i părea o străină, „cu ochii pierduţi în cap de plâns, cu obrajii gălbejiţi, cu pete cenuşii” şi cu care nu mai schimbase nicio vorbă de luni de zile.

Partea a doua a romanului, Glasul iubirii, sugerează cealaltă patimă a lui Ion, care nu-i dă pace, tânjirea după Florica sfâşiindu-i sufletul. Pământul obţinut de la Vasile Baciu îl făcuse ţanţoş, vorbea mai apăsat cu oamenii, dar socrul îl păcăleşte, îi dă numai „cinci locuri” pe care să le muncească şi refuză să-i facă acte. Din acest moment, viaţa Anei devine un coşmar, fiind bătută şi alungată atât de soţ cât şi de tată, iar Ion îi intentează proces lui Vasile Baciu, angajându-l ca avocat pe Victor Grofşoru. În această atmosferă tensionată. Ana naşte pe câmp băieţelul, pe care Zenobia îl spală în râu, iar în ziua de Sfântul Petru copilul este botezat cu numele Petre.

De teama procesului, Vasile Baciu acceptă să meargă la notar şi-i donează ginerelui tot pământul. Ion este pătruns de o fericire fără margini, privind pământul care „se închina în faţa lui”, apoi, fără să-şi dea seama, îngenunchează „şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud”; simţindu-se „mare şi puternic ca un uriaş din basme”. Destinul tragic al protagonistului eponim este anticipat printr-o prolepsă, constând din fraza: „Se aplecă, luă în mâini un bulgăre şi-l sfărâmă între degete cu o plăcere înfricoşată. Mâinile îi rămaseră unse cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu”.

Nunta fastuoasă a lui George cu Florica are loc în noua casă a mirelui, naş fiind notarul Stoessel. Evenimentul reaprinde în sufletul lui Ion dorinţa nestăpânită a iubirii şi el nu-şi poate lua ochii de la mireasă, „ca şi când i s-ar fi lipit de ea într-o sărutare atât de pătimaşă, că nicio putere din lume să nu-i mai poată despărţi...”. Ana, „gălbejită şi uscată la obraji”, simte aversiunea soţului şi-i mărturiseşte disperată: „- Am să mă omor, Ioane!”, dar el, nepăsător, îi răspunde cu cinism: „- Da omoară-te dracului că poate aşa am să scap de tine!”.

La scurt timp, Ana se spânzură în grajd, unde o găseşte Zenobia, dar Ion se bucură şi atenţia sa se îndreaptă asupra lui Petrişor, deoarece „numai în sufletul copilului ţine averea lui, numai cât ţine sufletul copilului ţine şi moşia...”. Ion îşi avertizează mama să aibă grijă de băieţel, în timp ce el îşi ispăşea pedeapsa de o lună la închisoarea din Armadia, dar când se întoarce acasă îl găseşte grav bolnav şi, în cele din urmă, copilul moare. Vasile Baciu vrea înapoi pământurile, deoarece lui Ion nu i se mai cuvine nimic din ceea ce îi donase ca zestre fiicei sale. Preotul Belciug îi cheamă pe cei doi bărbaţi să-i împace şi, dând dreptate fiecăruia dintre ei, îi convinge să lase averea „sfintei biserici, în cazul când, Doamne păzeşte, v-aţi prăpădi fără moştenitori direcţi, adică fără copii”.

Deznodământul

Deznodământul este anticipativ (previzibil), întrucât Ion, scăpat de Ana, este din ce în ce mai nestăpânit în iubirea pentru Florica, îl vizitează des pe George, prefăcându-se că-i este prieten. Prevenit de Savista-Oloaga, George vine acasă pe neaşteptate, aude zgomote în curte, ia sapa şi, pentru că nu-i răspunde nimeni, izbeşte la întâmplare, fără să vadă nimic. Simte că „fierul a pătruns în ceva moale”, apoi mai loveşte încă o dată şi aude „un pârâit surd”, iar când dă a treia oară este convins că l-a omorât. Aşadar, Rebreanu propune pentru sfârşitul pătimaşului Ion o crimă pasională, săvârşită cu o unealtă agricolă cu care se lucrează pământul ce-i fusese atât de drag protagonistului. George este arestat, aşteptând sentinţa în închisoarea din Bistriţa, iar Florica rămâne de ruşinea satului.

În celălalt plan narativ, locul central îl ocupă familia învăţătorului Herdelea, iar planurile secundare sunt conturate de comunitatea şi fruntaşii din satul Pripas, de preot, de oficialităţile statale: notari, judecători, politicieni, profesori etc. Planurile epice se înlănţuie şi se influenţează reciproc, în funcţie de relaţia lui Ion cu celelalte personaje: necazurile lui Herdelea sunt pricinuite de atitudinea ostilă a preotului şi de trădarea lui Ion, care mărturiseşte că învăţătorul îi scrisese jalba, atrăgând după sine conflictul acestuia cu autorităţile austro-ungare, supărările lui Ion privind obţinerea pământului sunt provocate de viclenia lui Vasile Baciu, iar nefericirea lui George Bulbuc este cauzată de patima lui Ion pentru Florica etc.

Învăţătorul Zaharia Herdelea, prezent încă de la începutul romanului la hora duminicală a ţăranilor, este căsătorit şi are trei copii: poetul visător Titu, domnişoarele Laura şi Ghigi, nemăritate şi fără zestre. Familia învăţătorului are necazurile sale, care nu sunt puţine şi nici simple. Herdelea îşi zidise casa pe lotul ce aparţinea bisericii, cu învoirea verbală a preotului, dar fără acte. Relaţiile dintre ei se degradează cu timpul, Belciug având impresia că Herdelea îi sapă autoritatea în sat, mai ales după ce aflase că învăţătorul scrisese jalba pentru Ion.

În sat, domină mentalitatea că oamenii sunt respectaţi dacă au oarecare agoniseală, fapt ce declanşează conflicte sociale între „sărăntoci” şi „bocotani”, între chibzuinţă rosturilor şi nechibzuinţa patimilor, ducând la o luptă aprigă pentru existenţă. Destinele personajelor sunt determinate de această mentalitate, de faptul că familiile nu se întemeiază pe sentimente, ci pe interese economice, nu numai în colectivitatea rurală, ci şi între intelectuali. Soluţia lui Rebreanu este aceea că Ion se căsătoreşte cu o fată bogată, Ana, deşi nu o iubeşte, Florica se mărită cu George pentru că are pământ, iar Laura, fiica învăţătorului Herdelea, care-l îndrăgea pe studentul medicinist Aurel Ungureanu, îl acceptă pe Pintea ca soţ numai pentru că nu cere zestre.

Conflictul naţional

Un alt plan secundar al naraţiunii urmăreşte conflictul naţional cu oficialităţile ungureşti şi politicienii vremii. În alegerile de deputaţi, Titu votează cu avocatul român Victor Grofşoru, dar învăţătorul, interesat să câştige procesul intentat din cauza plângerii făcute lui Ion, votează cu ungurul Bela Beck, sperând că politicianul va interveni în favoarea sa.

Cu toate acestea, învăţătorul Zaharia Herdelea este suspendat din „serviciu pe timp nelimitat”, sub pretextul că nici el şi nici elevii săi nu ştiu ungureşte, subinspectorul Horvat fiind foarte indignat că nu cunoşteau „limba statului”. Incidentul îl apropie din nou pe învăţătorul Herdelea de preotul Belciug, care-i face acte pentru lotul pe care este construită casa. În locul lui Zaharia Herdelea, ieşit la pensie, vine învăţător la şcoala din Pripas tânărul Zăgreanu, care se îndrăgosteşte de Ghighi, mezina familiei Herdelea, pe care o cere în căsătorie, urmând să locuiască în casa din Pripas.

Finalul

Finalul închis al romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care participă episcopul şi protopopul de Armadia. Cincizeci şi doi de preoţi, cu episcopul în frunte, slujesc sfinţirea bisericii. Fetele şi flăcăii satului, îmbrăcaţi în haine albe de sărbătoare, jucau someşana în bătătura văduvei lui Maxim Oprea, iar intelectualii, „toată domnia”, participă la banchetul organizat în „şcoala golită de bănci şi înfrumuseţată cu verdeaţă”, reliefând tehnica literară a contrapunctului.

Prin simetrie cu incipitul, circularitatea operei este argumentată şi de finalul romanului, unde, descrierea drumului care iese din satul Pripas, sugerează că viaţa colectivităţii îşi urmează cursul firesc: „Peste drum, pe crucea de lemn, Hristosul de tinichea, cu faţa poleită de o rază întârziată, parcă îi mângâia, zuruindu-şi uşor trupul în adierea înserării de toamnă. [...]. Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. [...] Drumul trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someş, şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început...”. Romanul se încheie cu o dedicaţie finală adresată „celor mulţi umili!”.

Limbajul artistic

Limbajul artistic al lui Liviu Rebreanu se individualizează prin respectul pentru adevăr, de unde reiese obiectivarea şi realismul romanului, precum şi prin precizia termenilor, acurateţea şi concizia exprimării, înscriindu-se în modernism. Tot ca o noutate, sobrietatea stilului anticalofil (împotriva scrisului frumos), lipsit de imagini artistice, reliefează crezul prozatorului că „strălucirile artistice, cel puţin în opere de creaţie, se fac mai totdeauna în detrimentul preciziei şi al mişcării de viaţă [...], e mult mai uşor a scrie frumos, decât a exprima exact”.

În concluzie, despre monumentalitatea modernistă a romanului lui Liviu Rebreanu, George Călinescu opina că Ion este „un poem epic, [...] o capodoperă de măreţie liniştită”.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …