Învăţământul în ţările române în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

În cel de-al treilea sfert al secolului al XIX-lea învăţământul s-a dezvoltat mai ales în epoca formării statului naţional. Dacă la începutul intervalului populaţia şcolară din Moldova şi Ţara Românească era sub 10.000 de elevi, către sfârşit în România trecea de 100.000 (în anul şcolar 1875-1876 era de 117.575). Progresul se constată nu numai în creşterea numerică a elevilor. Procesul de învăţământ se desfăşura la un nivel mult mai înalt decât înainte de 1848; se accentua tendinţa către laicizare prin progresiva pătrundere a ştiinţelor naturii în învăţământul secundar, ca şi în cele două universităţi din Bucureşti şi Iaşi, înfiinţate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Dezvoltarea şcolilor era determinată de lupta pentru cultură a maselor populare, precum şi de interesele claselor dominante, care promovau învăţământul secundar şi superior pentru acoperirea nevoilor economice şi sociale; învăţământul elementar de la sate era neglijat întrucât moşierii şi marii arendaşi se temeau că însuşirea culturii de către ţărani putea dezvolta împotrivirea acestora faţă de exploatarea la care erau supuşi. Bugetul Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice pe anul 1874 nu reprezenta nici 10% din bugetul general al statului; mai puţin de un sfert din bugetul ministerului era prevăzut pentru învăţământul sătesc, din care cauză analfabetismul era extrem de ridicat printre ţărani în toată această perioadă.

Pentru a cunoaşte noile forme de învăţământ, reformatorii şcolii se îndreptau către Apus, unde experienţa societăţii capitaliste le putea fi de folos. Încă înainte de Unire, G. Costaforu, directorul şcolilor din Muntenia, a fost trimis să studieze organizarea învăţământului în ţările mai importante din Apus. Pe baza cercetărilor făcute, el a publicat în 1860 lucrarea Studii asupra instrucţiunii publice în unele din statele cele mai înaintate ale Europei.

Revoluţia din 1848 n-a avut timpul material să reorganizeze învăţământul. Programul de la Islaz prevedea în art. 16: „Instrucţie egală şi întreagă pentru tot românul de amândouă sexele”. Proclamaţia protesta împotriva „relei cugetări de a degrada şi a ucide naţionalitatea prin scoaterea limbii naţionale din scoale” (cum se întâmplase pe vremea lui Mihail Sturdza şi Gheorghe Bibescu) şi trasa un amplu plan de organizare: câte o universitate la Bucureşti şi Craiova, o politehnică la Bucureşti, câte un liceu în fiecare judeţ, câte o şcoală normală în fiecare plasă şi şcoli elementare în fiecare sat.

În prevederile proclamaţiei de la Islaz se recunoaşte intervenţia lui Nicolae Bălcescu, care avea idei înaintate şi în ceea ce priveşte învăţământul. El a preluat conducerea publicaţiei „Învăţătorul satului”, înfiinţată în 1843 de P. Poenaru, transformând-o într-un organ de luminare a satelor. În august 1848, foaia şi-a încetat apariţia până la finele lunii septembrie, când a revenit la conducerea ei P. Poenaru.

Corpul profesoral a participat în largă măsură la revoluţie. Printre fruntaşii revoluţiei din Ţara Românească un rol important l-au jucat transilvănenii Aron Florian, fost administrator de Ilfov şi Dolj pe timpul revoluţiei şi apoi colaborator al lui Magheru în tabăra de la Râureni; Ioan Maiorescu, trimisul guvernului provizoriu la Frankfurt pe Main; Petru Suciu-Mureşanu, profesor la Buzău, arestat pe timpul represiunii, Ioan Codrea (I. Codru Drăguşanu) profesor la Ploieşti şi comisar de propagandă la Prahova, scriitor remarcabil mai târziu.

Dintre munteni amintim pe profesorul Damian Duţulescu, numit comisar de propagandă pentru judeţul Vlaşca; Andrei Pretorian, comisar pentru Argeş. Printre arestaţii şi urmăriţii pe timpul represiunii s-au numărat profesorii Vasile Grădeanu din Buzău, Grigore Michăescu şi Ion Puianu din Craiova, Iarca de la şcoala Colţii şi C. Petrovici de la Radu Vodă din Bucureşti, I. Grozescu din Caracal, Dumitru Pizu din Brăila, Zaharia Boerescu din Giurgiu. În timpul revoluţiei, profesorul Teodosie din Focşani a spus într-o cuvântare că ziua de 11 iunie trebuia considerată „drept una din cele mai frumoase ce au strălucit vreodată pe pământul României”.

A urmat o tristă perioadă, când reacţiunea s-a abătut şi asupra şcolilor, care au fost închise între anii 1848 şi 1851, mulţi profesori fiind excluşi de la posturi, mai ales transilvănenii care au participat la revoluţie. În Ţara Românească s-a numit o comisie de trei, foşti membri în conducerea vechii Eforii, care au trasat instrucţiuni privind întărirea învăţământului religios, ce ar da „temeinice elemente de odihnă şi de linişte a duhurilor”.

S-a declarat că principala preocupare a comisiei era de a întări şcolile de-al doilea grad şi învăţământul mai înalt, „destinat a forma oameni speciali pentru diferitele servicii publice”. Motivarea utilităţii catedrei de economie se făcea în acelaşi sens reacţionar: „fiindcă ea este mai bine în stare a combate ideile periculoase şi sociale prin mijlocul cărora s-a căutat în ultimul timp a se ataca dreptul de proprietate”.

În timpul domniei lui Barbu Ştirbei s-a procedat la reforma învăţământului în Ţara Românească (1850), iar în anul următor a fost elaborat Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice în principatul Moldovei, de o comisie în care au pătruns şi câteva elemente înaintate. Drept urmare s-au introdus unele dispoziţii progresiste: restatornicirea limbii naţionale ca limbă de predare în colegii, extinderea predării ştiinţelor, punerea bazelor învăţământului superior şi chiar formarea unor şcoli elementare de trei ani în fiecare ocol.

Lupta pentru Unire şi înfăptuirea ei au avut urmări şi pentru dezvoltarea învăţământului. În foaia profesorului A. Marin, Museul Naţional, se reflectau nevoile noi cu privire la învăţământ, scriindu-se despre „tendinţele şi necesităţile industriale şi comerciale ale timpului nostru”; sau că şcolile sunt „precursorii civilizaţiei noastre”. Idei similare se exprimau şi de către alte publicaţii ale timpului.

După înfăptuirea Unirii, problema învăţământului a fost ridicată la rangul uneia dintre cele mai importante chestiuni de stat de către forurile guvernante, în mesajul domnitorului Cuza din 6/18 decembrie 1859 s-a dat o atenţie cuvenită învăţământului şi s-a cerut ca instrucţiunea să fie cât mai largă. „Eu ţin numaidecât ca fiecare să ştie în curând a scrie şi a ceti”, declara Cuza.

O atenţie deosebită a fost dată problemei unificării învăţământului din cele două ţări. În 1861, în momentul unificării administrative a Principatelor, se numărau peste 2.000 de şcoli comunale, 140 de şcoli primare, 7 gimnazii, universitatea din Iaşi, facultatea juridică din Bucureşti şi câteva şcoli speciale. În 1864 a fost promulgată legea instrucţiunii publice, elaborată de P. Poenaru, V. Boerescu, C. Bosianu şi V.A. Urechia, introducându-se măsuri noi pentru învăţământul elementar şi asigurându-se dezvoltarea învăţământului mediu.

De fapt însă se creaseră „şcoli prin simplă măsură bugetară”, după expresia lui Spiru Haret de mai târziu, copiindu-se legile din Franţa, fără o legătură mai strânsă cu realităţile din ţară. Ideea dominantă a legii era răspândirea învăţământului la ţară, introducându-se învăţământul public gratuit şi obligatoriu; dispoziţia a rămas iluzorie, prin lipsa de şcoli şi cadre didactice şi mai ales prin condiţiile mizere de viaţă ale ţărănimii. Sistemul de învăţământ avea un caracter mai mult teoretic decât practic. În esenţă, lipsa principală a legii din 1864 este că ea nu prevedea condiţiile materiale pentru aplicarea ei. Din primul an s-au resimţit greutăţile punerii ei în practică.

Cu toate lipsurile sale, legea din 1864 - prin care s-a stabilit învăţământul primar de 4 ani, cel secundar de 7 ani, iar cel universitar de 3 ani - a ajutat la procesul de unificare a instrucţiunii publice în noul stat. S-a dat o importanţă mai mare ştiinţelor naturii, trăsătură de bază a învăţământului modern; de aceea legea a fost ulterior atacată de elementele retrograde. Odată cu venirea lui Carol de Hohenzollern s-a ajuns la stagnare în ce priveşte şcoala: s-a redus bugetul Ministerului Instrucţiunii Publice, s-au închis şcoli, s-au redus salariile învăţătorilor.

Titu Maiorescu cerea concentrarea eforturilor la un învăţământ mai simplu, susţinând neputinţa pentru câteva generaţii a creaţiei ştiinţifice originale. Maiorescu a lansat această teză pentru a apăra poziţia conservatorilor de frânare a dezvoltării învăţământului şi a creaţiei ştiinţifice în România. Elementele progresiste au dus însă lupta pentru adâncirea reformei şcolilor, în 1866 s-a înfiinţat Societatea pentru învăţătura poporului român, cu scopul de a stărui „prin toate mijloacele putincioase” ca „instrucţiunea generală, gratuită şi obligatorie să devie o realitate în România”. Societatea şi-a deschis sedii în toate judeţele, organizând şcoli de adulţi, cursuri pentru muncitori şi mici meseriaşi, precum şi două şcoli normale.

Sistemul de învăţământ fixat prin legea din 1864 a dat o deosebită atenţie şcolilor secundare; în anul şcolar 1876-1877 existau în ţară 7 licee şi 19 gimnazii de băieţi şi 9 şcoli secundare de fete - un număr dublu faţă de anul şcolar 1864-1865 -, precum şi 7 şcoli normale. Învăţământul elementar a stagnat în ultimul deceniu al perioadei cercetate, ca şi cel universitar. Mai existau tot acum 19 şcoli speciale, dar cu un număr restrâns de elevi: 1.322. În general se da atenţie ramurilor de învăţământ frecventate de fiii de burghezi şi moşieri, care asigurau aparatul de stat cu funcţionari şi specialiştii necesari ramurilor economice în curs de dezvoltare.

Pentru predarea materiilor - printre care religia juca un rol important - s-au folosit manuale româneşti: la început mai mult traduse din limba franceză, mai apoi din germană. Pentru şcolile primare, manualele nu erau totdeauna fericit întocmite; V.A. Urechia vorbeşte despre „nămolul de cărţi rele”. Încă din 1860 s-a luat hotărârea introducerii oficiale a alfabetului latin în scriere şi la întocmirea cărţilor care începuse a fi utilizat mai dinainte, în special în Transilvania.

Variate sunt şi şcolile speciale, care au apărut în perioada până la legea din 1864, în organizarea cărora existau multe ezitări, dar care în cele din urmă s-au dezvoltat pe o linie ascendentă. Astfel, în 1859 s-a proiectat reorganizarea la Bucureşti a Şcolii de arte şi meserii, cu scopul ca absolvenţii ei să poată deveni, după cinci ani de studii, „profesionişti nu numai machinali, ci cu o inteligenţă ştiinţifică”. În anul următor s-a reorganizat şcoala de agricultură de la Pantelimon, care funcţiona din 1835, devenind în 1867 Şcoala centrală de agricultură şi silvicultură. Proiectul lui Kogălniceanu de a se înfiinţa o şcoală de silvicultură la Tg.-Neamţ nu s-a putut realiza; în schimb s-a înfiinţat o şcoală de muzică la Iaşi, sub conducerea maestrului Caudella.

Învăţământului practic i s-a acordat un loc deosebit în legea din 1864, care prevedea înfiinţarea de şcoli reale, având ca scop învăţarea „unei arte sau profesiuni”. În scrierile economiştilor principali ai vremii: Ion Ionescu de la Brad, Ion Ghica, Dionisie Pop Marţian, E. Winterhalder, se susţinea introducerea învăţământului tehnic legat de producţie şi a învăţământului comercial. În revista sa „Revista ştiinţifică”, P.S. Aurelian cerea mereu dezvoltarea învăţământului profesional.

S-au înfiinţat şcoli comerciale, şcoli de meserii, o şcoală de farmacie; s-au reorganizat pe baze temeinice şcoala de poduri, viitoarea politehnică; de asemenea şcoli de belle-arte pentru artele plastice şi conservatoarele pentru muzică şi teatru. Totuşi, numărul elevilor din şcolile practice luate la un loc era mult inferior numărului elevilor de la şcolile teoretice; în anul şcolar 1876-1877 existau 1.322 de elevi la şcolile practice faţă de 5.000 de elevi de la şcolile secundare, cărora trebuie adăugaţi încă 3.000 de seminarişti.

Cu privire la învăţământul superior, legiuirea din 1850 prevedea adăugarea la colegiul Sf. Sava a două clase complementare, menite a se dezvolta în facultăţi, iar aşezământul domnitorului Ghica stabilea înfiinţarea instituţiilor de învăţământ superior la Iaşi. Mergându-se pe calea dezvoltării învăţământului superior, la 24 februarie / 8 martie 1856 a fost înfiinţată facultatea de drept din Iaşi, având trei profesori, printre care Simeon Bărnuţiu.

Se poate aminti că acesta a ţinut şi cel dinţii curs de pedagogie în învăţământul superior. Pentru Ţara Românească, prima facultate, tot de drept, a fost înfiinţată la Bucureşti în toamna anului 1859; studii superioare se predau şi la Şcoala de medicină (1857), baza facultăţii de medicină înfiinţată în 1869. Cu toate acestea, studiile superioare se urmau, în marea lor majoritate, tot în străinătate, avantaj de care se puteau bucura doar fiii de boieri şi, în genere, odraslele oamenilor de foarte bună stare materială.

Pentru a se forma în ţară mai multe cadre cu o cultură superioară a fost înfiinţată Universitatea din Iaşi, la 20 octombrie / 1 noiembrie 1860, sub guvernul lui Mihail Kogălniceanu şi prin grija domnitorului Cuza; avea trei facultăţi: drept, filozofie (litere), ştiinţe; în acelaşi scop la 4/16 iulie 1864 s-a înfiinţat şi Universitatea din Bucureşti, cu aceleaşi facultăţi ca la Iaşi.

A fost un mare pas înainte, deoarece, cu tot numărul mic de studenţi de la început - abia câteva zeci -, aveau acum posibilitatea de a urca treptele celui mai înalt grad de învăţământ şi alţii decât numai fiii de boieri. În primii ani, dezvoltarea acestui învăţământ a mers greu; până în 1878 nu s-a adăugat decât o singură facultate, cea de medicină de la Bucureşti. Numărul studenţilor şi al profesorilor din toate cele şapte facultăţi era în 1877 de 398 de studenţi şi respectiv, 41 de profesori la Bucureşti şi de 171 de studenţi şi 22 de profesori la Iaşi.

În Transilvania, în timpul revoluţiei din 1848, românii cereau tot mai insistent şcoli cu limba de predare românească, susţinute din bugetul statului. Adunarea naţională de la Blaj revendica la 5/17 mai „înfiinţarea de scoale naţionale româneşti în toate comunele rurale, târgurile şi oraşele..., dreptul de alegător pentru întreg personalul didactic şi desăvârşita libertate a învăţământului”.

Revendicări similare au fost formulate şi de alte foruri sau grupări ale românilor din Transilvania prin petiţia din 6/18 iunie a celor 13 deputaţi români trimişi de la Viena la Innsbruck, petiţia deputaţilor români din Banat adunaţi la Budapesta, petiţia generală a fruntaşilor români din Transilvania, Ungaria, Banat şi Bucovina trimisă împăratului la 13/25 februarie 1849.

La cererile repetate ce i s-au adresat, guvernul maghiar n-a răspuns decât în iulie 1849 în Proiectul de pacificare, propus de Nicolae Bălcescu, şi semnat de către reprezentanţii forţelor revoluţionare române şi maghiare. În acest Proiect la punctul 5 se spune: „în toate şcolile deja în fiiinţă şi în acele care se vor înfiinţa pe viitor de către stat pentru români, limba de instrucţiune e limba română”.

În anii următori, în vreme ce interesul pentru învăţământul de stat a scăzut, la şcolile confesionale româneşti s-a constatat un progres. S-au luat măsuri în ce priveşte localurile de şcoală, pregătirea şi salarizarea învăţătorilor, manualele şi controlul, s-au introdus materii noi. Programul corespundea şi aici nevoilor burgheziei româneşti în dezvoltare. Nu există o statistică generală pentru toate şcolile româneşti, dar se constată o creştere a frecvenţei şcolare; în 1851, dintre cei peste 75.000 de copii români de vârstă şcolară, frecventau şcolile peste 44.000 de copii, ceea ce înseamnă un progres; în total existau 742 de şcoli româneşti.

Pregătirea şi calificarea învăţătorilor se făceau în şcoli normale, care se numeau preparandii. Şcoala normală românească cea mai veche, cea din Arad, înfiinţată în 1812 cu caracter sistematic, a ajuns în 1869 „institut pedagogic greco-oriental român”. Mai existau câteva cursuri pentru pregătirea învăţătorilor, care s-au transformat acum în şcoli normale: la Oradea (după 1840), la Năsăud (1858), Blaj (1865) şi Gherla (1868), mutată aici din Năsăud.

Seminariile teologice ortodoxe aveau şi câte o secţie pedagogică pentru pregătirea învăţătorilor, mai întâi la Sibiu şi apoi la Caransebeş. Alte şcoli normale au mai existat la Orlat, Sighet şi Deva, unele maghiarizate mai târziu. Un rol deosebit de important l-a jucat şcoala de la Sibiu. Pentru fete nu existau şcoli normale speciale în această perioadă; ele dădeau examene pregătite în particular la şcolile de băieţi, până când guvernul maghiar le-a interzis şi această cale.

Învăţământul secundar a fost organizat printr-o lege din septembrie 1849, valabilă pentru întreaga Austrie, legea ministrului Instrucţiunii Leo Thun. Potrivit legii, s-au organizat licee de opt clase, controlate de comisari ministeriali, împărţite în două cursuri, inferior şi superior, introducându-se profesori pe specialităţi. Românii au vrut să folosească şi ei avantajele noii organizări, dar sprijinul din partea statului le-a fost mereu refuzat.

Baza învăţământului secundar românesc o reprezentau tot şcolile confesionale, bineînţeles foarte puţine, în programul cărora s-a observat un progres după 1848, în sensul spiritului laicizat care s-a introdus de profesori progresişti, ca Timotei Cipariu, Ioan Russu şi alţii. De altfel, şcolile confesionale româneşti nu erau centre exclusiv religioase, ci centre culturale care răspundeau necesităţilor sociale.

În 1850 românii au cerut guvernului înfiinţarea a 18 şcoli secundare româneşti (6 licee, 6 gimnazii şi 6 şcoli reale); peste câţiva ani au revenit cu alte cereri, în special pentru Câmpia Transilvaniei, regiunea Munţilor Apuseni şi comitatul Sătmarului; în 1872, prin Memoriul de la Blaj, se cereau din nou câteva gimnazii şi şcoli reale, precum şi şcoli de agronomie şi una de montanistică (şcoală pentru exploatarea minelor). Cererile au fost zadarnice, deoarece românii au rămas cu şcolile susţinute de ei; către finele perioadei existau patru şcoli secundare confesionale (la Beiuş, Blaj, Brad şi Braşov) şi una grănicerească la Năsăud.

Şcoala de la Blaj - vechea „şcoală latinească” din 1754 - s-a dezvoltat după 1848, având opt clase împărţite în curs inferior şi superior, cu program identic ca cel de la şcolile de stat şi îndrumat spre ştiinţele naturii; numărul orelor-de religie a scăzut, ca şi al celor de filozofie, la două pe săptămână. Liceul de la Blaj atrăgea şi tineri români din alte părţi decât din Transilvania, - din Bucovina, Istria, Croaţia şi chiar din România. Aici au profesat figuri distinse ale culturii româneşti din Transilvania, ca Timotei Cipariu, I. Russu şi alţii.

Un alt centru de învăţământ românesc important a fost liceul din Beiuş, înfiinţat încă din 1828, care în 1853 s-a reorganizat după programul şcolilor de stat, având opt clase şi primind drept să ţină examen de maturitate. Liceul ortodox din Braşov a luat fiinţă în 1850, cu patru clase pentru băieţi şi trei pentru fete; în 1865 s-a completat la opt clase, iar peste un an a căpătat drept pentru examenul de maturitate.

Şcoala era susţinută de biserică, dar primea ajutoare şi din România; în 1871 ajutorul a fost de 15.000 de lei. Liceul din Năsăud a fost înfiinţat în 1863 de către comunele grănicereşti cu drept de a ţine examenele de maturitate; marea majoritate a elevilor erau fii de ţărani. Gimnaziul din Brad, înfiinţat prin străduinţele şi sprijinul colectiv al moţilor în 1869, era tutelat de consistoriul din Sibiu; a rămas gimnaziu, neaprobându-se transformarea lui în liceu.

În general, şcolile secundare româneşti din Transilvania aveau puncte comune de organizare. Planul de învăţământ era cel de stat, profesorii erau bine pregătiţi, cu studii superioare şi obţineau titlul de profesor după ce treceau „cenzura” şi aveau o practică pedagogică de un an; printre elevii de ambele confesiuni erau mulţi fii de ţărani, pentru care s-au înfiinţat ajutoare.

Erau aprovizionate cu manuale aduse din Principate, strict controlate de cenzură, iar mai apoi, din cauza restricţiei guvernului, ele au fost înlocuite cu altele traduse din limba maghiară, în şcolile secundare româneşti din Transilvania se preda şi istoria celor trei ţări române, precum şi istoria literaturii române. Aveau biblioteci bogate (la Blaj existau 11.000 de volume, la Năsăud 10.000), muzee de arheologie şi numismatică, laboratoare de chimie şi fizică, grădini botanice (la Năsăud condusă de cunoscutul botanist Florian Porcius) etc.

Pe lângă fiecare liceu funcţiona câte o „societate de lectură”, pentru întărirea legăturilor culturale cu românii din Principate şi pentru încurajarea manifestărilor culturale locale. În Transilvania exista o singură şcoală reală românească, la Braşov, deschisă în 1869, în care se predau mai pe larg ştiinţele naturii, iar în locul limbilor clasice, franceza. La Braşov mai exista şi o şcoală comercială superioară, din aceeaşi vreme, dând pregătire specială pentru cariera comercială şi industrială. Tot acolo s-a deschis un ciclu seral pentru ucenici şi calfele de prăvălii, cu două cursuri.

Cu privire la învăţământul superior, încă din 1848 românii şi-au arătat dorinţele lor în moţiunea votată la marea adunare de la Blaj, în care, la punctul 13, se spunea: „Naţiunea română cere înfiinţarea... unei universităţi române dotate din casa statului în proporţiunea poporului contribuant”. În anul următor s-a cerut să se aprobe înfiinţarea unei facultăţi juridice la Blaj, prezentându-se programul de studii pentru trei ani. S-a revenit peste scurt timp, cerându-se de astă dată o facultate la Cluj şi trimiţându-se în acest scop şi o delegaţie din care a făcut parte şi Avram Iancu. Acesta şi-a lăsat toată averea pentru acest scop, iar Alex. Şuluţiu a înfiinţat o fundaţie specială.

S-a ajuns numai la un singur rezultat precis: înfiinţarea unei catedre de limba şi literatura română la Universitatea din Budapesta (1862) şi a unei catedre similare la Universitatea din Viena peste zece ani. Românii au mai cerut folosirea limbii române ca „limbă paritetică” pentru Universitatea de la Cluj, înfiinţată în aceeaşi perioadă; s-a admis doar o catedră de limba şi literatura română. Înfiinţarea acestor catedre s-a făcut cu anumite scopuri, unii dintre profesori punându-se în slujba guvernanţilor de la Budapesta şi Viena.

În schimb, profesorii maghiari Matrai Erno şi Sami Laszlo au susţinut idei înaintate, printre care scoaterea teologiei din învăţământul universitar şi introducerea limbii române. Şi în şcoli s-a făcut simţit astfel dublul jug, social şi naţional, pe care-l sufereau masele româneşti din Transilvania, cărora li se limita posibilitatea însuşirii culturii în general şi li se interzicea învăţământul superior în limba naţională.

Învăţământul maghiar s-a dezvoltat în perioada analizată. În 1851, dintr-un total de 2.146 de şcoli, 949 - cele mai multe - erau maghiare (la acestea se adăugau 742 de şcoli româneşti şi 455 săseşti). După încheierea pactului dualist, legea din 1868, care a stat la baza reformei lui Eotvos şi a introdus învăţământul de stat în Transilvania, recunoştea doar formal „egala îndreptăţire a naţionalităţilor” şi „libera alegere a limbii de predare”, căci în fapt asigura dezvoltarea cu precădere a învăţământului maghiar. Învăţământul universitar din Transilvania se preda în limba maghiară, iar în învăţământul mediu şcolile maghiare aveau o evidentă întâietate. În primii ani ai perioadei dualismului austro-ungar, dintre cele 26 de licee care funcţionau în Transilvania, 16 erau maghiare.

Populaţia germană din Transilvania a avut, de asemenea, un învăţământ propriu prin şcolile confesionale, conduse de forurile bisericeşti ale celor două culte: luteran pentru saşi, catolic pentru şvabii din Banat. Autorităţile priveau cu suspiciune răspândirea ştiinţelor naturii, bănuind influenţa ideilor materialiste, cum şi era de fapt. G.D. Teutsch, directorul liceului real din Sighişoara, constata în 1861 că „s-au ridicat păreri, aici ca şi în altă parte, care deplâng tendinţa de culturalizare a maselor populare”; conducătorii patriciatului săsesc au hotărât, în 1855, închiderea liceului real din Sighişoara.

Consistoriul suprem al bisericii evanghelice cerea ca programul şcolilor secundare, în care se introduseseră mai pe larg ştiinţele naturii, să fie modificat după programul şcolilor umanistice, între profesorii progresişti germani sunt cunoscute numele lui Carl Albrich, Carl Friedrich Weber şi Julius Romer. Şcoli secundare s-au organizat în centrele mari în care era şi populaţie germană din sudul Transilvaniei şi din Banat.

Check Also

Eteria şi ţările române

Popoarele creştine din Imperiul Otoman au văzut în victoriile Rusiei asupra turcilor un prilej de …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …