Întreţinerea luptei de clasă în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Şerbirea treptată a ţărănimii, proces de lungă durată, a întâmpinat tot timpul rezistenţa dârză a maselor exploatate, care au reacţionat viguros pentru apărarea pământului şi a libertăţii. Pe măsura creşterii gradului de exploatare, s-a înteţit şi lupta ţărănimii, manifestată în toată această vreme sub variate forme, ce merg de la rezistenţa pasivă până la răscoala armată.

Una din formele inferioare, dar foarte des folosite, ale rezistenţei ţărănimii în faţa valului de cotropiri iniţiate de boieri şi mănăstiri, a fost judecata în faţa domnului ţării. Contestând răpirile de ocine şi căderea în rumânie pe cale silnică, ţăranii încearcă să-şi găsească dreptatea în faţa justiţiei domneşti; cel mai adesea, însă, ei pierd procesele, domnia dând câştig de cauză clasei pe care o reprezenta şi nesocotind dreptatea evidentă a ţăranilor reclamanţi. Astfel, boierii din Stănceşti, cotropind jumătate din satul Zănoaga, sunt traşi la judecată de megiaşii din sat în faţa domniei.

Deşi arată înaintea lui Alexandru Mircea (1568-1577) că au fost cotropiţi de boierii amintiţi, ţăranii îşi pierd ocina. Satul Grădiştea vinde o parte din câmp lui Dumitru ban. Acesta însă cotropeşte şi viile şi lunca, rumânindu-i pe săteni. La judecată, în faţa lui Mihai Viteazul, sătenii pierd, rămânând rumâni boierului. Mai multe sate de răzeşi moldoveni, în pâră cu Gheorghe Albotă, pârcălab de Soroca, pentru nişte cotropiri ale acestuia, pierd rând pe rând procesele în faţa lui Ieremia Movilă. Din numeroase asemenea exemple se poate vedea necurmata strădanie a ţăranilor de a-şi apăra ocina şi libertatea sau de a scăpa de aservire.

Tot pe cale „legală”, unii dintre ţărani încearcă să se răscumpere din rumânie, să se judecească, dând în schimb stăpânului o sumă importantă de bani. Încercările acestea sunt, în general, rare şi cu foarte puţini sorţi de izbândă. Aşa, bunăoară, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr (1559-1568), satul Crucea reuşeşte să se răscumpere din rumânie de la Nan paharnic, devenit, nu cu multă vreme înainte, stăpân al satului. Dar, în 1575, el este din nou cotropit de stăpânii mai vechi, Buzeştii, care-l revendică în faţa domniei şi câştigă.

O altă formă de rezistenţă a ţărănimii împotriva feudalilor în această vreme a fost nesupunerea făţişă, refuzul de a îndeplini anumite obligaţii. Desele porunci adresate vecinilor să asculte şi să se supună stăpânilor la orice li s-ar cere reflectă tocmai această rezistenţă a lor, în special refuzul de a presta claca, cerută acum insistent de stăpânii de moşii. Barbu postelnic, dăruind mănăstirii Glavacioc nişte rumâni din Obislav, le porunceşte să asculte de mănăstire, „căci dacă nu ascultaţi, iar călugării să fie volnici să vă bată foarte rău”. Mai multe sate din judeţul Mehedinţi, ale mănăstirii Tismana, refuză „să dea găleata şi dăjdiile sfintei mănăstiri, cum este legea şi cum dau şi alţi vecini găleţi şi dăjdii boierilor”.

Domnul le porunceşte să dea imediat ce se cuvine mănăstirii, căci altfel le va face „mare ruşine”. Mai semnificativ de cât cele de mai sus în privinţa refuzului vecinilor de a clăcui şi a intervenţiei statului în favoarea marilor feudali este un act de la Mihai Viteazul. Satele Căpăţâneni şi Poenari, ale mănăstirii Vieroş, se opun tendinţei acesteia de a le spori lucrul. Domnul le porunceşte să asculte de ce le va porunci egumenul şi să lucreze la mănăstire, în caz că vor continua să nu se supună, va trimite de-i va spânzura înaintea porţilor lor.

Mai lipsite de expresivitate, mai stereotipe, actele moldoveneşti din a doua jumătate a veacului al XVI-lea cuprind puţine porunci din care să reiasă refuzul ţărănimii de a presta claca sau alte obligaţii. Aceasta nu înseamnă că în Moldova n-ar fi existat aceeaşi rezistenţă, căci, chiar din primele două decenii ale veacului următor, actele vorbesc despre ea ca despre ceva obişnuit, iar intervenţia domniei în favoarea clasei stăpânitoare se manifestă la fel de aspru ca şi în Ţara Românească.

Creşterea exploatării ţărănimii o împinge pe aceasta la folosirea celei mai frecvente dintre formele luptei de clasă, şi anume fuga de pe moşie. Rumânul îşi părăseşte delniţa din cauza obligaţiilor sporite, atât către stăpân, cât, şi către domnie, tot aşa cum o face şi ţăranul liber, din pricina birului. Toţi aceştia îşi găsesc refugiul şi o temporară uşurare fie în alte sate şi oraşe din ţară, fie în afara hotarelor.

Pe lângă fugile individuale, des pomenite în acte, acestea mai vorbesc şi despre spargerea unor sate întregi. Aşa, de pildă, mai multe sate ale mănăstirii Tismana se risipesc, vecinii fugind în toată ţara. În timpul domniei lui Mihai Viteazul, rumânii din satul Şovârcu, al mănăstirii Topolniţa, au fugit peste hotare. Satul de moşneni Orleşti, nemaiputând suporta apăsătoarea povară fiscală, „au fugit toţi peste Dunăre, în Ţara Turcească”. În Imperiul Otoman, situaţia ţărănimii era la fel de grea, dar, din cauza depopulării, ţăranii români, refugiaţi aci în masă, erau colonizaţi, obţinând o uşurare temporară prin scutirea de sarcini fiscale pe câţiva ani.

Fenomenul e la fel de frecvent şi în Moldova. Ţăranii fug răspândindu-se prin ţară sau trecând peste hotare, în Transilvania, Polonia sau Ucraina. La cazaci, ale căror rânduri le îngroaşă în tot cursul secolelor XVI-XVII, ţăranii moldoveni îşi găsesc adăpostul cel mai sigur. De aci, de la Ziporoje, dădeau apoi lovituri foştilor opresori şi turcilor.

Robii ţigani folosesc de asemenea această formă de rezistenţă la opresiune, fugind în ţară sau peste hotare. La cererea lui Alexandru Mircea, sultanul Selim al II-lea porunceşte cadiului de Rusciuk să prindă pe toţi ţiganii din Ţara Românească refugiaţi în acea localitate sau în altele şi să-i trimită în ţară. „Cei care refuză să se întoarcă - scrie sultanul - să fie trimişi cu forţa”.

În timpul domniei aceluiaşi se aminteşte de aducerea în ţară a unui mare număr de sălaşe de ţigani refugiaţi în Transilvania, la Sebeş, sau în Imperiul Otoman, la Adrianopol. Robii din Moldova fugeau de obicei în Polonia. Într-un act din 1570, se aminteşte că Dinga postelnic a reuşit să scoată din Polonia mulţi ţigani, care au fost „fugiţi şi plecaţi din România în Ţara Leşească”.

Forma aceasta a rezistenţei ţărănimii a avut două urmări mai importante: pe de o parte a dus la nivelarea gradului de exploatare pe întreg întinsul ţării, iar pe de alta, având largi posibilităţi de desfăşurare, în ţară şi îndeosebi peste hotare, a întârziat dezvoltarea formei superioare a luptei de clasă, răscoala. Între aceste forme inferioare de luptă a ţărănimii şi răscoală se manifestă în această vreme şi unele forme intermediare.

Astfel, există unele conflicte care rezultă din încălcarea de către ţărani a unor „drepturi” feudale. Actele interne pomenesc adesea de folosirea „fără voie” de către ţărani a braniştelor feudalilor - locuri rezervate numai pentru folosinţa lor - unde tăiau lemne, nuiele, pescuiau sau îşi păşteau vitele, ca şi de folosirea terenului agricol al feudalilor.

Este frecventă în această vreme şi haiducia, fuga în codri şi munţi, de unde se dădeau atacuri izolate asupra asupritorilor. S-a văzut mai sus1 lupta dusă de haiducii din părţile Dunării, în ambele ţări, împotriva turcilor. Ţăranii refugiaţi în munţi dădeau atacuri asupra negustorilor şi boierilor. Numite „tâlhării” în actele oficiale, aceste atacuri nu sunt decât răzbunări ale ţărănimii, forme ale luptei sale împotriva exploatării feudale.

În 1583, când Dobromir fost mare ban încearcă să fugă în Transilvania cu toată curtea sa, în urma unei schimbări de domnie, ţăranii din 24 de sate l-au atacat în munţi şi i-au luat tot ce avea cu el, tot ceea ce de fapt jefuise el de pe spatele ţărănimii, şi anume: „haine bune şi scule de aur şi de argint şi mărgăritare şi aspri, preţ de 7 poveri”. Suma aceasta enormă de 700.000 de aspri, echivalentă cu preţul a circa 4.000 de boi, sau a 14 sate cu rumâni, pe care o luase cu el acest boier, în bani sau obiecte de preţ, arată bogăţia de care dispuneau unii dintre feudali.

În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, lupta de clasă cunoaşte şi forma ei superioară, anume răscoala. În Moldova, în anii 1563-1564, are loc o răscoală ţărănească de proporţii întinse, având drept cauză înrăutăţirea stării ţărănimii şi drept prilej al izbucnirii darea suplimentară de un galben, pusă de Despot vodă (1561-1563) pe fiecare gospodărie ţărănească.

Strângându-se în număr mare, peste 20.000, ţăranii răpesc pe domn din mijlocul oastei sale de mercenari, cerându-i să le facă dreptate împotriva marilor boieri şi a clericilor, „pricina tuturor nenorocirilor lor”. De asemenea cer să se anuleze darea nouă, impusă de domnie. Arătându-le că darea se datorează cererilor turceşti, Despot scapă din mijlocul ţăranilor, însă numai după ce le făgăduise că o să ia măsuri de pedepsire a dregătorilor abuzivi şi a boierilor şi clericilor prigonitori.

Răscoala nu se limitează la atât. Cete de ţărani dependenţi, înarmaţi cu uneltele lor de muncă, continuă să străbată ţara, atacând pe asupritori şi pe mercenarii străini, veniţi în Moldova în ajutorul lui Despot. Răscoala continuă şi în cursul anului 1564. La început, ţăranii se alătură noului domn ridicat de boieri, Ştefan Tomşa, în care văd un luptător împotriva turcilor, pentru recâştigarea independenţei.

Luptând cu mult avânt, oastea de ţară a lui Tomşa înfrânge pe turcii ce veneau să-l instaleze pe Lăpuşneanu. Dându-şi însă seama, din actele sale, că Tomşa nu este decât exponentul intereselor marilor feudali şi că vrea şi el să se împace cu turcii, cărora le ceruse steag de domnie, ţăranii, împreună cu o bună parte din curteni, se retrag din oaste pe la casele lor, motivând că nu vor să mai sufere şi să lupte pentru apărarea drepturilor boierilor.

O mişcare ţărănească de o oarecare amploare are loc tot în Moldova doi ani mai târziu, în 1566, sub forma sprijinirii unui pretendent la tron, anume Ştefan Mâzgă, venit din Transilvania împotriva lui Lăpuşneanu şi a turcilor. Ţărănimea săracă şi păstorii de o parte şi de alta a Carpaţilor i se alătură. Cronicarul Grigore Ureche, consemnând evenimentul, precizează că Mâzgă s-a ridicat cu ajutor din Transilvania, „de s-au fost făcând os de domn, strângându-şi păstori şi altă adunătură, au intrat în ţară, smomind pe oameni, ca să i se închine şi să-l ducă la domnie”. Ei sunt înfrânţi şi risipiţi lângă Cetatea Neamţului, iar cei prinşi aspru pedepsiţi. La unii „le-au tăiat nasul şi urechile”, iar „alţii au fost tăiaţi în patru bucăţi”. Reprimarea cruntă a acestei mişcări arată că ea prezenta o mare primejdie pentru clasa stăpânitoare a Moldovei.

Din cauza opresiunii fiscale, în 1581, cu ocazia impunerii zeciuelii din boi, izbucneşte o răscoală a ţăranilor din ţinutul Lăpuşnei. Alegându-şi conducător dintre ei pe un oarecare Lungu, pe care-l ridică domn, dându-i numele de Ioan vodă, lăpuşnenii se îndreaptă spre reşedinţa domnească de la Iaşi. Lipsiţi de organizare şi slab înarmaţi, ei sunt însă înfrânţi după o luptă vitejească, la Bolota, de oastea domnească a lui Iancu Sasul, condusă de doi mari boieri, Bucium vornicul şi Brut postelnicul.

Mişcările ţărăneşti se pare că au continuat în tot timpul domniei lui Iancu Sasul, căci acesta, spune cronicarul, după mazilirea sa de către sultan, intenţionând să ajungă în Ungaria, vroia să treacă prin Polonia, că „peste munţi, prin ţară, nu era cu putinţă ca să treacă, că să temea de ţărani”. În toată această epocă este semnalată de izvoare existenţa unui centru de agitaţie, în regiunea de nord-vest a Moldovei, în jurul Câmpulungului. De aci, ţăranii liberi şi păstorii, ajutaţi de haiduci, dădeau lovituri nobililor din Transilvania şi din Polonia, ca şi boierilor din Moldova.

O altă răscoală de proporţii are loc în Moldova în anul 1591. Existând o situaţie favorabilă răscoalei, datorită fugii lui Petru Şchiopul din ţară şi lipsei unei autorităţi centrale, ţăranii se ridică din nou împotriva asupritorilor, atacă pe boieri şi pe dregătorii domneşti, încât majoritatea acestora fug peste hotare. Răscoala este înăbuşită de noul domn, Aron vodă, probabil cu ajutor turcesc, în 1592, darea de un bou de fiecare gospodărie ţărănească, introdusă de Aron Tiranul, a ridicat din nou masele de ţărani din ţinuturile Orheiului, şi Sorocii.

Alegând domn pe unul dintre ei, Ionaşco, ţăranii luptă vitejeşte împotriva oştirii boiereşti şi de lefegii a domnului, dar sunt învinşi pe Răut. Represiunea a fost la fel de crâncenă ca şi în 1581, căci domnul şi boierii „nu pierdea numai pre carii au fost întru războiul acela, ce şi seminţiile lor, şi vinovaţi şi nevinovaţi”. Fiind mazilit, Aron vodă caută să se strecoare prin ţară spre Constantinopol, cât mai neştiut, de frica gloatelor şi a curtenilor.

În afară de contradicţia fundamentală existentă între masele exploatate şi feudali, existau contradicţii şi fricţiuni şi în sânul clasei stăpânitoare. Aceste contradicţii se manifestă sub diferite forme, care merg de la judecata în faţa domniei până la lupta înarmată între diversele grupări boiereşti. Actele vremii relevă frecvent aceste ciocniri de interese dintre boierii mari şi boiernaşi sau curteni, dintre boieri şi clerici, dintre marii feudali înşişi. Cronicile interne povestesc şi ele luptele ce se dau în jurul domniei, a puterii politice supreme în stat, spre acapararea căreia tinde fiecare din grupări, întrecându-se în făgăduieli de supunere şi înrobire a ţării, făcute turcilor. Toate aceste contradicţii se şterg în faţa primejdiei pe care o reprezenta ţărănimea răsculată.

Intensificarea exploatării boiereşti, strâns împletită cu cea otomană, a dus la descreşterea populaţiei, care, la rândul ei, a contribuit la încetinirea ritmului de dezvoltare economică şi socială. Un cronicar turc, Mustafa Ali, bine informat asupra stărilor de la noi, dă ştiri şi asupra densităţii populaţiei ţărilor române, în ultimul deceniu al veacului al XVI-lea, în comparaţie cu situaţia anterioară.

El arată că până în deceniul al şaptelea, obligaţiile băneşti ale celor trei ţări româneşti către Poartă, ca şi darurile, nu erau prea mari, dar că, după moartea lui Soliman I (1566), abuzurile, mita, schimbările domnilor şi peşcheşurile le-au împovărat atât de mult, încât le-au ruinat. Mai înainte, scrie cronicarul, „vilaie-turile erau înfloritoare şi prospere.

Pe timpul răposatului sultan Soliman, în vilaietul Ţara Românească trăiau 48.000 de familii, în Moldova trăiau în total 30.000 de familii, iar în Transilvania numărul ghiaurilor era de 50.000 de familii. Pe vremea sultanului Murad al III-lea, însă, când s-a apropiat anul hegirei 1.000 (1591-1592), în vilaietul Valahia mai erau 13.000 de familii, iar în Moldova - 20.000 de familii”.

Chiar dacă cifrele indicate nu corespund realităţii (pentru Moldova ele sunt infirmate de catastiful lui Petru Şchiopul, care dă pentru anul 1591, circa 47.000 de birnici), rămâne faptul în sine, al scăderii populaţiei, ca rezultat al exploatării duse până la ultima limită, exploatare recunoscută chiar de unul din reprezentanţii spoliatorilor externi ai poporului.

Împletirea tuturor acestor factori de care s-a vorbit, şi anume: aservirea de către turci, intensificarea exploatării, care a cauzat lipsa de interes a producătorilor direcţi în dezvoltarea forţelor de producţie, contradicţiile din sânul clasei dominante, cumplitele prădăciuni tătăreşti, precum şi o serie de calamităţi naturale, a determinat slaba dezvoltare economică a Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a veacului al XVI-lea şi a dus în cele din urmă la decăderea economiei lor, îndeosebi a aceleia a Ţării Româneşti. În asemenea condiţii, a devenit imposibilă însăşi reproducţia simplă, ceea ce explică criza ce a cuprins cele două ţări în ultimii ani ai veacului.

Această situaţie îşi găseşte cea mai expresivă ilustrare în stagnarea preţului cu care se vând satele în toată această vreme şi în prăbuşirea preţului mărfurilor, inclusiv a satelor, la sfârşitul veacului. După cum s-a văzut mai sus, preţul mediu al satelor vândute în Ţara Românească ajunsese, la mijlocul veacului, la 516 galbeni, iar în Moldova la 592 zloţi.

Între anii 1581-1595, el urcă la 588 galbeni în Ţara Românească, şi la 1.790 zloţi în Moldova, ceea ce înseamnă, pentru Ţara Românească, o creştere de numai 8% (pentru Moldova nu se poate face un calcul real, necunoscându-se exact devalorizarea monedei înregistrată după 1580). Între 1595-1600, ilustrând puternic decăderea economică, preţul mediu al satelor în Ţara Românească coboară brusc la 141 de galbeni, apropiindu-se de nivelul la care se afla la începutul veacului, ceea ce însemnează o cădere catastrofală, cu circa 75%.

În ultimul deceniu al veacului, începând cu anii 1593-1594, expresie a crizei amintite, scad aproape toate preţurile privitoare la pământ sau în legătură cu exploatarea agricolă. Astfel, preţul mediu al pogonului de vie, de la 4,5 galbeni, cât ajunsese în deceniul al nouălea, scade la 2,25 galbeni; al fălcii de pământ, de la 3/4 la 1/2 galbeni; al morilor scade de la 62 de galbeni, la 17; al vadurilor de moară, de la 14 la 9,5 al sălaşelor de robi ţigani, de la 46 la 19 galbeni (în Moldova, preţul mediu al sălaşelor era în deceniul al optulea de 150 zloţi, iar în ultimul deceniu de 100 zloţi).

În concluzie, cu toate eforturile puţin obişnuite depuse în acest timp de populaţia Moldovei şi Ţării Româneşti, îndeosebi de ţărănime, a doua jumătate a veacului al XVI-lea, în totalitatea ei, constituie o epocă de slabă dezvoltare a forţelor economice.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Epilogul acţiunii eteriste în Moldova

Conducătorii trupelor eteriste din această provincie, C. Pendedeca (ce fusese trimis de Ipsilanti în luna …

Campania regelui Ioan Albert în Moldova (1497)

Pregătită din vreme, campania regelui Ioan Albert din toamna anului 1497 a reprezentat pentru Moldova …