Învăţământul în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Învăţământul continuă să cunoască în cursul veacului al XVIII-lea, în Moldova şi în Ţara Românească, formele întâlnite încă din epoca precedentă: şcoli domneşti, şcoli organizate pe lângă instituţiile ecleziastice locale, şcoli ale misiunilor catolice, la care se adaugă învăţământul de caracter particular dat elevilor în sânul familiei şi completarea învăţăturii prin studii în străinătate.

În cea mai mare parte a lui, învăţământul este rezervat fiilor de boieri şi, în al doilea rând, elementelor înstărite din sânul păturilor orăşeneşti. Nevoile statului şi ale bisericii, ca şi cele ale administraţiei domeniilor marii boierimi, înlesnesc accesul la învăţătură şi unor tineri recrutaţi din pături mai largi, cel puţin în ce priveşte primele trepte ale învăţământului. Prin legătura strânsă, din punctul de vedere al organizării, care există între învăţământ şi biserică, precum şi prin însuşi conţinutul acestuia, învăţământul rămâne pus în slujba intereselor clasei feudale.

De organizarea unui învăţământ sătesc nu se poate vorbi nici în această perioadă, deşi rudimente de învăţătură se puteau primi de la unii preoţi sau dascăli ai bisericilor. O poruncă domnească din 1741-1743 prevedea chiar ca preoţii aşezaţi la târguri şi la sate să fie capabili să dea învăţătură copiilor. Această învăţătură avea un caracter elementar şi cu precumpănire religios, dar rămâne important faptul că preotul era dator „şi să-i înveţe a scrie”.

Se ajunge însă, în acest interval, după cum se va vedea, la instituirea de şcoli domneşti în toate capitalele de ţinuturi. Dar atenţia cea mai mare a domniei se îndreaptă către şcolile din cele două capitale. Repetatele măsuri de reorganizare care se iau sau cele în vederea asigurării veniturilor necesare întreţinerii lor arată, totuşi, că însăşi existenţa marilor şcoli domneşti din Bucureşti şi Iaşi nu s-a desfăşurat sub forma unei dezvoltări continue şi nestingherite.

În Moldova, reorganizarea învăţământului se face din iniţiativa lui Nicolae Mavrocordat şi cu sprijinul patriarhului Ierusalimului, Hrisant Notaras, om învăţat el însuşi, cu o pregătire culturală dobândită atât la Moscova, cât şi în apusul Europei. Axinte Uricariul ne informează că Nicolae Mavrocordat, în cea de-a doua domnie, „adus-au şi 2 dascăli de carte elinească şi unul de cartea cia de obşti greciască, ca să înveţe cine ar vrea, şi nu dascăl ca să înveţă carte sloveniască şi altul ca să înveţă pe înţăles moldoveneşti”.

Supravegherea învăţământului era încredinţată lui Hrisant, iar în absenţa acestuia, clericilor numiţi de el ca epitropi. După cum se vede, despre studiul limbii latine cronicarul nu vorbeşte, deşi încă din prima sa domnie Nicolae Mavrocordat sprijinise predarea acestei limbi în şcoala catolică de la Iaşi, unde cerea de asemenea să se predea matematica şi geometria, iar Hrisant Notaras trimisese la Iaşi cărţi latineşti şi italiene.

Dezvoltarea învăţământului în Moldova întâmpină dificultăţi, după cum reiese atât din plângerile dascălilor care ni s-au păstrat, cât şi din măsurile frecvente de reorganizare care se iau. Astfel, în 1728, cu concursul aceluiaşi Hrisant Notaras, Grigore Ghica, după restaurarea vechiului local, care suferise în urma unui incendiu, ia măsuri pentru redeschiderea cursurilor, „rânduind şi aşezând - cum însuşi afirmă într-un hrisov din cea de-a treia domnie a sa - să fie patru scoale cu patru dascăli, una elinească şi alta grecească, şi alta slovenească, şi alta românească”. E greu de afirmat dacă întreg acest învăţământ se preda în cuprinsul a patru şcoli diferite sau e vorba numai de cursuri predate de patru profesori în cadrul aceleiaşi instituţii.

Cronica lui Amiras spune că „au aşezat şcoalele de învăţătură pentru carte în oraşu în Iaşi... şcoală elinească, grecească şi moldovenească”. La trei şcoli - însă elină, slavonă şi română - se referă şi Nicolae Mavrocordat într-o scrisoare, pe când un misionar italian spune că „a instituit două şcoli, una de limbă greacă şi alta în limba moldovenească”, iar cronica atribuită lui Muşte înseamnă doar că „adus-au şi dascăli elineşti, greci şi slavoneşti şi au aşezat şcoală de învăţatul copiilor”.

Indiferent dacă e vorba de localuri diferite sau de unul singur - în fapt, cum s-a presupus, la Iaşi trebuie să fi fost o şcoală grecească la Trei Ierarhi şi una slavo-română la Sf. Sava - ceea ce este important e că în cadrul acestui învăţământ, în care locul întâi îl avea dascălul de elină, se menţineau şcoala românească şi cea de slavonie, necesare în primul rând pregătirii personalului de cancelarie şi preoţilor. După cum arată cronica atribuită lui Amiras, şcoala era frecventată - fără îndoială pentru învăţământul elin - şi de elevi veniţi „din alte ţări”.

O extindere a învăţământului în şcolile domneşti din Iaşi are loc în 1741-1743, când se introduc cursuri de latină şi de arabă. Rezervarea pregătirii şcolare, în formele ei mai înalte, în special pentru fiii boierimii, este amintită de Neculce, care, arătând şi întărirea, cu acelaşi prilej, a şcolilor „cele elineşti şi cele sloveneşti”, spune că domnul - Constantin Mavrocordat - „au dat ştire tuturor mazililor în toată ţara ca să-ş aducă copiii la învăţătură la şcoală, ca să înveţe orice limbă le-ar fi voia”.

Ultimele două etape importante pentru perioada la care ne-am oprit le străbate învăţământul domnesc din Moldova în 1747 şi în 1766, trecând însă între timp şi prin perioade de regres. În 1747, în afara reorganizării, pe vechile baze, a învăţământului din capitala ţării, are loc înfiinţarea a trei şcoli slavoneşti şi româneşti pe lângă cele trei episcopii, de la Roman, Rădăuţi şi Huşi, flecare cu câte un dascăl, care să predea atât română, cât şi slavona. Dascălii urmau să fie recrutaţi în primul rând dintre foştii elevi ai şcolii de la Iaşi.

Măsurile cele mai însemnate se iau însă în 1766. Ele sunt patronate de domnitorul Grigore Alexandru Ghica, care construise şi un local de piatră în apropierea mitropoliei, pentru noua şcoală domnească, intitulată „Academia învăţăturilor şi epistimiilor” - adică a ştiinţelor - domnul însuşi afirmând de la început extinderea pe care urma să o capete învăţământul ştiinţific în cadrul acestei instituţii.

În fruntea ei nu se mai afla „dascălul cel mare elinesc”, ci „dascălul cel mare” de ştiinţe, plătit cu importanta sumă de 1.500 de lei pe an, primul director şi profesor de ştiinţe al Academiei reorganizate fiind învăţatul grec Nichifor Theotokis, care făcuse studii la Padova şi la Leipzig. Între profesori erau şi doi de elină, unul de greacă modernă, unul de latină, dar nu lipsea nici dascălul de română. Nu întâlnim însă în organizarea Academiei un dascăl de slavonă - acest învăţământ va continua în şcoala de slovenie, pentru traducătorii de acte - semn evident că vechea cultură slavă era pe cale de a se stinge în Moldova.

Şcoala era înzestrată cu o bibliotecă condusă de un bibliotecar şi se prevedea şi cumpărarea de „organe matematice”, adică instrumente pentru experienţele ştiinţifice. Pentru a fixa limitele acestui învăţământ, care va însemna un neîndoielnic progres prin lărgirea pregătirii în domeniul ştiinţelor, trebuie să amintim însă că bugetul şcolii prevedea şi două posturi de predicatori, unul în limba greacă şi altul în limba română.

Între alte inovaţii, pe lângă crearea unei epitropii şcolare compuse din mitropolit, cinci boieri şi patru negustori - semn al interesului pentru cultură arătat de păturile orăşeneşti, ca şi al creşterii importanţei sociale a orăşenimii înstărite - o avem pe aceea a organizării de şcoli domneşti - deci, pentru acea vreme, a unui învăţământ public - în toate capitalele de ţinuturi, în afara celor trei mai vechi, de pe lângă episcopii. Dacă în cele 23 de şcoli astfel create limba de predare era română, la Galaţi şi la Botoşani funcţiona însă şi câte o şcoală grecească.

În Ţara Românească, dezvoltarea învăţământului domnesc se făcea pe linii asemănătoare cu ale celui din Moldova, cu diferenţa îndeosebi că aici organizarea dată în vremea lui Brâncoveanu fusese mai puternică, ceea ce dusese la crearea unei tradiţii de cărturărie grecească mai solid închegate. Pe de altă parte, reorganizarea şi extinderea sistematică a învăţământului domnesc, pe care o întâlnim în Moldova încă din 1766, nu va avea loc în Ţara Românească decât în 1775-1776.

Altminteri, şi într-o ţară, şi în cealaltă, dezvoltarea social-economică a păturilor orăşeneşti şi nevoile create de începutul de modernizare a statului - care implica înmulţirea actelor scrise şi existenţa unui aparat tot mai larg de dregători cu pregătire cărturărească - au făcut ca numărul şcolilor de diferite categorii să fie, în linii generale, în continuă creştere.

Şcoala grecească de la Sf. Sava a continuat să fie şi în secolul al XVIII-lea instituţia de învăţământ cea mai înaltă. Ea funcţiona cu doi sau trei dascăli, predarea continuând să se' facă în primul rând după manualele lui Theofil Corydaleu. După moartea lui Marcu Porfiropulos, succesorul în conducerea şcolii al lui Sevastos Kyminitis, urmează ca director şi prim-dascăl Gheorghe Hrisogon din Trapezunt, autor al mai multor scrieri. De la mijlocul veacului al XVIII-lea ni s-au păstrat însemnările viitorului dascăl Mânase Eliad, care studia în anii 1754-1757 logica, retorica, fizica şi cosmografia.

O măsură cu semnificaţii complexe în ce priveşte învăţământul grecesc din ţările noastre este aceea luată în 1746. O anafora, care poartă numele a numeroşi mari boieri români, ca Iordache Creţulescu, Grigore Greceanu, Iordache şi Ştefan Dudescu, C. Brâncoveanu, B. Văcărescu etc., propune - şi domnul, Constantin Mavrocordat, întăreşte propunerea - ca fiii de boieri să nu poată ajunge la dregătorii fără a trece prin şcoala elină.

Anaforaua aminteşte timpul - e vorba de vremea lui Brâncoveanu - când „toată boerimea avea multă plecare spre a-şi da pe fiii lor ca să înveţe şi să se procopsească la carte elinească”, pe când acum „s-au lenevit atâta părinţii cât şi feciorii lor a urma acestei bunătate de folos şi de podoaba neamului boeresc, încât au rămas mai proşti la învăţătură decât alte trepte mai de jos”. Obligativitatea învăţământului pentru odraslele boiereşti se impune, „de vreme ce învăţătura este podoaba şi însufleţirea cea mai de cinste la feciorii de boieri”.

Domnul însuşi, „pentru folosul României, iar mai ales pentru învăţătura şi cinstea feciorilor de boeri, au aşezat şi au întemeiat atâtea scoale de limbă elinească”. De aceea boierii socot necesar ca cei ce „nu se vor sili spre învăţătura elinească, a învăţa pe deplin cu tot temeiul, acela va fi lipsit din orânduiala curţei şi nu se va primi nici odinioară la treaptă de cinste. Iar cari vor fi sârguitori şi vor sili la învăţătură, acela să aibă a se cinsti cu diregătorie dupe învrednicia învăţăturei”.

Interpretată de editorul ei, V.A. Urechia, ca rezultatul unei constrângeri exercitate de domnul fanariot faţă de reacţia antigrecească a „simţământului naţional”, care ar fi împiedicat boierimea Ţării Româneşti să-şi dea copiii la studii superioare, anaforaua din 1746 dovedeşte caracterul de clasă al acestui învăţământ, teama resimţită de elementele cele mai clarvăzătoare ale boierimii faţă de ridicarea spre cultură a altor „trepte de mai jos” - şi, implicit, confirmarea acestui fapt ca o caracteristică a epocii - conştiinţa că în condiţiile începutului de modernizare a statului simplele privilegii de clasă nu mai puteau fi suficiente pentru a asigura boierimii locul în aparatul de stat, sursă de venituri şi de putere în acelaşi timp.

Însăşi ideea distribuirii locurilor - în sânul aceleiaşi clase, fireşte - după gradul de învăţătură trebuie privită ca o măsură de apărare a clasei dominante faţă de presiunea celorlalte clase. Nu cunoaştem urmările practice ale acestei hotărâri. Fapt este că 15 ani mai târziu, şcoala de la Sf. Sava simţea nevoia unei lărgiri a spaţiului, ceea ce face pe domn să hotărască mutarea la Văcăreşti a egumenului şi a călugărilor, clădirile mănăstirii fiind lăsate în întregime pentru şcoală.

Cea de-a doua şcoală domnească din Bucureşti, cea de la Sf. Gheorghe vechi, îşi continuă şi ea în cursul secolului al XVIII-lea activitatea, cu dascălii săi de slavonă şi de română. Către mijlocul veacului, dascăl de slavonă şi conducătorul şcolii era popa Fior sau Florea, copist a numeroase manuscrise, caligraf şi miniaturist de talent. Sub îngrijirea lui s-a reclădit în 1759 localul şcolii. Şi în Ţara Românească, deşi se va ajunge puţin mai târziu decât în Moldova la organizarea unui învăţământ public în toate capitalele de judeţ, există şcoli domneşti şi în provincie.

Astfel, Nicolae Mavrocordat întemeiază pe lângă episcopia Buzăului o şcoală cu doi dascăli, de greceşte şi de slavoneşte, care va continua să funcţioneze în forma ei iniţială până la războiul ruso-turc din 1768 - 1774. O altă şcoală, cu un dascăl de greceşte, se găsea la Focşani. Dascălii erau obligaţi de Constantin Mavrocordat să dea lunar, la primirea lefii, raport scris vameşilor de Buzău de „câţi ucenici au şi la ce mathlmă învaţă”, şi aceştia să transmită raportul domniei.

S-a amintit aici existenţa şi a altor locuri de învăţătură în afara şcolilor domneşti, cum sunt cele de instrucţie elementară aflate pe lângă biserici din târguri şi de la sate sau învăţământul latin organizat de misiunile catolice din Moldova, care suferă şi el întreruperi. Există şi un număr de şcoli cu o organizare mai temeinică, pe lângă unele mănăstiri din oraşe sau din afara acestora. Atare şcoli româno-slavone, deşi suferă puternica influenţă a bisericii, cuprind şi materii laice de învăţământ, iar atunci când sunt în mediul urban capătă un puternic caracter orăşenesc. De multe ori ele sunt ajutate şi de domnie, prin scutiri de dări pentru unele venituri ale mănăstirii.

O astfel de instituţie este, în Bucureşti, şcoala de la Colţea. Întemeiată la începutul secolului, continuă să funcţioneze cu cei trei dascăli prevăzuţi de la început, „unu pentru ştiinţi şi altu pentru învăţăturile începătoare”, cel de-al treilea fiind pentru „ştiinţa cântării”. Începând din 1740, predă vreme de patru decenii la şcoala de la Colţea dascălul de slovenie. Ioan, venit din Moldova şi ajuns dascăl după ce-şi făcuse studiile în Bucureşti. De la sfârşitul carierei lui ne-a rămas certificatul eliberat unui elev, Gheorghe Ungureanu, venit la învăţătură din Transilvania şi care se înapoia acasă. Avem aici una din ilustrările contactului cultural permanent dintre cele trei ţări române, care a creat unitatea culturală a poporului român.

Mai puţin informaţi suntem asupra şcolii de la Văcăreşti, ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat. Aceasta era o şcoală elină, după cum arată şi însemnarea unui elev, făcută pe un text de Hesiod: „Am început în anul 1727, în şcoala din Văcăreşti, în luna februar”. După un izvor mai târziu, şcoala avea „doi profesori pentru filosofie şi matematică”. În 1741 se tipăresc câteva cărţi „în tipografia şcoalii Văcăreştilor”.

Numeroşi sunt dascălii ţinuţi în casele boiereşti, pe lângă cei aduşi de domnii înşişi, pentru educarea copiilor. În hrisovul lui Grigore Ghica din 1747 se vorbeşte de „cei puternici, ce cu puterea lor ţinea dascăli pentru copiii lor”. Doisprezece ani mai târziu, un alt hrisov ne informează nu numai despre şcolile „de pre de laturi” - şcoli de caracter particular - care făceau concurenţă şcolii domneşti, ci şi de dascălii din casele boiereşti, care urmau să fie supuşi unul examen în faţa dascălului celui mare de la şcoala domnească.

În sfârşit, continuă şi în secolul al XVIII-lea şi se înmulţesc chiar, trimiterile la studii în străinătate, rezervate îndeosebi tinerilor din familiile boiereşti. Dacă cei mai mulţi mergeau la Constantinopol, întâlnim şi tineri care se îndreaptă spre alte direcţii, ca cei „doisprezece feciori de boieri”, între care şi Răducanu Cantacuzino, ţinuţi de Constantin Mavrocordat timp de trei ani la învăţătură la Veneţia, Viitorul domn al Moldovei, Ioan Teodor Callimachi, şi-a făcut studiile la Lvov, pe când Amfilohie, care va ajunge episcop de Hotin, a învăţat la Roma.

Dascălii străini, pe de altă parte, ajungeau de multe ori în ţările noastre după ce-şi făcuseră învăţătura nu numai la Constantinopol, ci şi în alte părţi, de multe ori în Italia sau Germania. Contactele culturii româneşti cu cultura altor popoare pe calea învăţământului se vor completa prin cele, mai frecvente încă, prilejuite de circulaţia cărţilor, tipărite sau manuscrise, în original ori în traduceri.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …