Ioana Crăciunescu

Ioana Crăciunescu (13 noiembrie 1950, Bucureşti) - poetă. Este fiica Leontinei (născută Moraru) şi a lui Ion Crăciunescu, inginer. Crăciunescu a absolvit în 1973 Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” şi a fost, până la plecarea din ţară, în 1989, actriţă a Teatrului „C.I. Nottara” din Bucureşti. Debutează în „România literară” în 1968, cu versuri, iar în volum în 1977, cu Scrisori dintr-un câmp cu maci.

Până la stabilirea în Franţa, a publicat alte cinci volume de versuri, care au evoluat de la un postblagianism în variantă feminină spre o poezie a sensibilităţii exacerbate, agresată de ambianţa totalitară, pe care o deghizează cu pricepere într-o nevroză poetică autentică. În toţi aceşti ani colaborează cu poezie la „România literară”, „Luceafărul”, „Steaua”, „Ramuri”, „Vatra”, „Transilvania” şi „Viaţa românească”. În 1981 e distinsă cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru volumul Supa de ceapă.

Volumul de debut, Scrisori dintr-un câmp cu maci, anunţă o poetă a exuberanţei, a vitalismului, cu accente blagiene şi uneori labişiene, tratate însă în cheie ironică: „Mă uit la cer şi pământ / mănânc mămăligă cu ceapă, / plâng ca proasta în drum”. Poeta se desparte astfel, simultan, atât de direcţia lirică reprezentată în generaţia anterioară de Constanţa Buzea, cât şi de cea pe care o ilustrase Marin Sorescu. Versurile ei îşi taie un făgaş nou, personal, cu accente corosive şi graţioase în acelaşi timp („Te uit solemn - / şi cade-o ploaie de lemn”), care îmbracă înclinaţiile naturiste şi bucolice ale tinereţii într-o reflexivitate inteligentă, cărturărească.

Cu volumul din 1980, Duminica absentă, se experimentează un plonjeu brusc în optzecism, care nu va avea însă consecinţe pe termen lung. În loc de prefaţă este, de pildă, versificarea unui bilet lăsat de mama, care începe cu „Păpuşa lu mama”. Un fundal de ro­mantism uşor cabotin, asumat şi exterior, nu numai ca stare de spirit, aduce acum versurilor o cantabilitate aparte, care şi-a găsit deja sunetul personal. Dintre optzecişti, Crăciunescu rămâne mai aproape de romanticul dezabuzat Traian T. Coşovei: „Ne vom întâlni într-o seară în haine de gală / şi mândri ne vom scoate eleganta sârmă ghimpată din păr. / Ştergându-ţi dâra de sânge rămasă în palmă / vei pune eterna-ntrebare ce-mparte realul / în câtă minciună şi-n cât adevăr?”

De la Supa de ceapă, poeziile încep să fie cutreierate de temele maturităţii: melancoliile vâr­stei, ale memoriei, nostalgia familiei, sentimentul neîmplinirii („Ca un vis viaţa mea, ca un vis”; „E o tristeţe între noi culcată / şi câmpul verde pare imbecil”). Viaţa începe să-şi piardă culorile vii ale primei tinereţi, care revin doar la conjunctivul aspiraţiei îndepărtate: „Să deschizi ochii în dimi­neaţa / unei ierni vechi / cu gustul ierbii în gură. [...] / Lumina să aibă miros de măr verde.” Treptat, intimitatea e agresată şi corodată de realul înconjurător, decăzut din stră­lucirea de altădată.

Acest filon se accentuează masiv în Iarnă clinică (1983), cea mai bună carte a poetei, în care observaţia socială se radicalizează. Ea rămâne însă atent camuflată în faldurile imaginilor poetice, care glisează abil spre acoperirea adevăratelor sensuri. Acest esopism, binecunoscut literaturii din perioada respectivă, sporeşte considerabil concentrarea poetică.

Mizeria cotidiană, frigul, singurătatea impusă de ridicarea fricii la rang de politică de stat se disting clar în poeme convulsionate: „Ce criză de cuvinte, ce gust de criză de stomac, / Ce fiere verde în chiuvetă”; „Telefoane umplute cu nisip. Deşert / la care nu răspunde nimeni”; „Nu mai ţine păcăleala, tăticule, / hai să ne strângem din valea asta circul”. De acum înainte versurile capătă o verbozitate nervoasă, care maschează cu greu neputinţa de a rosti adevărul.

Crăciunescu nu poate fi asimilată pe deplin nici uneia dintre direcţiile poetice cărora le-a fost contemporană în România. Versurile ei se remarcă prin siguranţa mânuirii abstracţiunii într-o formulă poetică bine definită şi care nu-şi pierde nici o clipă zvâcnetul carnal, altfel spus, sinceritatea. O imagistică hrănită de lecturi şi pusă în mişcare de o gimnastică teatrală a afectivităţii sunt atuuri în plus.

Opera literară

  • Scrisori dintr-un câmp cu maci, Bucureşti, 1977;
  • Duminica absentă, Bucureşti, 1980;
  • Supa de ceapă, Cluj Napoca, 1981;
  • Iarnă clinică, Bucureşti, 1983;
  • Maşinăria cu aburi, Bucureşti, 1984;
  • Caietul cu adnotări, Bucureşti, 1988;
  • Creştet şi gheare - Du front et de griffes, traducere de Tudor Florian Potra, Bucureşti, 1998.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …