Ioan Buduca

Ioan Buduca (3 iunie 1952, Socodor, judeţul Arad) - eseist, publicist şi critic literar. Este fiul Floarei şi al lui Vasile Buduca, ţărani. A absolvit în 1971 Liceul „Ioan Slavici” din Arad. Ca licean, colaborează la revista şcolară „Laboremus”. Urmează cursurile secţiei română-franceză de la Facultatea de Filologie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. În timpul studenţiei este redactor la revistele studenţeşti „Echinox” (1973) şi „Napoca universitară” (1974-1975).

După licenţă (1975), devine profesor la Chişinău-Criş (1975-1978), redactor la „Viaţa studenţească” şi „Amfiteatru” (1978-1989), din 1990, director editorial la „Cuvântul”, apoi şeful departamentului Cultură-Monden la ziarul „Cotidianul”. În 2002, revine ca director la „Cuvântul”. Debutează cu critică literară în „Echinox”, în 1973. Publică mai întâi ştiri, reportaje, recenzii, apoi eseuri şi articole de critică literară în aproape toate revistele culturale şi literare din ţară, iar după 1989, abordează şi publicistica politică. Debutează editorial în 1988, cu volumul de eseuri După Socrate.

Concepute ca o suită de note (glose) şi „subnote” ale unui text de bază (care, însă, „lipseşte” din carte), „eseurile despre spiritul ironic în literatură” din volumul După Socrate stau sub semnul unei strategii (auto)ironice. Autorul a adoptat atitudinea şi stilul de gândire deduse din modelul, considerat paradigmatic, al paradoxului ironic: socraticul ştiu că nu ştiu (care era, de fapt, titlul cărţii în varianta ei iniţială). Buduca crede că „ştiu că nu ştiu”-ul ironiei socratice „este, axiomatic, sistemul de referinţă care poate să identifice autenticitatea conceptului de ironie”, pentru că, în ironia socratică („fenomenul ironic originar”), „distanţa dintre ironie ca figură retorică (întrebarea) şi ironie ca figură a comportamentului şi a gândirii (maieutica) era nulă. Limbajul ironic era chiar umbra fidelă a gândirii ironice. Care se traducea fidel şi consecvent în comportament ironic” (Câte feluri de ironie sunt? - ABCDE-ulironiei).

În această perspectivă, într-o formulă colocvială şi speculativă, fragmentară şi divagantă, dar nu lipsită de rigoare, eseistul propune un scurt istoric al conceptului şi al problematicii; reperează, după modelul lui Constantin Noica, stilurile şi maladiile ironiei; imaginează şi argumentează o tipologie; disociază între spiritul ironic şi spiritul dogmatic, între ironie şi umor, între ironie şi paradox; exersează câteva „palimpseste de citire ironică”. Asocierea, adversitatea şi disjuncţia sunt considerate (şi practicate) ca operaţii tipic ironice ale gândirii, ironia fiind nu numai o figură de retorică, ci „şi o figură a spiritului”, dialectic opusă dogmatismului. În bibliografia românească a ironiei, După Socrate este prima lucrare care „atacă frontal” acest „concept literar fundamental” (Adrian Marino).

În Războiul nevăzut (1994, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru literatură pentru copii), Buduca propune o interpretare a unuia dintre textele esenţiale ale omenirii, Apocalipsa lui Ioan. Raportată la După Socrate, eseu despre libertatea gândirii, cartea despre Apocalipsa lui Ioan reprezintă momentul complementar, dogmatic, în dialectica experienţei intelectuale/spirituale a autorului. Cum în prima eseistul îşi mărturisea (auto)ironic „perplexitatea” şi „ignoranţa”, în cea de-a doua îşi mărturiseşte „smerenia” în faţa textului sacru, urmărind nu atât originalitatea interpretării, cât autenticitatea trăirii, înscrisă în acesta.

Următoarele două cărţi, Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Eseuri de spionaj cosmologic (1997) şi Ce caută, Doamne, Dumnezeule, Ceauşescu ăsta în rai? (1997), fac din autor un personaj controversat, care, pus în faţa dovezilor, recunoaşte un „plagiat involuntar”. Eseistica din aceste culegeri abia mai aminteşte de autorul lui După Socrate. Oricum, însă, Buduca continuă să fie un autor care nu-şi lasă indiferent cititorul. În formula eseului teologic sau a eseului cosmologic, genuri care s-au impus mai ales după 1990, rămâne incitant prin problematica abordată, prin verva stilistică şi fantezia nu lipsită de stranietate a compoziţiilor sale, în care comunică, adeseori, o stare contradictorie între smerenie şi dispoziţia ludică, între gravitate şi tentaţia ironiei.

Opera literară

  • După Socrate (Eseuri despre spiritul ironic în literatură), Bucureşti, 1988;
  • Războiul nevăzut. Cartea Apocalipsei, pentru copii, Bucureşti, 1994;
  • Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă. Eseuri de spionaj cosmologic, Iaşi, 1997;
  • Ce caută, Doamne, Dumnezeule, Ceauşescu ăsta în rai?, Timişoara, 1997;
  • Noua Atlantida, Bucureşti, 2002.

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …