Învăţământul românesc în şcoli şi universităţi în secolul al XIX-lea

În secolul al XIX-lea, învăţământul este unul din domeniile cu dezvoltarea cea mai dinamică în cadrul societăţii româneşti aflate în proces de modernizare.

La început, şcolile apar în oraşe, iar în capitalele principatelor apar şi instituţii de învăţământ superior ce se vor transforma în universităţi. Apoi, odată cu reforma instrucţiunii din timpul domniei lui Al. I. Cuza (1864), învăţământul primar devine gratuit şi obligatoriu.

Carol I întăreşte această prevedere, dându-i substanţă: în vremea sa, numărul şcolilor creşte continuu, ca şi cel al elevilor, atât la oraşe cât şi la sate. Prin Legea asupra învăţământului secundar şi superior, promovată de ministrul instrucţiunii publice Spiru Haret în 1898, legislaţia şcolară este definitiv aşezată pe baze moderne.

Învăţământul în epoca modernă: şcolile

Apariţia şi dezvoltarea atelierelor manufacturiere, creşterea interesului pentru producţia agricolă ca urmare a dezvoltării comerţului au făcut necesară încă de la începutul secolului al XIX-lea apariţia unei elite capabile să organizeze aceste activităţi, precum şi a unui învăţământ superior în limba română.

Pionierii acestuia au fost Gheorghe Asachi în Moldova şi Gheorghe Lazăr în Ţara Românească, întemeietorii Şcolii de la Trei Ierarhi din Iaşi şi, respectiv, al celei de la Sfântul Sava din Bucureşti. Mai târziu, în Moldova, la Iaşi, ia fiinţă în 1835 Academia Mihăileană, după numele ctitorului său, domnitorul Mihail Sturdza.

După unirea din 1859, apar primele universităţi la Iaşi (1860) şi la Bucureşti (1864). În 1896, Petru Poni iniţiază Legea Casei Şcoalelor, menită să sprijine construirea de noi şcoli, editarea manualelor şi a altor publicaţii şcolare. În teritoriile aflate sub dominaţie străină, şcolile româneşti erau finanţate mai ales de către biserici. În Transilvania, Bucovina şi Basarabia obiectivul principal al luptei de emancipare a românilor a fost apărarea şcolilor cu predare în limba naţională.

Legislaţia şcolară

Prima lege şcolară a statului român a fost legea lui Cuza din 1864, care organiza desfăşurarea învăţământului de toate gradele. Învăţământul primar era decretat obligatoriu şi gratuit. Legea a avut în timp importante consecinţe pe planul ridicării nivelului extrem de scăzut al instrucţiei, mai cu seamă în mediul rural.

Cea mai valoroasă lege şcolară din epoca modernă a fost însă cea din 1898, concepută de Spiru Haret. Ea se referea la învăţământul secundar ce cuprindea gimnazii, licee pentru băieţi şi şcoli secundare pentru fete, şi la cel universitar constituit din universităţi.

Între anii 1901 şi 1904, în al doilea ministeriat al său, Haret a îndreptat din nou atenţia clasei politice spre învăţământul primar rural. Învăţătorul trebuia, în concepţia lui, să devină factorul central din viaţa satului şi să desfăşoare o activitate extraşcolară constând în alfabetizare, organizarea obştilor săteşti, răspândirea cunoştinţelor de cultură generală. Această mişcare este cunoscută sub numele de „haretism”.

Înfăptuirea dualismului austro-ungar (1867) a făcut ca Transilvania să-şi piardă autonomia politică. În aceste condiţii, legile şcolare adoptate în Ungaria erau valabile şi în Transilvania. Aşa se face că un şir de legi şcolare, începând cu cea din 1868 şi culminând cu celebra lege a lui Apponyi, au impus limba maghiară în şcoli, în dauna limbii române.

Învăţământul naţionalităţilor conlocuitoare. Învăţământul naţionalităţilor maghiară şi germană a fost în secolul al XIX-lea mai organizat şi mai dezvoltat în Transilvania decât cel românesc. Cei mai remarcabili pedagogi au fost Farkas Bolyai şi Laszlo Sami, între maghiari, şi Ştefan Ludwig Roth şi Franz Oberth, între germani, învăţământul superior era reprezentat de Universitatea din Cluj, înfiinţată iniţial în 1581 şi reînfiinţată în 1867. După trecerea, în acelaşi an, a Transilvaniei sub nemijlocita stăpânire a Ungariei, învăţământul maghiar din Transilvania ia o tentă naţionalistă, vizând asimilarea culturală a românilor.

O zi de şcoală în secolul al XIX-lea

În perioada de început a şcolii noastre moderne, metoda de predare a cadrelor didactice consta în câteva procedee elementare: învăţarea pe de rost şi repetarea în cor. Cea mai multă atenţie se acordă cititului şi scrisului. Pentru învăţatul buchilor se foloseau bucoavne. Exista un singur dascăl pentru aproape 100 de elevi.

Acesta era ajutat de monitori, a căror pregătire nu o depăşea însă pe cea a elevilor obişnuiţi. Profesorul scria o literă pe nisip, cu un beţişor sau cu degetul. Scrierea pe placa de ardezie sau pe hârtie se făcea numai cu elevii înaintaţi. Rolul dascălului în acest sistem metodic era însemnat.

Literatura română a lăsat multe portrete de dascăli, unii priviţi cu duioşie şi recunoştinţă, cum sunt bădiţa Vasile (la Ion Creangă) sau domnu’ Trandafir (la Mihail Sadoveanu), alţii sunt ridiculizaţi ca fiind lipsiţi de sensibilitate şi tiranici: domnul Vucea (la Barbu Ştefănescu Delavrancea) sau Marius Chicoş Rostogan (la I.L. Caragiale). După 1859, învăţământul românesc pune accentul pe acumularea de cunoştinţe.

Şcolile se înmulţesc şi în mediul rural şi se desprind treptat de biserici. Se formează un corp didactic şi se elaborează numeroase manuale. Problemele cele mai importante ale învăţământului românesc sunt: extinderea instrucţiei în mediul rural, organizarea şcolilor superioare şi orientarea spre cerinţele economiei naţionale.