Ioan Dan

Ioan Dan (29 iunie 1922, Deva, judeţul Hunedoara - 31 octombrie 2003, Los Angeles, Statele Unite) - prozator. După Şcoala Normală la Sighet şi Focşani (1934-1940), îşi ia bacalaureatul abia în 1968, la Bucureşti, deoarece a avut de suferit din cauza trecutului familiei sale, el însuşi fiind simpatizant legionar. Îşi va ispăşi „păcatele” lucrând, pe rând, ca muncitor la o carieră de nisip (1941-1943), la o orezărie (1945-1950), ca meseriaş la o cooperativă (1954-1965), muncitor tipograf (1965-1969), tehnician la o cooperativă, fiind reabilitat la sfârşitul anilor ’60. Emigrează în R.F. Germania în 1984, în 1986 stabilindu-se în Statele Unite.

Debutează în 1960, în „Luceafărul”, dar în volum publică abia în 1970 proza umoristică Locatarii din Strada Fecioarei. Recunoaşterea şi-o va câştiga însă datorită genului de aventuri, intrigă şi spionaj, mergând pe o filieră franţuzească, de tipul romanelor de capă şi spadă. Cele mai importante realizări ale scriitorului, evocări axate pe Evul Mediu românesc, centrate pe figurile lui Mircea cel Bătrân şi Mihai Viteazul, dar şi pe cele ale unor eroi „anonimi” exemplari, adevărate modele de curaj şi înţelepciune, sunt Curierul secret (1974), Cavalerii (1975), Taina cavalerilor (1976), Cavalerii Ordinului Basarab (1977), la care se adaugă, în 1987, Cavalerii râsului (în colaborare cu Radu Bărbulescu), carte apărută la puţină vreme după emigrarea sa în Statele Unite.

Toate romanele sale „cavalereşti” s-au bucurat de succes, tirajele epuizându-se rapid. Primele trei titluri constituie o trilogie de sine stătătoare, urmărind evenimentele petrecute între 1593 şi 1601 în Ţările Române, iar Cavalerii Ordinului Basarab este o saga de secol XIV. Deşi poate fi încadrat în literatura de consum, scrisul lui Dan este elaborat, de un nivel stilistic peste medie, cărţile lui reprezentând un debuşeu clasic, un subterfugiu al adolescenţilor, refugiaţi ficţional în vremuri eroice, demult apuse, în contrast cu ceea ce se întâmpla în anii ’70. Succesul este explicabil, cred criticii, şi datorită resuscitării romanului istoric pe considerente naţionaliste, „boierimea valahă” fiind pusă într-un mod aproape firesc „în rând cu protipendada europeană” (Marian Popa). Dincolo de indicaţiile directoare şi de unele clişee inerente, cărţile se citesc uşor, cu plăcere.

Romanele despre cavalerii lui Mihai Viteazul şi ai lui Mircea cel Bătrân sunt un amestec insolit de adevăr şi ficţiune, pe lângă chipurile simbolice ale domnitorilor apărând şi o serie de bărbaţi puternici, luptători „legendari”, supradimensionaţi, un fel de Hercule, Ulise sau Ahile spadasini, dar şi oameni de lume, adică nişte prototipuri eroice născute de imaginaţia autorului, pentru a deveni arhetipuri ale masculinităţii biruitoare.

„Căpitanii” Viteazului sunt, în paginile conturate după o reţetă bine însuşită (intrigi, aventuri, cavalcade, dueluri, agenţi secreţi, dragoste, femei frumoase, onoare, răsturnări de situaţie, baluri strălucitoare şi castele somptuoase), tot patru, ca şi muşchetarii lui Dumas: Cae Indru, „nepotul secret” al voievodului, războinicul perfect în toate; Chirilă Zece Cuţite, specialist în respectiva armă; Ducu cel Iute, ilustru „profesor” al spadei; limbutul Costache Caravană, maestru în folosirea pistoalelor.

Tipologia inventată cu umor, bun-gust şi rafinament aruncă cititorul în mijlocul unor acţiuni furtunoase, desfăşurate precipitat pe mai multe fronturi şi tabere, pornind cu bătălia de la Călugăreni şi sfârşind cu trădarea lui Mihai, cu puţin timp înainte de a fi ucis. Acţiunea istorică trece în plan secund, prim-planul fiind deţinut de aceste figuri brave, Athos, Porthos, Aramis şi D’Artagnan autohtoni, spioni inteligenţi imposibil de contracarat sau de cumpărat, „săbii” aflate în spatele tuturor întâmplărilor.

Pe lângă aceşti bărbaţi credincioşi, curajoşi, lovind din umbră (ca Nufărul-Alb - comitele Staicu, personaj central în Cavalerii Ordinului Basarab), supravieţuieşte literar mai ales, galeria personajelor comico-pitoreşti, cu nume bine alese, predestinate parcă: Toroipan, Găluşcă, Tufănel, Ciripoi, Sile Adormitu, Niţă Praştie, părintele Grasa, călugărul Sima, care încurcă Scripturile, sau „conchistadorul” Cotae, nişte Sancho Panza din eşalonul al doilea, cu nimic mai prejos decât stăpânii lor.

Dincolo de divertisment şi (auto)ironia bine dozată (bunăoară, un anume... Ioan Dan e menţionat la un moment dat în carte drept fiu al fratelui domnului Mircea, „născut dintr-o dragoste tăinuită”), romanele au şi un anume farmec exotic, când e vorba de eroi ce ştiu a mânui la fel de bine şi arma şi pana, şi degajă un fior adolescentin deloc desuet.

Opera literară

  • Locatarii din Strada Fecioarei, Bucureşti, 1970;
  • Curierul secret, Bucureşti, 1974;
  • Cavalerii, Bucureşti, 1975;
  • Taina cavalerilor, Bucureşti, 1976;
  • Cavalerii Ordinului Basarab, Bucureşti, 1977; ediţia II, I-II, Munchen, 1985-1987;
  • Stăpânii golfului, Bucureşti, 1981;
  • Cavalerii râsului (în colaborare cu Radu Bărbulescu), Munchen, 1987;
  • Milionarii, Bucureşti, 2000;
  • Jurnal de exil, Bucureşti, 2000.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …