Ion Constantin Chiţimia

Ion Constantin Chiţimia (22 mai 1908, Albuleşti, judeţul Mehedinţi - 19 februarie 1996, Bucureşti) - folclorist, comparatist şi istoric literar. Este fiul Mariei (născută Popescu) şi al lui Constantin Chiţimia, ţărani.

Urmează şcoala primară în satul natal (1915-1920), apoi Liceul „Traian” din Turnu Severin (1922-1930) şi Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti (1930-1934), specializându-se în literatura română veche sub îndrumarea lui Nicolae Cartojan; îşi ia licenţa cu lucrarea Cronicile slavo-române în secolul al XVI-lea. Din 1932 este bibliotecar la Seminarul de istoria literaturii române vechi al Facultăţii, până în 1934, când obţine prin concurs o bursă în Polonia, unde îşi continuă studiile (1934-1938). Teza de doctorat, Cronica lui Grigore Ureche, o va susţine în 1940.

Îşi începe cariera universitară în 1942, la Catedra de literatură veche, continuând-o la secţia de slavistică, până în 1973, când este numit profesor consultant. În acelaşi timp lucrează şi la Institutul de Istorie Literară şi Folclor (Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”), de la înfiinţarea acestuia, îndeplinind diverse funcţii, de la secretar ştiinţific (1949) până la şef de secţie (1953), fiind, alături de Alexandru Dima, şi coordonator al dicţionarului cronologic Literatura română (1979).

Membru al mai multor asociaţii şi societăţi ştiinţifice din ţară şi străinătate, a colaborat la „Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor”, „Cercetări folclorice”, „Romanoslavica”, „Buletinul Societăţii de Ştiinţe Filologice” etc., din conducerea cărora a şi făcut parte. I s-au conferit Medalia Muncii (1964), Medalia 25 de ani de la proclamarea Republicii (1972) şi Ordinul Polonia Restituta (gradul de cavaler, 1970; gradul de ofiţer, 1974).

Publicate de-a lungul anilor în diverse reviste de specialitate, cele mai importante studii de literatură română veche ale lui Chiţimia au fost adunate relativ târziu într-un volum impunător - Probleme de bază ale literaturii române vechi (1972). Mai greu depistabilă în lucrările apărute separat, ideea diriguitoare, ce exprimă limpede concepţia şi finalitatea spre evidenţierea cărora tind toate compartimentele cărţii, este aceea că literatura veche, constituind baza din care creşte epoca modernă, fixează trăsăturile proprii matricei autohtone care, transmisibile la rândul lor prin mijlocirea procesului educaţional, influenţează specificul creaţiei contemporane. Arcuirea unor punţi de legătură între actualitate şi străvechime, pentru a defini mai profund fizionomia fenomenului artistic de azi, liniile lui complexe de evoluţie, reprezintă scopul mărturisit al autorului şi perspectiva din care vor fi apreciate idei, opere şi personalităţi ale culturii româneşti din epoca veche.

Pledoariile, excelând prin precizia şi laconismul unui spirit eminamente clasic, bizuite pe o informaţie impresionantă, afirmă astfel existenţa unui umanism de limbă slavonă la noi şi în sud-estul european, restabilesc adevărul despre imaginea şi meritele lui Ştefan cel Mare şi susţin paternitatea lui Neagoe în cazul Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. Sumarul, într-adevăr fundamental prin natura şi multitudinea problemelor abordate, se întregeşte cu expunerile despre cronicarii moldoveni şi cu studiile privitoare la cărţile populare.

Lucrările despre literatura română veche, la care se adaugă antologia Cărţile populare în literatura românească (I-II, 1963, în colaborare cu Dan Simonescu), atestă un erudit care mânuieşte cu pricepere şi rigoare universitar-pozitivistă instrumentele de lucru şi materia supusă exegezei prin prisma unei concepţii bine structurate. Interesul pentru literatura română veche se întrepătrunde organic cu preocupările pentru creaţia populară.

De astă dată, cercetările vor fi strânse în Folclorişti şi folcloristică românească (1968), volum distins cu Premiul „B.P. Hasdeu” al Academiei Române. Concentrându-şi atenţia asupra principalelor direcţii în folcloristica din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Chiţimia insistă mai ales asupra şcolii lui B.P. Hasdeu. Pornind de la convingerea că o istorie a folcloristicii nu poate fi scrisă fără cunoaşterea adâncită a personalităţilor care au investit eforturi în acest domeniu, autorul procedează crocean şi cercetează aportul unor specialişti nestudiaţi îndeajuns (B.P. Hasdeu, Moses Gaster), insuficient apreciaţi (Teodor T. Burada, S. Fl. Marian, Grigore Tocilescu) ori de-a dreptul uitaţi (Alexandru Lambrior, George I. Pitiş, Dumitru Stăncescu). Cunoaşterea fenomenului folcloric direct la sursă, evidenţierea unor contribuţii neglijate sau neîndestul aprofundate din perspectivă contemporană, caracterul ştiinţific subliniat şi de subsolurile bibliografice etc. certifică temeinicia investigaţiei. Explorarea folclorului se va îmbogăţi metodologic cu posibilităţile de sintetizare ale comparatismului.

Astfel, asociaţiile, apropierile istorice şi filologice, periferice în alte volume, se vor asambla în Folclorul românesc în perspectivă comparată (1971) într-o concepţie unitară, care va fixa metoda precumpănitoare a exegezelor în funcţie şi de intenţia urmărită de autor: stabilirea individualităţii folclorului românesc prin comparaţie cu folclorul altor popoare europene. Primul compartiment are rosturi mai degrabă introductive, stabilind câteva repere teoretice: datare şi periodizare, clasificare şi definiţie etc., care pledează pentru folosirea metodei filologice în studiile folcloristice. Al doilea este alcătuit din studii despre aproape toate speciile literaturii populare - balada, bocetul, basmul, povestea, proverbele, ghicitorile şi cântecele pentru copii -, absenţa liricii explicându-se prin însuşirile ei mai apăsat individuale, deci mai greu de definit cu ajutorul comparaţiilor.

Caracterele distinctive ale spiritualităţii rurale româneşti sunt scoase în relief cu pregnanţă în aceste vaste tablouri comparatiste, istorice şi geografice. Stăruind preferenţial asupra realizărilor artistice, Chiţimia delimitează fondul şi expresia proprii zonei româneşti în contextul european. Partea a treia cuprinde, pe lângă o pertinentă istorie a folcloristicii polone, consideraţii mai generale despre stadiul şi perspectivele studierii literaturii populare româneşti.

Profilul omului de ştiinţă se rotunjeşte cu lucrările din domeniul polonisticii, cele mai însemnate fiind cuprinse în volumul Literackie studia i szkice rumunistyczno-polonistyczne (1983). Cartea este întocmită din trei secţiuni, întrepătrunse în funcţie de scopurile integratoare ale autorului: evidenţierea relaţiilor culturale româno-polone cu însemnătate marcantă în istoria celor două popoare, ecourile marilor valori naţionale ale literaturii poloneze în România şi momente esenţiale ale culturii populare de la noi. Cele trei mănunchiuri de probleme sunt mai totdeauna perspectivate, conceptual şi metodologic, dintr-un unghi comparatist. Personalitatea specialistului consacrat de lucrări remarcabile este dublată atât de însuşirile profesorului, care au generat un adevărat cult printre elevii săi, cât şi ale omului de o rară modestie şi de o generozitate întemeiată pe inepuizabile energii afective.

Opera literară

  • Cronica lui Ştefan cel Mare. Versiunea germană a lui Schedel, Bucureşti, 1939; ediţia II, Bucureşti, 1942;
  • Folclorişti şi folcloristică românească, Bucureşti, 1968;
  • Folclorul românesc în perspectivă comparată, Bucureşti, 1971;
  • Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, 1972;
  • Literackie studia i szkice rumunistyczno-polonistyczne, Varşovia, 1983.

Ediţii

  • B.P. Hasdeu, Ion Vodă cel Cumplit, prefaţa editorului , Craiova, 1942;
  • Teodor T. Burada, Istoria teatrului în Moldova, prefaţa editorului, Bucureşti, 1975;
  • Cărţile populare în literatura românească, I-II, introducerea editorului, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Dan Simonescu);
  • Crestomaţie de literatură română veche, I, prefaţă de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Cluj Napoca, 1984 (în colaborare cu Stela Toma).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …