Ion Brad

Ion Brad (8 noiembrie 1929, Pănade, judeţul Alba) - poet, prozator, dramaturg, publicist şi traducător. Este cel mai mare dintre numeroşii copii ai Corneliei (născută Bârna) şi ai lui Traian Brad, ţărani. Urmează Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj (1940-1948), apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din Cluj (1948-1952). Debutează ca poet în revista „Gând tineresc” din Alba Iulia (1947) şi, editorial, cu volumul Cincisutistul (1952).

A colaborat, desfăşurând totodată şi o activitate redacţională, la „Almanahul literar”, „Lupta Ardealului”, „Contemporanul”, „Cravata roşie” (redactor-şef, 1956-1958), „Flacăra”, „Gazeta literară” (redactor-şef adjunct, 1966), „Luceafărul” (redactor, 1958-1960), „Scânteia tineretului” (redactor, 1960), „Steaua”, „România literară”, „Viaţa românească” etc. A condus filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor (1953-1955), a fost secretar al Uniunii Scriitorilor (1962-1965), şef al secţiei Cultură şi Artă a CC al PCR (1966-1968), vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste (1968-1973), ambasador al României la Atena (1973-1982), director în Ministerul de Externe al României (1982-1984), director al Teatrului „C.I. Nottara” din Bucureşti (1984-1990). În 1990 a înfiinţat Editura Demiurg, al cărei director este.

Brad s-a afirmat ca poet militant, versificând, după tipicul „baladelor” din anii ’50, teme curente ale epocii. Balada Cincisutistul (Premiul revistei „Almanahul literar”) este relevantă în acest sens. Spre anii ’60, limbajul poemelor devine mai sobru şi tematica se diversifică, ajungând cu timpul să contrabalanseze temele-standard ale „angajării” în actualitate, aşa încât ceea ce e mai valoros într-un volum precum Cu timpul meu (1958, Premiul „George Coşbuc” al Academiei Române) constă, paradoxal, în evocări ale trecutului (satul copilăriei, străbunii, propria adolescenţă).

Dar încă din Cântecele pământului natal (1956) se aunţau tematica şi, deopotrivă, limbajul cărţilor maturităţii lirice a poetului, prin evocarea orizontului autohton, de dimensiuni arhetipale, prin frazarea simplă şi francă, de factură clasică. George Călinescu remarca această simplitate şi o ilustra cu versurile: „Numele meu, în univers, / E ca o furnică / Ce cade în mers / Şi iar se ridică...”, ce îi vor fi incitat spiritul ludic, dar, în acelaşi timp, identifica aici şi câteva „păcate juvenile veniale”.

Acestea se diminuează sensibil în volumul Cu timpul meu, mai exact în poemele ce prelucrează temele rusticităţii, ale originilor: „Boii îşi rumegă aşteptarea domoală, / Amintirea câmpului înrourat. / Când şi cănd mai nechează caii de smoală, / Şteampurile copitelor bat. / Pe lângă mânji foieşte marea mulţime. / Le cearcă mersul, svelteţea de cerbi, / Numai de bivoli nu-ntreabă nime, / Diavoli domestici, în care visuri preistorice fierb.”

Inima poetului se simte pierdută/încorporată în dealurile ce par „misterioase morminte” ori resuscită anii petrecuţi în incintele sacre ale şcolilor Blajului - veritabil centrum formativ, la care Brad se întoarce spre a se fortifica moral-spiritual. În spirit transilvan, (George Coşbuc, Octavian Goga, Aron Cotruş), el se configurează ca poet al tradiţiei, şi motivele recurente vor fi pământul natal (terra mater), îndeosebi Târnavele, munţii, comunitatea generică a ţăranilor de la care se revendică, familia (în special mama, „umbră tutelară”), modelele culturale formative, locurile proeminente ale istoriei ardelene.

Evocarea acestui spaţiu are, în Fântâni şi stele (1965), tonalităţi aspre, cotruşiene: „Fraţii mei sunt totdeauna pe stânci / Între fulgere şi prăpăstii - cumpănă dreaptă. / Pân-acolo s-au urcat pe brânci, / Munte cu munte, / Veac de veac, / Treaptă cu treaptă.” În alt plan, evoluţiei de la retorism la sobrietate îi corespunde drumul de la descriptivismul pastelist la interiorizare. Orga de mesteceni (1970) aduce o decantare a lirismului, descripţia (şi aşa sumară) se contrage în imagini lapidare şi sobre, stil caracteristic de acum înainte.

Zăpezile de acasă (1972) şi Noapte cu privighetori (1973) reiau, într-o disciplină stilistică matură, temele copilăriei, satului, familiei, tratate fără frivolităţi neosămănătoriste, cu un real fior elegiac. Poetul ştie că, inevitabil şi ireversibil, s-a rupt de acea lume: „De ce te-ai lepădat şi tu, Ioane? / Cine mă strigă? / Cine reînvie? / E numai satul din copilărie.” Mitologia personală, cea locală sau cea elină devin pretexte de meditaţie asupra originilor, timpului/trecerii („drumul invers”) şi cunoaşterii. Resuscitarea trecutului, a vestigiilor istorice, fie că e vorba de Putna, de Athos sau de Grecia clasică (Templul dinafară, 1975), echivalează cu anularea sau amânarea morţii atât în ordine individuală, cât şi în cea a comunităţii.

La această vârstă poetică, în Războiul cunoaşterii (1979), Brad fructifică motivul labirintului interior, al „neistovitei sete de-a lupta” cu sine însuşi, în scenarii intertextuale în care trimiterile se fac mai cu seamă la mitologia greacă. Îi reuşeşte lirismul reflexiv-elegiac, revelându-l ca poet problematic şi contrazicând „calmul” ce i s-a imputat în juneţe. Tema fanatică apare din ce în ce mai insistent şi mai grav, ca în Cartea zodiilor (1982): „O linişte-a neliniştilor sapă / În trupul meu un leagăn ori o groapă. / Pe cine legăn? În mormânt pe cine? / Pădurea umbrelor se zbate-n mine”.

Începând cu Oracole (1987), inedită pentru creaţia lui Brad, şi ca factură, şi ca amploare, este erotica, îmbrăcând forme variate, de la sonetul petrarchist şi shakespearean la cel voiculescian. Iubirea e o stare de confiscare totală a eului, de turment absolut („Mă prăpădesc să nu te văd, / Mi-astup urechile cu ceară / Şi-mi port corabia-n prăpăd / Şi-mi duc iluzia să piară”), combustie, sete fără leac („Unde să strig de disperare? / Din care lume să te-arăţi? / De sete mor între izvoare, / De neînţelesuri între cărţi”), strigăt fără ecou, prohodire după iubita dispărută sau după „pierduta mamă” („fântâna mea de plâns şi poezie”), nota elegiacă fiind dominantă în ultimele cărţi. Acum, Brad încearcă forme prozodice noi, corespunzând aspiraţiei sale, de tip clasic, la concizie (sonetul, rondelul, terţina). Se poate afirma că partea rezistentă a poeziei lui e reprezentată de evocarea meditativ nostalgică a originilor (subliniată şi de Mircea Zaciu) şi de erotica paroxistică şi elegiacă.

Prima temă trece şi în ciclul epic început cu romanul Descoperirea familiei (1964), continuat cu Ultimul drum (1975) şi Raiul răspopiţilor (1978) şi reluat, într-o ediţie revizuită, în Romanul de familie (I-II, 1986), unde primelor trei (intitulate acum Zăpadia şi Soare cu dinţi şi În umbra castelului) li se adaugă un al patrulea, Thalassa. Ciclul are în centru o familie de ţărani, Borcea, de pe Târnave. Pivotul primului roman e tatăl, Octavian Borcea, personalitate puternică, îndărătnică, surprins în anii ’50, ai colectivizării, celelalte romane aducându-i în prim-plan şi pe numeroşii fii ai acestuia, rostuiţi prin ţară (intenţia de frescă a unei epoci se face astfel vizibilă).

Ideea unificatoare a ciclului, pe lângă nucleul familial, o constituie chemarea vetrei natale, satul Zăpadia reprezentând pentru toţi un centrum, ale cărui figuri emblematice sunt, pe lângă Octavian tatăl, bunicii Artimon şi Marie, întruchipări ale tradiţiei şi înţelepciunii ancestrale. Meritele tetralogiei stau în evocarea (sobru lirică) a acestei tradiţii, cu filosofia ei de viaţă, cu modul particular, prins pe viu, al rostirii. Este aspectul prin care Brad se înscrie în paradigma prozei ardelene - Ioan Slavici, Liviu Rebreanu, mai ales Ion Agârbiceanu şi Pavel Dan, modele declarate. Noile realităţi sunt prezentate însă distorsionat, prin prisma ideologiei şi propagandei regimului la putere.

Un văl idilic (fie el şi cu unele nuanţe mai sure) acoperă şi atenuează realităţi crude, precum instaurarea prin violenţă şi minciună a comunismului, colectivizarea forţată şi cu grave consecinţe a agriculturii, adevăratul chip al activiştilor comunişti (care în roman citează din Titu Maiorescu şi Lucian Blaga), regimul din închisorile politice, situaţia bisericii şi a „sectelor”, exilul românesc etc. Impresia statornică, la lectură, este de conformare fidelă la „comandamentele” regimului, concomitentă fiind încercarea de a prezenta un comunism cu faţă umană. Pătrunderi ale acestei ideologizări se întâlnesc şi în celelalte romane.

Proces în recurs (1988) intră în rândul dezvăluirilor cu jumătăţi de măsură ale crimelor din anii ’50 (istoria unui intelectual ardelean închis pentru „naţionalism” etc.), Întâlnire periculoasă (1985) pune problema românilor expatriaţi (cărora, de pildă, li s-ar spăla creierele în lagărele de refugiaţi) şi readuce în discuţie abuzurile epocii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej etc. Un roman superior tuturor celorlalte este Muntele catârilor (1980), despre viaţa călugărilor de la Muntele Athos şi relaţiile voievozilor şi mănăstirilor româneşti cu acest centru de spiritualitate.

Dicţiunea narativă capătă aici ceva din cadenţa stilului sapienţial-poematic din sadoveniana Creanga de aur. În schimb, piesa de teatru Audienţă la consul (1984) se plasează în vecinătatea problematicii din Întâlnire periculoasă (este vorba de istoria unei românce căsătorite cu un străin). O alta, Nu pot să dorm (1984), îl evocă pe Timotei Cipariu ca apărător al identităţii naţionale a românilor în confruntarea cu Imperiul.

Brad este şi autorul unei monografii, Emil Isac, un tribun al ideilor noi (1972), scrisă simpatetic, cu abundenţă deliberată de citate, menite a reconstitui mai autentic „fluxul vieţii” şi operei. Traducătorul s-a remarcat îndeosebi prin tălmăciri din lirica greacă modernă. A abordat, în ultima vreme, cu succes, şi genul memorialistic, evocându-şi cu deosebire cariera diplomatică. Un volum intitulat Monologuri paralele (1999) şi cuprinzând un dialog epistolar cu Monica Anton dezbate probleme la ordinea zilei în anii ’90.

Opera literară

  • Cincisutistul, Bucureşti, 1952;
  • Cu sufletul deschis, Bucureşti, 1954;
  • Tânărul mecanic, Bucureşti, 1954;
  • Balada împuşcaţilor, Bucureşti, 1955;
  • Cântecele pământului natal, Bucureşti, 1956;
  • Orele cântatului cu copiii satului, Bucureşti, 1956;
  • Cu timpul meu, Bucureşti, 1958;
  • Să citim cu voce tare, Bucureşti, 1960;
  • Mă uit în ochii copiilor, Bucureşti, 1962;
  • Descoperirea familiei, Bucureşti, 1964;
  • În luna mai, Bucureşti, 1964;
  • Fântâni şi stele, Bucureşti, 1965;
  • Cele patru anotimpuri, Bucureşti, 1966;
  • Ecce tempus, Bucureşti, 1968;
  • Orga de mesteceni, Cluj, 1970;
  • Poeme, prefaţă de Ovid S. Crohmălniceanu, Bucureşti, 1970;
  • Emil Isac, un tribun al ideilor noi, Cluj, 1972;
  • Zăpezile de acasă, Bucureşti, 1972;
  • Noapte cu privighetori, ediţie bilingvă, traducere de Marcel Pop-Corniş, Bucureşti, 1973;
  • Templul din afară - The Outlying Temple, ediţie bilingvă, traducere de Marcel Pop-Corniş, Bucureşti, 1975;
  • Ultimul drum, Bucureşti, 1975;
  • La zei acasă sau O călătorie lirică prin Elada, Bucureşti, 1976;
  • Transilvane cetăţi fără somn, Bucureşti, 1977;
  • Raiul răspopiţilor, Bucureşti, 1978;
  • Ora întrebărilor, prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1979;
  • Războiul cunoaşterii, cu ilustraţii de C. Piliuţă, Bucureşti, 1979;
  • Muntele catârilor, Bucureşti, 1980;
  • Cartea zodiilor, Bucureşti, 1982;
  • Leagănul mării, Bucureşti,1983;
  • Audienţă la consul. Nu pot să dorm, Bucureşti, 1984;
  • Întâlnire periculoasă, Bucureşti, 1985;
  • Romanul de familie, I-II, Bucureşti, 1986;
  • Oracole, Bucureşti, 1987;
  • Proces în recurs, Bucureşti, 1988;
  • Rădăcinile cerului, prefaţă de Irina Petraş, Bucureşti, 1989;
  • Vase de Tanagra, Bucureşti, 1993;
  • Icoana nevăzută, Bucureşti, 1996;
  • Muntele, Bucureşti, 1996;
  • O carte pentru toţi românii. Catolicism şi ortodoxie, Cluj Napoca, 1997;
  • Monologuri paralele (în colaborare cu Monica Anton), Bucureşti, 1999;
  • Al doilea suflet, Bucureşti, 2000;
  • Ambasador la Atena. Memorii şi biografii diplomatice, Bucureşti, 2001;
  • Avatarurile diplomaţiei, Bucureşti, 2002;
  • Mamei, dincolo, Bucureşti, 2002;
  • Dialog epistolar (în colaborare cu Mircea Zaciu), ediţie îngrijită de Maria Cordoneanu, Bucureşti, 2003.

Traduceri

  • Letay Lajos, Versuri alese, Bucureşti, 1955, Casă nouă, Bucureşti, 1959;
  • Jancsik Pal, Micul Joşca, Bucureşti, 1962;
  • Nikolai Zidarov, Versuri, Bucureşti, 1971 (în colaborare cu Alexandru Andriţoiu şi Ion Horea);
  • Chistos Xanthopoulos-Palama, Călătorie pe Dunăre, Bucureşti, 1975 (în colaborare cu Dumitru Nicolae);
  • Ioanna Tsatsos, Poezii, cu ilustraţii de Constantin Piliuţă, Bucureşti, 1976; Poeme, prefaţă de Aurel Martin, Bucureşti, 1979; Aforisme şi cugetări, prefaţă de Mircea Maliţa, Bucureşti, 1977 (în colaborare cu Dumitru Nicolae);
  • Nikos Kranidiotis, Antologie lirică, Bucureşti, 1976 (în colaborare cu Antiţa Augustopoulos-Jucan);
  • Evanghellos Averoff-Tossizza, Porumbeii, cu ilustraţii de C. Piliuţă, Bucureşti, 1976;
  • Dimos Rendis, Reîntâlnire, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1978;
  • Sreten Asanovic, Frumoasa moare, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1978;
  • Odysseas Elytis, Variaţiuni pe o rază, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1980 (în colaborare cu Ecaterina Sismanoglu şi Dimos Rendis);
  • Florica Ştefan, Pâinea de dimineaţă, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1982;
  • Melancolia Egeei, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1987;
  • Rigas Velestinlis, Scrieri revoluţionare, prefaţă de Dimitrios Karamberopoulos, Bucureşti, 1999 (în colaborare cu Cristina Băcanu);
  • Ycichi Nakagawa, Regina nopţii în rai, Bucureşti, 1992;
  • Poeţi greci contemporani, Bucureşti, 2003.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …