Intensificarea exploatării ţărănimii în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

În ceea ce priveşte relaţiile de producţie, a doua jumătate a veacului al XVI-lea se caracterizează, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească, prin intensificarea exploatării producătorilor direcţi de către stăpânii de moşii şi de către stat. Exploatarea la care este supusă ţărănimea, îndeosebi în ultimele trei decenii, atinge însuşi produsul necesar, fapt care va cauza ruinarea gospodăriei ţărăneşti.

Ca urmare a instaurării monopolului turcesc asupra principalelor produse de export, interesul producătorilor direcţi în lărgirea producţiei scade treptat. Scăderea producţiei în gospodăria ţărănească, care se limitează în mare parte la strictul necesar reproducţiei simple, a atras după sine şi o proporţională scădere a dijmelor cuvenite stăpânilor de moşii, precum şi o diminuare a celor ce reveneau statului din dările în natură.

Datorită posibilităţilor de export a cerealelor în sudul Dunării, boierii şi mănăstirile sunt interesaţi în producerea lor pe scară mereu crescândă, cu toate că situaţia internă se opunea acestei tendinţe. Din cauza rolului însemnat pe care l-a avut tradiţia în tot cursul evului mediu, feudalii n-au putut mări proporţiile rentei în produse, ea rămânând în general de 10%. Dorinţa clasei stăpânitoare de a-şi spori veniturile sau măcar de a le păstra în proporţiile anterioare, setea de a câştiga banii trebuitori luxului, au împins pe marii feudali la căutarea altor forme de exploatare a ţărănimii, prin care să o poată constrânge la a produce mai mult pentru stăpân şi din care, fără cheltuieli suplimentare, să realizeze mai multe cereale-marfă.

Pentru înfăptuirea acestor scopuri, clasa stăpânitoare avea la dispoziţie două căi importante. Mai întâi, mărirea volumului total al dijmelor, ca urmare a creşterii teritoriale a domeniilor, în dauna pământurilor obştilor ţărăneşti, prin cumpărarea sau cotropirea satelor libere şi, deci, prin mărirea numărului de ţărani dependenţi care dau dijma. Această cale a fost folosită în tot cursul veacului al XVI-lea şi al celui următor.

Din cauza lipsei de interes a ţăranului în cultivarea ogorului propriu, această cale nu satisfăcea decât în parte dorinţa feudalilor de creştere a rentabilităţii domeniilor lor. Cea de-a doua cale a fost intensificarea exploatării ţărănimii prin creşterea obligaţiilor de clacă pe rezerva feudală, mărită mult în comparaţie cu epoca anterioară. Munca ţăranilor dependenţi tinde să devină cel mai important mijloc de sporire a veniturilor feudale.

Fenomenul acesta este bine oglindit în special în actele interne. Lucrul pe rezerva feudală este mult mai frecvent întâlnit decât în epoca dinainte de 1550. Numeroase documente cuprind porunci adresate de domn unor vecini sau posluşnici să lucreze „la ce va fi treaba” stăpânului, „ce va porunci” stăpânul sau „ori ce va fi”, fără a se preciza însă cuantumul în timp al clăcii. Lipsa acestei precizări, ca şi inexistenţa unei legiferări în acest sens, lăsa pe ţăran, în privinţa stoarcerii supramuncii, la bunul plac al stăpânului de moşie, claca urmând a fi limitată doar de posibilitatea feudalului de a desface cerealele pe piaţă şi de capacitatea de rezistenţă a ţăranilor.

Exploatarea domeniilor feudale pe cale de clacă a crescut îndeosebi în ultimul sfert al veacului. Existând acum o mare necesitate de forţă de muncă, boierii şi mănăstirile caută să impună claca nu numai rumânilor, ci şi ţăranilor liberi, fără ocină, care ţineau pământ în dijmă. Transformarea produselor domeniale în mărfuri a mai cauzat, pe lângă extinderea clăcii, şi o înmulţire a formelor de prestare a lucrului de către ţărănimea dependentă. Muncii agricole propriu-zise i s-au adăugat transporturile, mai multe şi pe distanţe mari; a câştigat în importanţă lucrul la întreţinerea morilor şi a iazurilor; s-au cerut lucrări speciale, legate de cultivarea viţei de vie etc. Toate acestea au mărit supramunca, făcând să crească astfel gradul de exploatare a producătorilor nemijlociţi.

În majoritatea cazurilor, feudalii, mărindu-şi rezerva şi impunând pe scară largă claca, nu renunţau nici la dijma din produsele gospodăriei ţărăneşti, ci continuau să o ia şi pe aceasta, ceea ce, evident, a făcut ca exploatarea să crească faţă de perioada anterioară. Alături de cele două forme ale rentei feudale, în produse şi în muncă, în această vreme este amintită sporadic şi renta în bani, atât în Ţara Românească, cât şi în Moldova. Această formă a rentei era convertirea uneia din celelalte două forme.

În a doua jumătate a veacului al XVI-lea, au coexistat deci toate cele trei forme ale rentei feudale: puţin dezvoltată cea în bani, predominând cea în produse şi cu tendinţe vădite de creştere a celei în muncă. Intensificarea exploatării ţărănimii s-a realizat nu numai pe calea creşterii rentei feudale, ci şi sub forma numeroaselor dări în natură şi în bani şi a unor munci şi slujbe către domnie.

Exploatarea fiscală creşte prin înmulţirea numărului de dări, prin mărirea cuantumului birului şi a altor dări de repartiţie, precum şi prin extinderea obligaţiilor fiscale asupra unor categorii de producători direcţi, până atunci scutite. Izvoarele narative şi cele documentare cuprind bogate ştiri despre intensificarea exploatării fiscale în această epocă, ca şi despre consecinţele dezastruoase pe care le-a avut pentru economia celor două ţări româneşti.

Pentru a-şi mări veniturile proprii şi a-i mulţumi pe turci şi pe boieri, domnia instituie continuu dări noi, care, adăugate la cele deja existente, contribuie la grăbirea ruinării gospodăriei ţărăneşti. O parte din ţărănimea liberă e silită să-şi vândă ocina, pentru a realiza banii de bir, îngroşând rândurile celor fără de pământ, dar rămaşi încă liberi şi lucrând cu învoială pe moşiile feudale. Cea mai mare parte, însă, cade în dependenţă, devenind, din megiaşi şi răzeşi, vecini, însăşi domnia recunoaşte că ţărănimea „slăbeşte şi sărăceşte de mare foamete”.

În intensificarea exploatării fiscale, turcii au fost un factor determinant. Analizând evoluţia birului, se poate vedea că el urmează în mare măsură curba creşterii şi descreşterii haraciului şi a celorlalte obligaţii economice ale Ţării Româneşti faţă de Poartă. La creşterea exploatării fiscale şi înrăutăţirea stării ţărănimii a contribuit şi amestecul direct al turcilor în strângerea dărilor, îndeosebi prin abuzurile pe care le comiteau.

În timpul domniei lui Aron vodă, „nu umbla numai dăbilarii singuri, ce şi turcii trimitea de umbla cu dăbilarii, de nu-şi era ţăranii volnici cu nimic, muierile nu era ale lor, fetile le ruşina, ce vrea să facă, făcea”. Şi în Ţara Românească, între 1591-1595, „începură turcii… a-şi face lăcaşuri şi meceturi... şi pretutindeni era vaet şi suspin de răul turcilor”.

Starea deosebit de grea în care ajunsese ţărănimea spre sfârşitul veacului al XVI-lea este oglindită şi în izvoarele externe ale vremii. Astfel, Sivori, vorbind despre ţăranii dependenţi din Ţara Românească, precizează că „sânt foarte rău trataţi de stăpânii lor, încât cu greu pot să-şi câştige, prin munca lor, cele necesare vieţii şi să plătească şi birul obişnuit către principe...”. În Moldova, „boierimea socoteşte pe ţărani ca pe nişte robi...”, iar „turcii storc bani de la domn, domnul stoarce bani de la bietul norod şi aproape toţi, până la unul, sunt aduşi la grozavă sărăcie...”.

Intensificarea exploatării ţărănimii prin clacă şi prin excesiva fiscalitate, atingând însuşi procesul de reproducţie, a avut drept consecinţă fundamentală ruinarea gospodăriei ţărăneşti. La rândul său, ea a cauzat stagnarea şi chiar decăderea economiei celor două ţări la sfârşitul veacului şi a dus la apariţia în număr crescând a ţăranilor liberi, lipsiţi de ocină, a unor vecini săraci, fără delniţă, a posluşnicilor, argaţilor etc.

Intensificarea exploatării ţărănimii nu a fost posibilă decât în condiţiile restrângerii dreptului de strămutare a ţăranilor dependenţi şi creşterii răspunderii solidare în faţa fiscului a celor liberi. Atâta vreme cât mai fiinţa dreptul de a pleca de pe moşie - chiar îngrădit, cum se prezenta încă de la sfârşitul veacului al XV-lea, prin obligaţia de a da „găleata de ieşire” - ţărănimea mai avea la îndemână un mijloc „legal” de scăpare, pe care-l folosea adesea. Plecărilor acestora li s-au adăugat fugile individuale şi în masă, care puneau clasa stăpânitoare în imposibilitate de a-şi spori veniturile.

Necesitatea asigurării unei forţe de muncă permanente şi a unei mai mari stabilităţi fiscale a împins clasa stăpânitoare şi domnia la desfiinţarea libertăţii personale a ţăranilor. Deţinând în mâinile sale puterea politică, în ultimul deceniu al veacului, marea boierime, în alianţă cu clerul înalt şi cu domnia, a desfiinţat dreptul de strămutare, legiferând legarea de glie a ţărănimii.

Prin desfiinţarea dreptului de strămutare, ţăranii liberi fără ocină au fost asimilaţi cu cei dependenţi şi, deci, legaţi şi ei de moşie. Legarea de glie a constituit punctul culminant al ofensivei dezlănţuite de clasa dominantă, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, împotriva ţărănimii, în vederea întăririi exploatării, a stoarcerii nu numai a plusprodusului, ci şi a unei bune părţi din produsul necesar.

Check Also

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …