Ioan Cuşa

Ioan Cuşa (19 mai 1923, Gramaticova-Vodena, Grecia - 21 mai 1981, Eygaliere, Franţa) - poet şi editor. Trăgându-se dintr-o familie de macedoromâni a cărei tradiţie a evocat-o liric în poemul, Întâmpinare pentru o istorie personală, Cuşa şi-a petrecut copilăria în comuna Casim din judeţul Caliacra, în Cadrilater, începându-şi studiile medii la liceul din Bazargic. În 1940 părinţii se stabilesc în Caraomer, lângă Negru Vodă, iar puţin după aceea îşi întemeiază o gospodărie în comuna Ferdinand (azi Mihail Kogălniceanu), din judeţul Constanţa.

Cuşa urmează Liceul Comercial din Constanţa şi începe să studieze, în 1946, la Academia Comercială din Bucureşti. Părăseşte ţara în 1948, după numeroase aventuri de transfug „extremist de dreapta”, stabilindu-se definitiv în Franţa, unde face studii de economie la Universitatea din Strasbourg. Un timp a lucrat ca agent comercial pentru filiala pariziană a unei mari întreprinderi americane de maşini de calcul. În anii ’60, împreună cu prietenul său Francois Cochet, înjghebează la Evry o tipografie, la care, pe lângă tipărituri în limba franceză, au fost imprimate şi o seamă de cărţi şi publicaţii în limba română.

În colaborare cu Paul Miron iniţiază în 1964 „Prodromos”, „revistă de gând şi apropiere creştină”, iar din 1973, alături de Virgil Ierunca, în ambele cazuri cu susţinerea materială asigurată de Cuşa însuşi, lansează revista „Ethos”, în editura căreia a republicat cărţi de Nae Ionescu, Emil Cioran, G.M. Cantacuzino şi Gheorghe I. Brătianu sau a tipărit volume de Mircea Eliade, Basil Munteanu, Nicu Caranica, Horia Stamatu etc.

Debutul publicistic are loc în 1950, în „Caiete de mărturisire ortodoxă”, revistă a exilului românesc din Paris, cu un microarticol-eseu, O capelă ecumenică la Sevres, poetul semnând ulterior, de altfel foarte rar, şi alte asemenea consideraţii, mărturisiri şi gânduri de inspiraţie religioasă, în presa culturală a diasporei. În 1967, îi apare placheta de versuri Plângeri.

Poemele lui Cuşa închid o experienţă dramatică şi definesc un concept existenţial arhetipal, cel al „satului-idee” - cum l-a caracterizat Lucian Blaga -, în circularitatea căruia nu sunt integrate decât acele motive lirice capabile să nuanţeze, prin reluarea unor aspecte fundamentale, tonalităţile elegiace ale „plângerii”. E de observat, de altfel, că orice încercare de a depăşi această condiţie prin abordarea unei motivaţii apăsat confesive va fi sortită eşecului, capacitatea sa de a transfigura trăirea nostalgică a rememorării fiind destul de redusă.

În vechea limbă românească, „plângerea” semnifică şi tânguirea, iar aceasta la rândul ei presupune bocetul, invocarea, ruga, cu un cuvânt, ritmul esenţial al reintegrării în sacru. De aceea, poate, neconcordanţa pe care Nicu Caranica o descoperea între titlurile acestor poeme şi perspectiva de învingător în plan moral şi în plan social a lui Cuşa. Poetul experimentează o viziune asupra vieţii, trăieşte o anume dimensiune mioritică, pentru abordarea căreia se pregăteşte îndelung spre regăsirea liniştii iniţiale şi a reintrării în mit: „Mire mort, mire pierdut / Plop cu frunze tremurate / Plai şi câmpuri nearate / Iarăşi ziuă s-a făcut”. „Plângerea” sa este de fapt o „mirungere” (în înţeles voiculescian) cu ideea de îndumnezeire.

Ca şi în eposul popular, Cuşa transpune o hierofanie, o nuntire cosmică, o trasmigrare, prin revelaţie creştină. Acelaşi înţeles creştin al judecăţii de apoi identifică semnificaţia asumării mesajului cu parabola biblică a lui Saul: „Zorile crapă cu silă, / toate la judecată se strâng. // Mironosiţele femei dau buzna spre staul / Şi de sânge lacrima cade pe piatră. / ...cineva îl strigă dinadins pe Saul... // cuvântul măsură se face şi aur.” Cuşa are conştiinţa permanenţei sub „gestul larg al Semănătorului”, ca şi pe aceea a înscrierii destinului său în spirala perfectă a unui mit activ: „Încă o dată la nesfârşit reîncepe. / Hambarele pline, hambarele goale / Ah! Inima lucrurilor - punct de lumină” (Eu sunt piatra).

Nu întâmplător poemele din Plângeri se deschid cu invocarea cucului, pasăre mesager, şi totodată simbol al spiritului divin, sub semnul căreia stau nuntirea însăşi, chemarea astrelor puse să se rotească spre regăsirea punctului iniţial. Poezia lui Cuşa încearcă recâştigarea ultimă a sensului primordial al mitului şi cele de pe urmă versuri din Plângeri tind să acopere şi să definească asemenea semnificaţii: „Ne-am întors către noi pe alte căi. / Semnele trecerii se încrustau / pe trunchiul arborilor-piatră de hotar” (No Man’s Land).

Desigur, se află în Plângeri destule neîmpliniri expresive, o alcătuire zgrunţuroasă a metaforei, o oarecare discursivitate, alteori se regăsesc ecouri, tonalităţi din Radu Gyr (Tentaţie are ceva din pretextul baladelor acestuia), Dan Botta, Tudor Arghezi (cel din psalmi) şi Nichifor Crainic. Autenticitatea trăirii dă însă acestei poezii ce se crispează sub bătaia de aripă a neantului o vibraţie aparte.

Opera literară

  • Plângeri, 1967;
  • Scrieri din diaspora. Mircea Vulcănescu, Ioan Cuşa, Mircea Eliade, ediţie îngrijită şi prefaţă de Nicolae Cuşa, Constanta, 1991.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …