Ion Budescu

Ion Budescu (5 martie 1939, Dalboşeţ, judeţul Caraş-Severin) - poet.

Este fiul Anei (născută Jarcu) şi al lui Iosif Budescu, ţărani. Urmează liceul la Oraviţa, apoi Institutul Pedagogic din Timişoara (1958-1960) şi Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti (1960-1965). Lucrează ca redactor la Radiodifuziunea Română, redacţia culturală (1966-1970), secţie al cărei redactor-şef adjunct devine în 1970-1971, apoi ca redactor-şef adjunct la redacţia culturală a Televiziunii Române (1971-1973) şi tot aici ca secretar de redacţie (1973-1989), redactor-şef (1990-1993), consilier cultural al preşedintelui Televiziunii (1993-1996) şi şef al secţiei Import-Film (1996-1999), iar din martie 1999, ca expert al Fundaţiei Culturale Române.

A debutat în 1960, în „Scrisul bănăţean”, dar adevăratul debut îl constituie un ciclu de poezii publicat în „România literară”, în 1981. În volum, debutează în 1982 cu Viaţa cu mine, viaţa jură de mine. Publică studii şi articole, dar şi versuri în „România literară”, „Luceafărul”, apoi în „Orizont”, „Tribuna”, „Vatra” etc. În traducere, publică versuri în „ Nouvelle Europe” (Luxemburg, 1992-1993) şi colaborează la volumul La Litterature contre la dictature. En et hors de Roumanie (1947-1989), apărut la Paris, în l999.

„Răzleţit de generaţia lui” (Eugen Simion), Budescu a debutat mai târziu, nu însă şi mai puţin convingător. Sintagme ca „poet matur”, „experimentat”, „format şi stăpân pe uneltele sale” sunt frecvent întâlnite în cronicile de întâmpinare la primul volum. Şi celelalte se vor bucura de o bună primire, judecăţile subliniind neechivoc originalitatea şi singularitatea poetului atât în cadrul generaţiei sale (70), cât şi în raport cu postmodernismul optzeciştilor. Totuşi poetul a rămas cunoscut doar în cercuri restrânse.

Viaţa cu mine, viaţa fără de mine exprima, încă din titlu, ambivalenţa proprie întregii literaturi scrise de autor: implicarea detaşată, cu mutări de accent când pe un termen, când pe altul. A rezultat o lirică tensionată între inserţia empatică şi armonică în primordial şi suav - obsesia originarului şi a unităţii eu-cosmos, respectiv spaţiul intimităţii şi al erosului candid, evocat cu inflexiuni de retorică trubadurescă - pe de o parte, şi pe de alta, distanţarea ironică (uneori tinzând spre sarcasm) de grotescul şi absurdul unei modernităţi corupte, reificantă şi uniformizantă, ipostaziată paradigmatic în imaginea unui Megalopolis.

Tipologic, poetul e un romantic trecut prin experienţa expresionistă şi, în genere, prin mutaţiile de sensibilitate şi de limbaj ale liricii secolului al XX-lea. Un vizionar al cărui univers e străbătut de nostalgia totalităţii şi, ca revers, de stihia degradării cosmice şi a anxietăţii existenţiale. Spectrul cataclismului final bântuie versurile, agresive coşmaruri aherontice, ierni polare şi toamne bacoviene ameninţând viaţa şi spiritul: pădurile „se bejenesc”, „cad ploi de păcură ropotitoare”, marea e un paradis în derivă spre care migrează „nămolul” şi „înecaţii”.

Paralel, se întâlneşte solitudinea cosmică a eului liric - „întemniţat şi temnicer” zidindu-se zilnic -, dar şi, compensator, intervine întoarcerea lui către începuturi, cu valoare de repere pure şi purificatoare în mitologia personală a poetului: „pădurile primordiale”, dealul copilăriei, lumina celestă, stelară, de la care, ca şi gnosticii, se revendică poetul, el însuşi un înger căzut în lume, căldura şi inocenţa căminului unde cântăreţul iubirii înalţă encomionuri sau aşteaptă ca iubita să-l împuşte cu „tija unui crin” ori, amândoi, să părăsească „amarul Megalopolis” spre a acosta în „Golful Serenităţii”.

Omul interior (1985) potenţează temele primei cărţi şi lasă să se vadă mai clar procesul de zămislire a tabloului-viziune, prin proliferarea halucinantă a imaginilor culese din plină şi banală realitate cotidiană (un fel de „boule de neige” prin care se face saltul de la mimesis la viziune). Figura centrală de aici, sufocând ca un capac de plumb orice tentativă de evadare, este „grămada de năvoade”, metaforă a claustrării absolute.

Un succedaneu al acestei viziuni apocaliptice e „oraşul de beton”, cu al său institut de „Reumatologia betonului”. Poetul trece prin urbea astfel definită ca o „gheată desperecheată”, zgomotele străzii sunt de-a dreptul obiecte agresive, palpabile: „sfredele, tirbuşoane, spirale de sârmă, burghie/aţintite spre tine”, liftul ia chipul unui „bătrân castor” ce umple clădirile cu roboţii diurni, încât „stăm demult clădiţi pe etaje, tronsoane/amuţiţi, sortaţi oscior cu oscior, după specii/familii întregi de şobolani, păianjeni / tihnă peste tihnă suprapuse / în hăul unui bloc”. Versurile acestea au fost eliminate de cenzură, însă întregul volum poartă o încărcătură subversivă.

În Ucroniile (1988), spaţiul „Recluziunii” împrumută chipul Saharei, prin care umblă fantoma poetului, numit aici „Prin-burg-Înecatul”. Cartea Cuţitele, torţele, măştile (1990) aşează în prim-plan tema poetului. Imaginile baroce şi expresioniste sunt concurate de expresia esenţializată, memorabilă, de o clasică limpezime: viaţa e „un vers la care ţii / dar care pur şi simplu nu-ţi iese”, singurătatea e „crima pe care nimeni nu a făptuit-o / dar pe care o ispăşim rând pe rând”, melancolia - „această orgie a mea de unul singur”, iar „Poemul - melancolia mea pe termen lung”. Ca orice romantic ce se respectă, mai ales când secolul său a văzut atâtea, Budescu nu-şi poate ascunde impulsul ironic. Melancolia face casă bună cu scepticismul - ambele exprimate fără retorism. Apărută în 1995, Arta fericirii, carte cu un titlu ironic, aproape ca o definiţie, e o culegere din întreaga operă de până acum.

Opera literară

  • Viaţa cu mine, viaţa fără de mine, Bucureşti, 1982;
  • Omul interior, Bucureşti, 1985;
  • Ucroniile, Bucureşti, 1988;
  • Cuţitele, torţele, măştile, Bucureşti, 1990;
  • Arta fericirii, Timişoara, 1995.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …