Ion Caraion

Ion Caraion (pseudonimul literar al lui Stelian Diaconescu) (24 mai 1923, Ruşavăţ, judeţul Buzău - 21 iulie 1986, Lausanne, Elveţia) - poet, eseist şi traducător. Este fiul Eleonorei şi al lui Mihai Diaconescu, agricultori. Urmează Liceul „B.P. Hasdeu” din Buzău (1934-1942), după care se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti, pe care a absolvit-o în 1948. Debutează în 1936, în revista şcolară „Flori de primăvară” din Buzău cu poemul Gândurilor mele, semnat Diaconescu M. Stelian.

Colaborează la „Acţiunea Buzăului”, unde în 1940 foloseşte pentru prima dată pseudonimul Ion Caraion, e prezent cu versuri şi recenzii literare în „Universul literar” şi „Curentul literar”. Este redactor la ziarele „Timpul” şi „Ecoul”. Publică la „Claviaturi”, „Curentul literar”, „Revista Fundaţiilor Regale”, „Orizont”, „Universul literar”, „Vremea” etc. Atitudinea sa antirăzboinică şi antifascistă îl determină să participe la fondarea, în 1944, a ziarului „Scânteia”. Este, în acelaşi timp, unul dintre iniţiatorii revistei literare „Agora” (1947) a Fundaţiei Regale „Mihai I” şi participă la editarea publicaţiei „Caiet de poezie”, supliment al „Revistei Fundaţiilor Regale” (1946-1947). A mai fost consilier de presă în Ministerul Artelor şi Cultelor (1944-1946) şi redactor la Editura Cartea Românească (1948). Devenit incomod pentru noile autorităţi comuniste, Caraion este arestat şi condamnat în două rânduri (1950-1955 şi 1958-1964), ultima oară, în 1958, sentinţa fiind pedeapsa capitală, ulterior comutată. Revenit în viaţa literară, tipăreşte în 1966 volumul de versuri Eseu.

Anii ’70 sunt cei mai prolifici pentru activitatea literară a lui Caraion, care publică numeroase volume de versuri, eseuri şi critică literară, precum şi un număr impresionant de traduceri din poezia şi proza universală, îndeosebi din limbile engleză şi franceză. Devine acum redactor la cea mai prestigioasă revistă literară a epocii, „România literară”, unde semnează şi I. Car. În 1981, ia drumul exilului, stabilindu-se la Lausanne, în Elveţia. Continuă să scrie şi editează chiar câteva reviste: „2 plus 2”, „Don Quichotte”, „Correspondances”. Colaborează constant, ca redactor cultural, la radio BBC, precum şi la publicaţiile „Limite” (Paris), „Contrapunct”, „Curentul” (Munchen), „Cuvântul românesc” (Suedia), „Uomini e libri” (Milano), „Tribune de Geneve”, „Le Figaro” (Paris) şi „Le Journal des poetes” (Belgia). Este omagiat, după moarte, la Universitatea Sorbona (1988).

Aparţinând, împreună cu Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Dimitrie Stelara, Ştefan Augustin Doinaş şi Radu Stanca, generaţiei de poeţi care se afirmă în anii imediat următori celui de-al doilea război mondial, Caraion debutează editorial cu placheta Panopticum (1943), urmată de două volume care îl vor impune relativ repede în conştiinţa literară a epocii: Omul profilat pe cer (1945; Premiul Editurii Forum) şi Cântece negre (1946). Tonalitatea dominantă a primelor lui poezii se înscrie într-o cheie gravă, întunecată şi sumbră: marcat de mizeriile şi ororile războiului, pe de o parte, conştient de eşecul estetismului literar în a asigura un refugiu împotriva realităţii ostile şi necruţătoare, pe de altă parte, autorul scrie „cântece negre”, poeme al căror nucleu îl constituie protestul social şi revolta împotriva dimensiunii meschine şi strivitoare a cotidianului. Într-o lume lipsită de orizont şi transcendenţă, o lume în care, după hotarul reprezentat de opera lui Nietzsche, „profetul nu mai avea mistere şi murise”, iar personalitatea umană se pierde în masa informă a statisticilor, singurele constante rămân războiul şi lepra: „Vă întreb: unde e libertatea pentru care au ars oraşele / şi unde sunt bucuriile, pentru care / copiii noştri carbonizaţi au înmulţit hoiturile războiului?”

Absurdul războiului populează gările cu coşciuge, iar înaltul clădirilor, departe de a mai constitui un îndemn la speranţă, devine un simbol al atotputerniciei morţii şi neantului: „Atârnă peste ceasuri celestele clădiri / ca nişte stârvuri negre de tuci îmbrobodit / pe jos cu ceramică iar podina cu mit. / Hei! Pentru cine-atârnă coşciugele din gări?” Poezia, în aceste condiţii, nu se mai poate înscrie decât într-o estetică a spaimei şi grotescului, în care bucuria contemplaţiei artistice lasă locul zbaterii timpanelor în marşuri epuizante, brutalităţii şi măcelului: „în marş, / timpanele noastre se zbăteau înăuntru - / voi aţi stat cu muierile acasă, voi n-aţi văzut măcelul / tulbure, superb, răscolitor, / voi n-aţi văzut măcelul / cu şanţuri, cu degradări, cu biruinţe / cum a călcat peste bucurii, peste graniţe, peste ape / brutal, crâncen. [...] Armate anonime s-au strecurat în zdrenţe prin noapte / cerurile se lăsau mai jos / fumul uzinelor inunda cartiere / pe străzi au răsunat automate / şi-au zăcut lângă prispă muieri şi copii; / oftică, tifos, pelagră, / foamete, groază, tăcere.”

Scenele apocaliptice ale războiului (din ciclul Jurnal de front) îşi au corespondentul formal în „strofe înjunghiate, bătute în pari, / scrâşnite ca piatra ce-mprejmuie schitul; / strofe scrise lângă hoţi şi tâlhari / care înjură de sfinţi şi dau cu cuţitul”. Accentele argheziene de împotrivire şi revoltă se transformă, într-o conştiinţă anticonformistă şi dezabuzată, în viziuni cinice, terifiante, dominate de imagini ale descompunerii şi putrezirii ce amintesc de universul poetic bacovian. Ceea ce îl deosebeşte însă pe Caraion este discursivitatea, tonul voit prozaic - semne lingvistice ale unei atitudini antipoetice, în care tresăririle vitalităţii („Poeţi! Voi trebuie să agitaţi lumea”) sunt repede înghiţite de un scepticism atotcuprinzător: „Lebedele nu-mi ştiu zarea. / Cerul nu mă mai conţine. / Când şi când, doar disperarea / Intră-n lespedea din mine...”.

 „Omul profilat pe cer” al lumii poetice a lui Caraion nu mai are nimic din tonusul vitalist şi privirea încrezătoare caracteristice umanismului clasicist; redus la o singură dimensiune - aceea a orizontalităţii -, el se chirceşte, se retrage tot mai aproape de pământ, până la a deveni una cu mineralul: „Omul profilat pe cer avea umerii aspri, răniţi, / mersul înfricoşător şi-un păr negru, ierbos, / crescuse enorm ca o zăpadă polară, ca o inundaţie marină, / laolaltă cu minereurile pământului, cu sângele lui subteran, / în care au putrezit rădăcini, / în care s-au înecat femei, / în care au venit să moară carbonizate păsările din fundul lumii; / gonite din cuiburi şi de pe vapoare, / au venit să moară păsările Sudului. // Printre materii anorganice, printre vizuini sălbatice şi plante / mergea uriaş ca o mie de blocuri puse să meargă, / ca o mie de soldaţi trimişi să se omoare, / ca o mie de prizonieri întorşi din război, / ca o mie de muncitori chemaţi la fabrică.”

Reintrat în viaţa literară după o tăcere de aproape două decenii - tăcere impusă de închisorile comuniste de la Jilava, Aiud, Cavnic şi Baia Sprie -, Caraion redebutează cu volumul de poeme Eseu, urmat, după un an, de acela intitulat Dimineaţa nimănui (1967). Poezia lui gravitează în jurul a două teme esenţiale: dezabuzarea şi singurătatea, rezultate din distilarea poetică a unor suferinţe greu de imaginat. Experienţa puşcăriei, nenumită ca atare, este pretutindeni prezentă, făcând din autor un al doilea Ulise, dar nu unul care se întoarce fericit în Ithaca, ci unul care, trecând prin infernul oamenilor, şi-a pierdut orice iluzie: „Am uitat undeva o parte din mine... / Eram aşa de atent să nu pierd nimic! / Numai fete urâte am întâlnit azi. / Fără mine întreg mă voi prăbuşi. / Fără mine întreg nu mai sunt eu. / Depărtarea mănâncă din oraşul ruginit. / Taci... despre ce pomeniţi? Grâu sub vânt. / în fiecare zi se prăbuşeşte cineva...”

Revenit din „morţi” precum Lazăr altădată, poetul „vâsleşte în singurătate”, întrucât comunicarea cu cei „vii”, cei care au dus o viaţă normală, a devenit imposibilă: „Ne despărţeam... O! cine mai întreabă / de cei ce nu-s? de cei ce-au fost pe vremuri? / Mulţimea vinde îngeri la tarabă / şi arlechinii mor în Bethleemuri...”. Prizonier al unui lirism al suferinţei şi degradării (I. Negoiţescu), Caraion contemplă puritatea cu priviri stinse şi obosite, apărându-se de „ochii depresiv de albaştri ai copiilor” şi de „suavele neruşinări ale naturii” prin ironii amare („Pleacă oamenii şi rămân potecile. / Socialismul e zâmbet”) şi conştiinţa „prelungirii lumii prin durere”. Poetul îşi apare sieşi ca un nou Oedip, ispăşind o vină care nu este a sa, şi îşi compune cântecul din „halucinaţii şi oracole”, pribegind în afara cetăţii pradă unui „extaz al suferinţei”.

Din când în când, exilatul mai găseşte totuşi resurse pentru a sublima materialul poetic în imagini estete, mallarmeene: „Armonios obosită, vara era pe sfârşite. / Luna ca o iacobină se ridicase / pe genunchii apocalipsului. Nimic nu înfloreşte mai frumos ca un corolar. / Ţi-au fost dragi păsările, apele şi arborii, / Dar n-ai avut nici păsări, nici arbori, nici ape.” Fluxul lirismului de acum al lui Caraion oscilează între notaţie şi metaforă, sugrumând suflul puternic şi protestatar al poemelor de debut într-o respiraţie poetică sacadată, întretăiată, ce urmează urcuşurile şi coborâşurile unei suferinţe mereu prezente: „Clepsidre ori perle risipite pe lac, / stelele-n cer. Broaştele tac. / Ninge peste adâncurile lumii cu seri. / E ca şi când luna şi copiii / ar fi plecat din oraş pentru totdeauna. / Ninge cu adânc şi coşmare. / Iar tăcerile au gurile-amare / Ca sinucigaşii.”

Volumul Cârtiţa şi aproapele (1970), continuând şi adâncind tematica poemelor precedente, îl defineşte pe Caraion drept un poet al stării de criză (Lucian Raicu), ale cărui constante sufleteşti - dezolarea, plictiseala, singurătatea, neliniştea - se constituie în tot atâtea centre de coagulare a lirismului. Într-o lume lipsită de orice noimă, în care nici măcar „absurdul” nu mai poate descrie existenţa, iar viaţa este o „prelungire a morţii”, intervine, copleşitor, sentimentul „târziului”: „Nimic nu-i absurd şi nimic nu e logic / Seara mă-ntorc şi m-aşed în sicriu, / Sub toată oboseala de timp ontologic - / Şi tare-i târziu... şi tare-i târziu...”

Trecutul înghite cu lăcomie prezentul, universul se sfoiegeşte şi se închide în melancolii nesfârşite, iar amintirile devin răni deschise. Obosit de existenţă, poetul ajunge să-şi supravieţuiască, scriind poezii „postume”: „De fapt murisem de-atunci / ca melancoliile / în sala de aşteptare a bucuriei. / Te şi miri că soarele / nu s-a topit / nu s-a sfâşiat. / Fiecare copac stă ca o gheară / de-a lui Mârşăvie împărat.” „Logica ni-ni-stă” (nici-nici) are drept rezultat sublinierea absenţei (Imagine cu absenţe), în cuprinsul căreia orice deosebire ontologică se pierde în confuzia haotică a tuturor valorilor şi sentimentelor: „Vă vom chinui, vă vom ucide şi vom râde / pe urmă vom fi ucişi şi se va râde / suntem destul de bătrâni şi de vicleni / să nu ne pese / totul e adevăr, chiar şi minciuna / totul e minciună, chiar şi adevărul - / întunericul se face singur.”

Privirea amar-retrospectivă, ajunsă la capătul lumii, devine viziune întoarsă, urzind peisaje postapocaliptice, prin care poetul rătăceşte ca un strigoi: „Noapte cu bube. Stătută ca o baltă. / Mă-ntorc de pe lumea cealaltă. / Dracul mână caii. Surugiul doarme. / Luna atârnă de pe cer ca o tenie. / Orb şi fără părinţi, ca o mută vedenie, / între cranii şi arme. / Vin de pe vremea când sângele picura din panoplie. / Cine ştie, gândule, cine ştie... / Apocalipsul a fost şi s-a dus. / E ca-n lepădarea de Petru a lui Iisus. / Spunându-i că-l va părăsi / (Petru era om: cu temeri, cu vise) / Christ se părăsise / el mai întâi. / Şi / iubeam odinioară o fată...”

Volumul Cimitirul din stele (1971), extindere a dezabuzării şi nihilismului asupra întregului univers, conţine totuşi câteva poeme de dragoste, sentimentul, fragil, reuşind să aducă o rază de speranţă în infernul existenţei cotidiene. În Străina, de pildă, iubita este o imagine ideală, o idee în sens platonician, percepută de către simţuri ca un „abur” care se suprapune peste înfăţişările concrete ale femeilor întâlnite: „îţi sărut prefigurările coapsei / şi aburii muzicali din preajma umerilor / şi sânii - calde basoreliefuri. / Nu ştiu cum arăţi. Vei fi fost călătoarea / rezemată de canaturile unei ferestre de tren / sau adolescenta cu braţe bizare din gara Predeal / care pipăia cu sfială obrajii munţilor, / spunându-le ceva.”

Ultimul volum de versuri publicat în ţară, Dragostea e pseudonimul morţii (1980), se face ecoul oboselii unei existenţe văzute ca o „naştere amânată”. Versurile devin eliptice, fragmentare, iar poetul, convins că „adevărul e o femeie de serviciu”, nu mai caută decât „semnificaţia / dispariţia semnificaţiilor”, în poeme care amintesc de ultima etapă a creaţiei bacoviene: „Cine ştie... Nime. / Două centime, patru centime. / Altă lume. Oare? / Infime / stigmate alternând calendare / (alterare / eroare).”

Eseist şi critic redutabil, Caraion este un atent observator al vieţii literare contemporane. Volumul Duelul cu crinii (1972), adevărată panoramă a liricii româneşti de după cel de-al doilea război mondial, conţine comentarii şi observaţii pertinente asupra câtorva dintre cei mai importanţi scriitori moderni, de la Apollinaire şi Baudelaire la Saint-Exupery şi Hart Crane. O secţiune specială include o parte dintre articolele publicate înainte de 1950, din care merită menţionată o viziune personală asupra poeziei, care aminteşte de noţiunea de work in progress a lui James Joyce: „Poezia este mereu o nouă esenţialitate. A o defini înseamnă a o concepe segmentar. [...] Cum se poate defini ceva ce nu s-a terminat?” (Poezia, 1947).

Măsura deplină a pătrunzătorului spirit critic şi a talentului eseistic ale autorului este dată de excepţionalul volum Bacovia. Sfârşitul continuu (1977), lucrare fundamentală pentru exegeza critică dedicată marelui poet. Simţind în George Bacovia un spirit profund înrudit cu propriile sale agonii interioare, Caraion comentează opera înaintaşului cu fervoarea şi interesul cu care îşi observă propria existenţă: „Bacovia era suferind. [...] Începuse a trăi în moarte. Într-un sfârşit continuu. Într-o inchiziţie care nu-şi execută victimele, însă le transformă în ulcere veşnice, în chin. Chinul anulării noimelor. Al naşterii golului, produs fără întrerupere, asediind şi degradând. O autoinchiziţie.”

Poetul devenit critic procedează cu o atenţie şi meticulozitate exemplare, pornind de la analiza statistică a vocabularului liric bacovian, trecând prin decelarea influenţei eminesciene asupra poetului şi sfârşind cu comentarea termenilor-cheie ai unei opere care nu a încetat să crească în însemnătate de la data publicării sale şi până astăzi. Folosind toate procedeele critice de care avea cunoştinţă, inclusiv noul, pe atunci, structuralism, Caraion traversează, pe rând, spaţiile literaturii franceze, germane şi engleze în încercarea de a surprinde, din toate perspectivele posibile, miracolul liric bacovian.

Poezia lui Bacovia are calitatea, subliniază Caraion, de a putea fi înţeleasa în orice cultură; ea nu este însă una rudimentară, ci încearcă, prin mijloace rafinate, să construiască un „primitivism sui-generis”. Aceasta este şi judecata care îl îndeamnă pe eseist să afirme că poemele de maturitate ale lui Bacovia, departe de a evidenţia o sleire a puterilor creatoare ale poetului, sunt produsul unei alte tehnici de lucru decât aceea caracteristică versurilor de tinereţe, o tehnică perfect conştientizată şi deliberată. Interesant de notat este şi faptul că, în opinia unui critic a cărui operă poetică distilează cele mai grele zaţuri ale existenţei, „Bacovia [...] nu e totuşi un poet atât de depresiv, cum pare la prima vedere”.

Traducător pe cât de inspirat pe atât de prolific, Caraion a dăruit culturii române câteva antologii de poezie remarcabile, dintre care Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi (I-III, 1974-1976, realizată împreună cu Ovid S. Crohmălniceanu) şi Antologia poeziei americane (1979) au devenit clasice. A mai tradus din Balzac, Dumas, Sherwood Anderson, Saint-Exupery, Anna Ahmatova, Ezra Pound, Raymond Queneau şi Marcel Ayme. Este, de asemenea, autorul câtorva volume de poezii pentru copii.

„Există la Ion Caraion un puternic conflict între natura directă a sentimentului moral şi expresivitatea îndelung hrănită cultural O analiză temeinică [...] a poeziei lui ar trebui să ne arate cum reuşeşte poetul să creeze impresia că îşi transcrie aproape automatic, fără nici o sintaxă lirică, întunecatele lui viziuni, coşmarele, torturantele mişcări ale unui suflet ultragiat, şi, în acelaşi timp, să recurgă la o expresivitate în care să se regăsească, sedimentate, resturile unei atât de intense şi de profunde culturi poetice. Conflictul acesta între spontaneitate, brut, cruzime, originalitate absolută, pe de o parte, şi elaboraţie, artă rafinată, ereditate culturală pe de alta, formează, poate, aspectul cel mai izbitor şi insoluţionabil critic al poeziei lui Ion Caraion.” (Nicolae Manolescu)

Opera literară

  • Panopticum, Bucureşti, 1943;
  • Omul profilat pe cer, Bucureşti, 1945; ediţie îngrijită de Emil Manu, Bucureşti, 1992;
  • Cântece negre, Bucureşti, 1946;
  • Eseu, Bucureşti, 1966;
  • Dimineaţa nimănui, Bucureşti, 1967;
  • Necunoscutul ferestrelor, Bucureşti, 1969;
  • Cârtiţa şi aproapele, Bucureşti, 1970;
  • Deasupra deasuprelor, Bucureşti, 1970;
  • Cimitirul din stele, Bucureşti, 1971;
  • Selene şi Pan, Bucureşti, 1971;
  • Duelul cu crinii, Bucureşti, 1972;
  • Munţi de os, Bucureşti, 1972;
  • Frunzele în Galaad, Cluj, 1973;
  • Enigmatica nobleţe, Bucureşti, 1974;
  • Lied, das in der Flote blieb, traducere de Georg Scherg, Bucureşti, 1974;
  • Marta, fata cu poveşti în palme, Bucureşti, 1974;
  • Poeme, prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1974;
  • O ureche de dulceaţă şi-o ureche de pelin, Bucureşti, 1976;
  • Pălărierul silabelor, Bucureşti, 1976;
  • Bacovia. Sfârşitul continuu, Bucureşti, 1977; ediţia II, Bucureşti, 1979;
  • Interogarea magilor, Bucureşti, 1978;
  • Lacrimi perpendiculare, prefaţă de Mihail Petroveanu, Bucureşti, 1978;
  • Lucrurile de dimineaţă, Bucureşti, 1978;
  • Cântecul Singurei - Le Chant de l’Unique, ediţie bilingvă, prefaţă de Ov. S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1979;
  • Dragostea e pseudonimul morţii, Bucureşti, 1980;
  • Jurnal, I-III, îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1980-1998;
  • Poems, traducere de Marguerite Dorian şi Elliot B. Urdang, Athens (Statele Unite), 1981;
  • Insectele Tovarăşului Hitler, Munchen, 1982;
  • L’Am - stram - gramite, traducere de G.E. Clancier, Vahe Godel, R. Marteau etc., Lausanne (Elveţia);
  • La Terre a mange ses fontaines, traducere de Vahe Godel, Bruxelles, 1985;
  • Apa de apoi, îngrijită şi postfaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1991;
  • La neige qui jamais ne neige et autres poemes, Lausanne (Elveţia), 1993;
  • Greşeala de a fi - The Error of Being, ediţie bilingvă, traducere de Marguerite Dorian şi Elliot B. Urdang, Bucureşti, 1994;
  • Postume, îngrijită şi postfaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1995;
  • Tristeţe şi cărţi, îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1995;
  • Cimitirul din stele, îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1995;
  • Le Livre des poemes perdus, Troyes (Franţa), 1995;
  • Exil interior, îngrijită şi prefaţă de Emil Manu, Bucureşti, 1997;
  • Poezii arestate, prefaţă de Nicolae Tone, Bucureşti, 1999;
  • Scrisori către Nicolas Catanoy, ediţie îngrijită de Maria Pal, prefaţă de Ion Cristofor, Cluj Napoca, 2003.

Traduceri

  • Marcel Ayme, Poveştile motanului, Bucureşti, 1947;
  • Honore de Balzac, Istoria măririi şi decăderii lui Cesar Birotteau, negustor de parfumuri, ajutor de primar în cel de-al doilea arondisment al Parisului, prefaţă de J. Popper, Bucureşti, 1949;
  • Vera Ketlinskaia, Bărbăţie, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Maria Z. Vlad);
  • I.A. Goncearov, Oblomov, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu A. Frunză şi Val Cordun);
  • Marietta Şahighian, Hidrocentrala, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Irina Saharov);
  • S. Mstislavschi, Pasărea primăverii, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu A. Vătriceanu);
  • Al. Dumas, Doamna de Monsoreau, I-III, Bucureşti, 1965 (în colaborare cu Radu Popescu);
  • Bjornstjerne Bjornson, Fata pescarului, Bucureşti, 1966 (în colaborare cu Iulia Soare şi Virgil Tempeanu);
  • Sherwood Anderson, Sunt un nătărău, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1966;
  • Antoine de Saint-Exupery, Pământ al oamenilor, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1967, Zbor de noapte. Pilot de război, Bucureşti, 1968;
  • Edgar Lee Masters, Antologia orăşelului Spoon River, prefaţă de Virgil Nemoianu, Bucureşti, 1968;
  • Ryunosuke Akutagawa, Rashomon, Bucureşti, 1968;
  • Giuseppe Rovani, O sută de ani, I-II, Bucureşti, 1968;
  • Masa tăcerii. Simpozion de metafore la Brâncuşi, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1970;
  • Pierre Emmanuel, Poeme, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Ştefan Aug. Doinaş);
  • Elie Faure, Funcţia cinematografului, Bucureşti, 1971;
  • Cinci poeţi romanzi, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1972;
  • Georges-Emmanuel Clancier, De-a pururea şi o zi, Iaşi, 1972;
  • Daniel Defoe, Căpitanul Singleton, Bucureşti, 1972, Colonelul Jack, Bucureşti, 1972;
  • Antologie de poezie neerlandeză, olandeză şi flamandă, ediţie îngrijită de Venera şi Al. Urechia, prefaţă de Garmt Stuiveling, Bucureşti, 1973 (în colaborare);
  • Mary Webb, Hazel, fata pământului, Bucureşti, 1974;
  • Antologia poeziei franceze de la Rimbaud până azi, I-III, ediţie îngrijită de în colaborare cu Ovid S. Crohmălniceanu, prefaţă de Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1974-1976 (în colaborare);
  • Anna Ahmatova, Versuri, Bucureşti, 1974;
  • Ezra Pound, Cantos şi alte poeme, Bucureşti, 1975;
  • Malcolm Lowry, La poalele vulcanului, Bucureşti, 1978;
  • Poeţi canadieni contemporani, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1978;
  • Antologia poeziei americane, ediţie îngrijită de traducător, Bucureşti, 1979 (în colaborare);
  • Raymond Queneau, Arta poetică, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1979;
  • Ward Ruyslinck, Rezervaţia, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1979.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …