Ion Băieşu

Ion Băieşu (pseudonimul literar al lui Ion Mihalache) (2 ianuarie 1933, Băieşti-Aldeni, judeţul Buzău - 21 septembrie 1992, New Jersey, Statele Unite) - prozator, dramaturg şi gazetar. Este fiul Aureliei şi al lui Ion Mihalache, ţărani. Face şcoala primară în satul natal şi în Poponeţi, sat vecin. Preotul de aici, zis Ciomag, îl trimite la Liceul Comercial din Buzău (1944-1951). După absolvire, vrea să se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti, dar nimereşte la Facultatea de Filosofic Lipsit însă de mijloace materiale, se transferă la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”, unde beneficiază de casă şi masă gratuit. Aici întâlneşte pe Fănuş Neagu, Alexandru Căprariu, Victor Tulbure, Remus Luca, Aurel Martin etc., viitori scriitori.

Prozatorul va prezenta mai târziu, cu umor, atmosfera din această şcoală bizară în care erau acceptaţi, de-a valma, tineri talentaţi, cu studiile liceale terminate, dar şi femei de serviciu, proaspăt alfabetizate, „cu origine socială sănătoasă”. Este apoi redactor la „Albina” (1952), „Scânteia tineretului” (1954-1964), redactor-şef la „Amfiteatru” (1966-1968). Pentru că numele său (Ion Mihalache) seamănă cu cel al omului politic ţărănist Ion Mihalache, tânărul scriitor este nevoit să-şi aleagă un pseudonim, unul care-i va aduce notorietate: Ion Băieşu.

Debutează în „Viaţa Buzăului” (1951) cu versuri. Publică în 1956 un volum de schiţe, Necazuri şi bucurii, apoi o povestire, Cei din urmă (1959), în genul lui Marin Preda din Desfăşurarea. Naraţiunea care-i atestă talentul epic este Papuc din volumul Noaptea cu dragoste (1962), scrisă tot în stilul lui Preda. Alte povestiri în stil jurnalistic din această fază nu scapă de clişeele literare ale momentului. Stilul epic capătă originalitate şi autorul se impune prin volumul Sufereau împreună (1965).

Talentul lui umoristic şi satiric are mare audienţă la public (Oameni cu simţul humorului, 1964, Iubirea e un lucru foarte mare, 1967 - schiţe despre Tanţa şi Costel, ulterior dramatizate şi interpretate admirabil de Octavian Cotescu şi Coca Andronescu; Umor, 1970, La iarbă albastră, 1973 etc.). Băieşu face, cu succes, şi cronică sportivă (Fotbalul-joc de bărbaţi, 1971), scrie reportaje, mici eseuri morale, portrete satirice. Unele sunt ocazionale, efemere, dar printre ele pot fi descoperite şi fragmente literare autentice.

Originalitatea talentului comic se vede limpede în volumele, mai sever selectate, Pompierul şi opera (1976), Dragoste bolnavă (1980) şi Umorul la domiciliu (1981). Multe dintre aceste naraţiuni umoristice, nu lipsite de un fond tragic, au fost transformate de Băieşu în piese de teatru, unele dintre ele de mare succes (Preşul, apărută în 1970, s-a jucat ani de-a rândul fără întrerupere). În fapt, vocaţia de dramaturg - descoperită relativ târziu - se dovedeşte a fi vocaţia esenţială a lui Băieşu. Alături de Teodor Mazilu şi Marin Sorescu, el cultivă în literatura română, pe urmele lui I.L. Caragiale, o formulă de teatru în care intră farsa tragică, parodia şi formula teatrului ionescian (teatrul absurdului).

Câteva piese (Cine sapă groapa altuia, Chiţimia, Dresoarea de fantome, În căutarea sensului pierdut, Iertarea, Alibi, Boul şi viţeii), lângă altele (Preşul), care întreţin comicul de situaţie şi ironizează limbajul de lemn, au creat un stil şi o tipologie. Câteodată piesele abordează teme de existenţă mai grave şi, nu de puţine ori, moravurile societăţii totalitare.

Băieşu a publicat şi un roman remarcabil, Balanţa (1985), într-o notă senzaţională şi, bineînţeles, comică. Verva lui este, şi aici, scânteietoare şi, în genere, romanul are substanţă. A devenit, ulterior, scenariul unui film realizat de Lucian Pintilie. Pentru activitatea lui literară, Băieşu a fost distins cu Premiul Academiei (1971) şi, de mai multe ori (1968, 1973, 1979), cu Premiul Uniunii Scriitorilor.

În literatura satirică şi umoristică mai veche, subiectele erau luate din lumea mahalalei şi lumea cazonă. Băieşu şi alţi prozatori satirici postbelici îşi caută temele în spaţiul comerţului socialist, al administraţiei publice (birocraţia) şi al căminului. Gestionarul necinstit şi patetic, vârstnicul adulter, femeia filosoafă şi infidelă, amici care se „magnetizează” şi povestesc, la cârciumă, întâmplări ieşite din comun, funcţionari la „spaţiile verzi” care se lasă mituiţi şi, la rândul lor, mituiesc pe şefi pentru a le închide gura constituie noua tipologie pe care o prezintă epica lui Băieşu în nuvela Sufereau împreună, Genica, tânără lucrătoare la o cooperativă, suferă pentru că nu i se întâmplă nimic senzaţional în viaţă.

Cu puţină exagerare, s-ar putea spune că ea cunoaşte boala subtilă numită taedium vitae. „Sunt îngrozitor de indiferentă - scrie ea unei prietene - toţi oamenii trăiesc tot felul de întâmplări, tuturor li se întâmplă câte ceva zilnic [...] numai mie nu, de ce?” Surpriza apare sub chipul lui Benone, veterinar şi fotbalist, un tânăr trăsnit, cu imaginaţie bogată şi decizii rapide. De cum vede pe dezgustata de viaţă Genica, o cere în căsătorie: „te-am citit, te-am notat, te-am bifat, eşti a mea”. Confesiunea femeii - cum că a fost de mai multe ori măritată şi că, în genere, n-a fost uşă de biserică -, nu-l clatină în hotărârea lui.

Benone pare chiar a fi foarte mulţumit de experienţa încărcată a Genicăi, căci, zice el, e bine să cunoşti lumea. Genica este şi ea, în felul ei, o filosoafă. Ea caută suferinţa, întâmplarea, actul de viaţă excepţional pentru a-şi găsi o raţiune de existenţă. Îl află relativ repede: Benone se îmbată cumplit şi produce daune majore în cooperativa unde este angajat; e pasibil de închisoare. Genica are, în aceste circumstanţe, revelaţia suferinţei. E mulţumită, dar, de nenorocirea care a dat peste ea.

Benone, la rândul lui, strigă cu satisfacţie: „sunt un ticălos”, şi nu se teme de ispăşire. De aici, începe propriu-zis tema profundă a nuvelei: bovarismul suferinţei. Eroii trec bucuroşi prin terapeutica durerii pentru a-şi găsi o identitate. „Vreau să sufăr pentru ceva, înţelegi?”, strigă Benone, iar Genica pare, acum, fericită: „toată viaţa am să fiu alături de tine”. Când sătenii, mai toleranţi şi mai puţin exaltaţi, îl scapă pe Benone de pedeapsă, acesta se arată nefericit: „Nenorociţii! Ce-au avut cu noi?” E vorba, se înţelege, de o impostură, însă în interiorul imposturii există totdeauna o notă de patetism şi sinceritate.

Escrocii din proza lui Băieşu au o filosofie de existenţă, trădările în amor le provoacă drame de conştiinţă, ticăloşii suferă îndelung şi îşi traduc suferinţa în concepte. Viciul are nevoie, pentru a se impune, de orgoliul onestităţii în cazul acestor eroi. Ei suferă de un fel de patologie a sincerităţii. Individul V. Ceapă, om însurat, cunoaşte în tren o brunetă tânără (în toate schiţele lui Băieşu diavolul ispitei este „brunet foc”) şi din această clipă viaţa lui interioară se tulbură. „Cinstit până la fanatism”, el declară soţiei adevărul, iar soţia, în prada aceluiaşi sentiment, mărturiseşte că şi ea este încurcată cu un bărbat cunoscut în parc, pensionat de boală. Cei trei iau masa împreună şi din discuţia amicală reiese că pensionarul are legături cu altă femeie, de asemenea căsătorită. Lanţul sincerităţilor continuă, şi primul individ, V. Ceapă, înfierbântat de o nouă pasiune, vine să discute „sincer” chestiunea cu soţul femeii pe care o iubeşte. Acesta este de profesiune avocat şi crede tot timpul că, de fapt, clientul lui a venit să-l consulte într-o problemă de divorţ (Sinceritate).

Întoarsă pe neaşteptate din deplasare, o femeie îşi găseşte soţul cu o „brunetă” în pat. Scenă clasică de comedie disperată. Ion Băieşu complică soluţia, îi dă o nuanţă fantezistă. Agresorii şi victimele trăiesc, deopotrivă, în proza lui o mare sete de iluzii şi minciuna cea mai puţin verosimilă sfârşeşte prin a fi acceptată. Elementul care favorizează aceste modificări este tot sinceritatea. Soţul fabrică o istorie cu o fată transformată în broscuţă şi, ascultând-o, soţia are la sfârşit lacrimi de recunoştinţă în ochi (Broscuţa).

În altă parte (Liber), soţul vine mai devreme acasă şi îşi descoperă nevasta în tovărăşia unui bărbat. Culpabilii aduc, şi aici, argumentul sincerităţii sentimentului. Soţul legitim este deposedat de locuinţă, maşină, de bunurile casnice, sub presiunea unui puternic sentiment de onoare („Dragă, zise soţia către amant, dânsul nu este cine îţi închipui tu. E un om de onoare”). Formula magică potoleşte spiritele, suspiciunile cele mai tenebroase dispar în clipa în care adversarul recunoaşte cavalereşte că preopinentul este un om de bună-credinţă. Pentru orgoliul de a fi considerat un om de cuvânt, un potlogar se lasă prins, un soţ acceptă infidelitatea, un magistrat este jefuit etc.

Băieşu încearcă să diversifice tipologia în Acceleratorul - naraţiunea lui, poate, cea mai bună - creând două personaje care revin în proza ulterioară: tânărul visător, agresat de alţii, şi femeia voluntară care vrea să facă bine şi provoacă numai nenorociri. George, agronomul care a inventat un aparat de reglat timpul, e din familia inadaptabililor din nuvelistica veche. Lia Pogonat e din rasa Vidrei şi a doamnei Clara, în variantă modernă; cu o energie ieşită din comun, bărbătoasă, ea vânează fiinţele slabe, nefericite şi vrea să le aducă la o viaţă normală. Se căsătoreşte cu un coleg care a orbit şi luptă să-i redea vederea, reuşeşte, apoi îl părăseşte, descoperă un alt coleg, George, care trăieşte în afara ritmurilor obişnuite ale timpului, şi femeia aprigă nu se lasă până ce nu-i distruge curiosul aparat, acceleratorul.

Personajul memorabil al naraţiunii este Lia, caracter complex, foarte ingenios articulat. Ea terorizează indivizii în numele fericirii. Nu trăieşte decât ca să îndrepte lucrurile, se sacrifică pentru alţii până îi distruge. Notaţiile prozatorului sunt fine şi, în genere, povestirea este admirabil construită. Personajul generic al acestei proze ingenioase este o speţă de Mitică generos, inocent, încolţit de rude, prieteni, colegi, pus să intervină pe lângă forurile administrative în chestiuni delicate, un individ, în fine, de care abuzează toţi şi, din această pricină, este mereu pe drumuri şi, fireşte, mereu intră în încurcături tragicomice.

Dramaturgia lui Băieşu prezintă nişte indivizi buimăciţi, ca şi eroii lui I.L. Caragiale, de cuvinte. Numai că, în epoca totalitarismului, cuvintele sunt folosite mai ales pentru a ascunde gândurile, nu pentru a le comunica. Limbajul este, în consecinţă, fie duplicitar, fie „de lemn”, abstract, vid de sensuri. Eroii lui Băieşu trec, cu toate acestea, prin tragedii existenţiale adevărate, sunt nefericiţi, au iluzii, fabrică utopii şi, la nivelul lor de înţelegere, caută explicaţii metafizice care, bineînţeles, produc râsul.

Pamfil, vicepreşedinte de bloc (Preşul), este obsedat de simţul justiţiei şi al demnităţii. Cineva se şterge pe preşul din faţa uşii lui şi gestul îi pare un atentat la condiţia sa morală şi socială. Preşul (simbol derizoriu) reprezintă pentru el ceea ce reprezintă Veta pentru jupan Dumitrache: o formă a posesiunii şi a orgoliului. El are ambâţ, adică o conştiinţă hipertrofiată a valorii individuale şi o mistică a ierarhiei sociale. Comicul se naşte şi aici din disproporţia dintre ambiţie (ca expresie a personalităţii individului) şi posibilităţile lui reale. Justiţiarul Pamfil este în realitate un potlogar mărunt, suspicios, delator, caricatura, pe scurt, a unui mare arivist în zone sociale periferice.

Tânărul George din aceeaşi piesă prefigurează un personaj ce revine şi în alte scrieri: timidul inventiv, creatorul visător pandit de o lume pestriţă de escroci şi paraziţi. El a inventat o maşină de detectat sunetele (subiectul din nuvela Acceleratorul) şi maşina stimulează spiritul afacerist al vecinilor curioşi. Piesa se termină bine, onestitatea triumfă, proiectele diabolicului Pamfil eşuează. Comedia este bine scrisă şi, deşi nu pune o mare temă în discuţie, pictura zonelor morale joase se reţine. Băieşu s-a specializat în acest gen de comedie care sugerează răul mărunt, răul cotidian, micul infern uman.

Bubuleac (Alibi) este funcţionar la ICRAL şi doctor în ştiinţe juridice. A căpătat licenţa şi doctoratul făcând mici servicii gospodăreşti profesorilor şi înalţilor funcţionari din minister. Este, cu alte cuvinte, un Dandanache mai tânăr şi cu un simţ mai acut al relaţiilor sociale. Nu are ambiţii sociale mari, sfera lui de acţiune e micul profit. Trage de limbă clienţii şi comunică unde trebuie ceea ce află.

Cu Dresoarea de fantome, Băieşu plonjează în absurdul ionescian. O femeie-torţionar este trimisă să dreseze fantomele într-un castel destinat turismului internaţional. Ce urmează se poate închipui: scene de vrăjitorie medievală şi scene, foarte vii, de tortură modernă. Fantomele sunt schingiuite ca să facă glume, să spună o poantă. Când, exasperate, ele ucid dresoarea, apare numaidecât o alta, cu biciul în mână şi cu aceeaşi întrebare pe buze: „nu e nimeni aici?” Istoria se repetă. Comedia, cu multe absurdităţi calculate, se transformă într-o meditaţie despre violenţă şi umilinţă în istorie.

În Chiţimia apare şi un filosof particular, variantă balcanică a psihanalistului de profesie. El dă consultaţii la domiciliu şi vindecă prin mijloace barbare pe indivizii ce suferă de obsesia dublului. Însă toate aceste fapte ieşite din comun (toţi ironiştii au cultul faptului de excepţie şi sunt, ca I.L. Caragiale, superstiţioşi) capătă, de la un punct, un sens mai adânc, parodia începe să devină parabolă. Chiţimia, stimulat de un profesor escroc, lucrează la o invenţie (perpetuum mobile pe calea ferată) şi este vizitat noaptea de un alt Chiţimia, acela căruia îi luase cu douăzeci de ani în urmă identitatea, logodnica şi ideile. Consultat, filosoful crede că este vorba de o halucinaţie, apoi, când faptele se precipită, pune la cale un asasinat ce eşuează datorită unei femei energice şi drepte, soţia impostorului Chiţimia I şi logodnica neprihănitului Chiţimia II.

Femeia întinereşte şi pleacă de acasă cu vechiul ei logodnic, iar Chiţimia I caută să-şi regăsească adevărata identitate. Fantasticul este tratat într-o manieră realistă, parabola se slujeşte de regia unei drame obişnuite, însă înţelesul parabolei nu mai este atât de simplu. Chiţimia I, impostorul decrepit, parazit (se lasă întreţinut de soţia lui), s-a substituit altui Chiţimia (Chiţimia II) cu douăzeci de ani în urmă, traficându-i apoi ideile. Chiţimia II ar putea fi imaginea pură, curajoasă a unei tinereţi ce a fost apoi jefuită şi distrusă prin mediocritate şi inerţie. Dar rostul unei parabole este să semnifice mai multe lucruri, şi Ion Băieşu are inteligenţa şi priceperea de a nu-şi explicita simbolul.

Tendinţa dramaturgului este să privească umanitatea prin viciile ei mărunte. Faptul se vede mai bine în Boul şi viţeii şi Gărgăriţa. Cea dintâi este o traducere în limbaj realist şi în situaţii contemporane a cunoscutei fabule despre ingratitudinea copiilor parveniţi faţă de părinţii simpli şi oneşti. Un bătrân ţăran îşi anunţă printr-o scrisoare fiii, fixaţi la oraş, că vine să-i vadă. Fiii intră în panică, soţiile lor se ceartă lamentabil, nimeni nu este, în fapt, încântat să primească pe incomodul tată. Ideea că bătrânul ar putea sta o iarnă întreagă la oraş exasperează noua generaţie stăpânită de alte griji (maşină, covoare, relaţii sociale).

Prudent şi politicos, bătrânul ţăran stă însă numai un sfert de oră. El aduce copiilor o traistă plină cu afumături şi vrea să-i ajute, din economiile lui, cu o sumă de bani. Copiii împart în chip echitabil darurile şi, bucuroşi că scapă din încurcătură, se grăbesc să-şi conducă tatăl până la poarta casei. Scena confruntării dintre cele două mentalităţi este admirabilă. Copiii sunt egoişti, meschini, fără a fi cu necesitate ticăloşi. Tatăl nu aduce ingraţilor copii nici o imputare. El a pregătit totul, gospodăreşte, inclusiv încercarea din urmă: moartea. Râsul dă, aici, în plâns, comedia se transformă într-o veritabilă tragedie: tragedia destinului individual înţeles în modul grav al existenţei ţărăneşti.

Băieşu a încercat, ca mai toţi prozatorii din generaţia lui, să scrie un roman de moravuri şi de observaţie socială şi a şi reuşit. Balanţa are o structură simplă: istoria a două destine (Nela, specialistă în psihologie, şi medicul Mitică Bostan), iar în jurul ei se adună un număr mare de „întâmplări aiurite”. Cartea se citeşte cu plăcere şi cu interes. Are o notă senzaţională şi, uneori, voit tenebroasă.

Balanţa dezvoltă, totuşi, o temă sentimentală: iubirea dintre doi tineri intelectuali în timpul marilor inundaţii. Violenţe, răpiri, anchete, intrigi, alianţe bizare (dintre o prinţesă şi un ţigan), crime (uciderea unui economist justiţiar), detenţie (medicul Mitică Bostan traversează, nevinovat, şi această experienţă), treceri şi petreceri, toate există în acest roman scris cu inteligenţă, cu umor de bună calitate şi, de multe ori, cu o fantezie explozivă. Literatura lui Băieşu, colorată, ingenioasă şi simpatică prin ironia ei muntenească, este în multe privinţe originală şi substanţială.

„Succesul de public al teatrului şi al literaturii lui Ion Băieşu este explicabil încă de la prima vedere, scriitorul având darul de a stabili repede o cale de acces, o punte de comunicare cu preocupările tuturor, de a vorbi despre lucruri care interesează, confirmate de o experienţă cotidiană şi unanimă, într-o formă cum nu se poate mai directă, într-un stil propriu, de o simpatică blazare aparentă, cu un excelent umor al familiarităţii cu cititorul avizat de toate categoriile, Jură altă pregătire decât aceea foarte solidă, dată de şcoala vieţii... Cu ecouri numeroase în public, se-ntâmplă ca această literatură să nu displacă criticii, dimpotrivă, să-i solicite curiozitatea prin densitate realistă şi priză asupra actualităţii de toate zilele, prin lipsă de sofisticare şi un plăcut aplomb al firescului. Criticul literar se simte şi el „om ca toţi oamenii" luând contact cu această proză saturată de real, de concretul diurn, străină oricărei emfaze problematice şi abisale, proză din care totuşi, substanţa şi adâncimea nu lipsesc.” (Lucian Raicu)

Opera literară

  • Necazuri şi bucurii, Bucureşti, 1956;
  • Cei din urmă, Bucureşti, 1959;
  • Noaptea cu dragoste, Bucureşti, 1962;
  • Oameni cu simţul humorului, Bucureşti, 1964;
  • Sufereau împreună, Bucureşti, 1965;
  • Iubirea e un lucru foarte mare, Bucureşti, 1967;
  • Umor, Bucureşti, 1970;
  • Teatru, Bucureşti, 1970;
  • Preşul, Bucureşti, 1970;
  • Fotbalul - joc de bărbaţi, Bucureşti, 1971;
  • La iarbă albastră, Timişoara, 1973;
  • Cine sapă groapa altuia, Bucureşti, 1974;
  • Chiţimia, Bucureşti, 1975;
  • Pompierul şi opera, Bucureşti, 1976;
  • Fiul satului, Bucureşti, 1976;
  • În căutarea sensului pierdut, Bucureşti, 1979;
  • Dragoste bolnavă, Bucureşti, 1980;
  • Umorul la domiciliu, Bucureşti, 1981;
  • Boul şi viţeii, Bucureşti, 1982;
  • Vederea, Bucureşti, 1983;
  • Balanţa, Bucureşti, 1985; ediţia II, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1990;
  • Autorul e în sală, Bucureşti, 1987;
  • Întâmplări trăite de alţii, Bucureşti, 1987;
  • Acceleratorul, Bucureşti, 1990;
  • Un activist al suferinţei, Bucureşti, 1991;
  • Tristeţea vânzătorului de sticle goale, cu ilustraţii de Florin Pucă, Bucureşti, 1992;
  • Ţara lui Papură Vodă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Florentin Popescu, Bucureşti, 1996;
  • Omul care vine din Buzău, Bucureşti, 2001.

Traduceri

  • Gloria Alcorta, Hotelul lumii şi alte imposturi, Bucureşti, 1970;
  • Charles Ferdinand Ramuz, Aime Pache, pictor din Vaud, prefaţă de Henri Zalis, Bucureşti, 1972 (în colaborare cu Matei Călinescu).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …