Ioan Mihai Cantacuzino

Ioan Mihai Cantacuzino (1723-1793) - autor şi istoriograf. În spiţa multicentenară a Cantacuzinilor, Cantacuzino se înscrie în a 20-a generaţie (din care patru ilustrau deja o viguroasă ramură nord-dunăreană), ca fiu al lui Matei, mare ban al Craiovei, şi al Păunei (provenind din neamul Rustea) şi strănepot, în linie colaterală, al stolnicului Constantin Cantacuzino.

Tânărul educat şi chibzuit preia, îndată după moartea tatălui (1742), succesiunea unei averi considerabile (o va administra ireproşabil, îndepărtând treptat pericolul creanţelor ce o grevau) şi, ca şi fraţii săi, Pârvu şi Radu, începe a urca în ierarhia boierească. Căsătoria cu Elena Văcărescu (nepoată a domniţei Safta Brâncoveanu) îi va consolida poziţia şi influenţa: e, rând pe rând, mare medelnicer (1746), vel stolnic, mare vistier, vel logofăt şi mare ban (1770), parcurs urmat nu fără incidente (câţiva dintre fanarioţi îi sunt făţiş ostili).

Sub efemera guvernare a lui Matei Ghica (1752-1753), va fi silit să caute refugiu în Moldova, iar Ştefan Racoviţă îl trimitea în temniţă demonstrativ, întrucât rezistase, ca vel vistier, la instituirea taxei fumăritului. Reinstalat în scaun, Scarlat Ghica îi va numi pe Pârvu şi Mihai locţiitori domneşti, cei doi adoptă însă de acum o atitudine tranşantă vizând emanciparea Ţării Româneşti de sub regimul Porţii. În acest sens, războiul ruso-turc (1768-1774) îl află antrenat pe Cantacuzino în redactarea unei vaste corespondenţe diplomatice.

Deşi marcat de vestea uciderii lui Pârvu (răpus, cu „volintirii” săi, după o dură confruntare cu armata otomană la Comana), Cantacuzino îşi continuă, în iarna lui 1770, călătoria asumată, pentru ca în aprilie acelaşi an, să se alăture, la Petersburg, soliei moldo-vlahe care solicita sprijin din partea „pravoslavnicei” ţarine în cauza românilor. Cu un discurs notabil - şi modern -, banul depune stăruinţe, mai târziu, şi ca reprezentant la convorbirile purtate cu prilejul Congresului de la Focşani (1772), unde pleda pentru independenţa Ţărilor Române sub un protectorat al Marilor Puteri, ca unică alternativă la nefericita lor abandonare sub apăsarea unui jug penibil, ce „deja se clatină”.

Într-un memoriu adresat deopotrivă Rusiei, Austriei şi Prusiei, urmaşul stolnicului aminteşte de climatul potrivit şi „marea rodnicie” a pământurilor de aici, pentru a motiva, apoi - surprinzător şi, s-ar părea, întâia oară într-o formulare fără echivoc în istoriografia de la noi -, câştigul estimat că l-ar aduce la stabilitatea regiunii unirea celor două state româneşti într-un puternic principat, văzut ca un posibil contrafort de apărare a „cuvântului creştin” la Dunăre.

Pacea semnată însă, în 1774, la Kuciuk-Kainargi va consfinţi la Bucureşti o deziluzie, iar Cantacuzino, expus în noile împrejurări, îşi lichidează proprietăţile şi se retrage, cu familia, în Rusia. În ianuarie 1775, Ecaterina a II-a îi conferă demnităţi (rang de consilier de stat şi gradul onorific de general maior), mai acordându-i, între privilegii, o reşedinţă şi mai multe sate în ţinutul Moghilev (în Ucraina de azi).

În Rusia, Cantacuzino îşi încheie, în 1776, prima sinteză istoriografică (în limba greacă): Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti, în care informaţia, bogată şi diversă (cu caracter istoric, geografic, juridic, economic şi statistic), şi prezentarea sistematică împrumutau deja din spiritul metodic şi pragmatic al veacului iluminist. Istoria... expune faptele succint, de la fondarea ţării (anul „descălecatului” lui Negru-vodă e, potrivit lui Cantacuzino, 1215) până la Alexandru Ipsilanti (septembrie 1774), în timp ce în „cronologia critică” a voievozilor munteni, prezentă în anexă, apar notate scrupulos, între izvoarele care servesc documentarea, cronici interne (primul creditat va fi, de înţeles, Letopiseţul cantacuzinesc), dar şi istorii consacrate, bizantine, ungureşti, sârbeşti sau autori moderni, ca heraldistul Martin Schmeitzel ori geograful A. Fr. Busching, citat la zi, cu a sa Erdbeschreibung, din 1776.

Extrase din corespondenţa de familie aparţinând Cantacuzinilor şi Brâncovenilor, hrisoave, condici de moşii, liste contabile sporesc marja de inedit a consemnărilor odată cu apropierea de prezent. Structura cărţii, scrupulul „ştiinţific”, ispita informaţiei enciclopedice fac manifestă influenţa lui Dimitrie Cantemir (văzută ca un repertoriu „preţios” de date, Istoria... avea să-i sugereze lui Nicolae Iorga o replică, târzie şi valahă, la Descriptio Moldaviae), după cum umanismul stolnicului Cantacuzino rodeşte în discursul ce reface pertinent, concis, argumentaţia privind originea daco-romană a poporului şi evoluţia, în plan istoric şi lingvistic unitară, pe teritoriul celor trei state româneşti.

Păstrând formal anonimatul asupra cărturarului pribeag, scrierea se va difuza în Principate, apoi şi în Transilvania (unde Gheorghe Şincai foloseşte textul în Hronica românilor). Din circa 10 manuscrise semnalate, 5 reprezintă copii ale redacţiei greceşti, restul vehiculând (în forme lacunare, imperfecte) o primă versiune românească, datorată unor traducători de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, ce par a-şi proteja, la rândul lor, identitatea. În varianta greacă, Istoria... se imprima la Viena, în 1806, ca un synopsis anonim, în editura unor „fraţi Tunusli”. Ediţia (ce scapă, din păcate, destule imprecizii şi erori) capta o jumătate de secol mai târziu atenţia lui George Sion, cel ce repune, primul, pe autor în drept, dând la iveală şi o nouă tălmăcire.

În Ghenealoghia familiei Cantacuzinilor, ca autentic paznic al tezaurului, istoricul se va întemeia întâi de toate pe documente existente în arhiva ce îi revine, prin legat, de la antecesori. Finalizează, astfel, un al doilea proiect, în care investeşte cu devotament şi caută a comenta cu obiectivitate în marginea izvoarelor parcurse (şi citate), excepţie mai fantezistul preambul ce tinde, în virtutea unui exerciţiu încă agreat în epocă, la mitizarea îndepărtatelor origini, bizantine, ale neamului.

Textul (datat în manuscris 1787 şi editat, graţie lui N. Iorga, în 1902) dezvăluie, în plus, stilul evoluat al cărturarului, ce povesteşte dezinvolt, şi tenta de spectacol narativ, învederând destinul romanesc - dramatic, alteori shakespearean - al unor „personaje” ca străbunul aventurier Andronic sau influentul său urmaş, postelnicul Constantin Cantacuzino, cel suprimat, compensator, între zidirile de la Snagov (un veritabil „turn al Londrei”, în uzanţa locului).

Portrete construite în tipare clasice (al stolnicului erudit, peripatetizând, întru aflarea unor „schisme” mai presus de vacarmul trecător, cu dascălii, „spudeii” şi „bărbaţii procopsiţi”) se însoţesc cu episoadele şarjând eroi excentrici şi vocaţii picareşti, ca în cazul unei controversate beizadele ca Răducanu / Rudolf Cantacuzino, prinţ scăpătat al Imperiului German şi fost mare maestru al Ordinului „Sfântul Gheorghe”, dizgraţiat după ce trafica, expert şi eficient pentru un timp, titluri de cavaler în lumea parvenită a negustorimii vieneze.

În fine, memorialistul Cantacuzino reconstituie filmul evenimentelor contemporane, descoperind, ca într-un sumbru periplu iniţiatic, culisele politicii perfide şi stresante şi versatilul labirint fanariot, pavat, în fals răsfăţ, cu capete ce cad, credule sau duplicitare. Potrivit unui studiu filologic de dată mai recentă, tot Cantacuzino ar fi tradus, în perioada de exil, primele patru tomuri din jurnalul lui Joseph Delaporte (Le Voyageur francais). Utilizând textul original în paralel cu cele două ediţii transpuse în ruseşte după 1778, banul ar fi redat din cartea abatelui francez până în pragul senectuţii (în spaţiul românesc volumele pătrund şi circulă, se pare, curând după 1790, dovadă copiile manuscrise comandate în Moldova şi Valahia).

În prima jumătate a veacului trecut, traducerea (în copie moldovenească) trezeşte interesul lui Nicolae Iorga, prin străduinţa căruia tomul întâi apare publicat în 1940. Fără a insista, istoricul înclină a pune, la vreme, tălmăcirea pe seama unui cleric cultivat ca Amfilohie, episcop de Hotin între 1767-1770 şi precursor al reformelor şcolare în Moldova, dar afirmaţia e contrazisă mai în urmă de lingvişti.

Opera literară

  • Istoria politică şi geografică a Ţării Româneşti, traducere de George Sion, Bucureşti, 1863;
  • Genealogia Cantacuzinilor, ediţie îngrijită şi introducere de Nicolae Iorga, Bucureşti, 1902;
  • Ghenealoghia Cantacuzinilor, LRM.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …