Intensificarea exploatării economice a Moldovei şi Ţării Româneşti de către Poarta Otomană în secolul al XVIII-lea

Dominaţia otomană, în forma turco-fanariotă pe care o capătă în veacul al XVIII-lea, se caracterizează şi prin agravarea, în proporţii nemaiîntâlnite de la sfârşitul veacului al XVI-lea, a exploatării economice la care sunt supuse Moldova şi Ţara Românească din partea Porţii şi a dregătorilor ei. Ea se datorează nu numai obişnuitului caracter prădalnic al stăpânirii otomane, care caută să profite, sprijinindu-se pe laşitatea clasei dominante româneşti, de progresele economice obţinute cu mari eforturi de ţările noastre, ci şi adâncirii crizei în care se afla imperiul însuşi.

Provinciile agricole ale acestuia, stoarse de feudali şi de stat, bântuite de molime şi de foamete, se depopulează şi se transformă pe mari întinderi în pustiuri; războaiele numeroase nu numai că nu mai aduc, ca altă dată, cuceriri şi pradă bogată, dar reprezintă grele cheltuieli şi se soldează de cele mai multe ori cu înfrângeri; setea de bani şi corupţia dregătorilor sunt în floare. În aceste condiţii, e lesne de înţeles că se recurge într-o măsură mereu sporită la resursele ţărilor române, fie pentru a se umplea golurile tot mai mari ale vistieriei şi haznalei sultanului, fie pentru a se face faţă nevoilor războiului, fie, în sfârşit, pentru a se asigura aprovizionarea Constantinopolului, primejduită de răscoalele din provincii şi de secătuirea regiunilor agricole învecinate.

Prestaţiile băneşti, furniturile de război şi aprovizionările pe baza comerţului de monopol cresc într-un ritm rapid, împletindu-şi acţiunea nefastă cu aceea a exploatării feudale interne, şi ea în creştere. Dacă noul val de stoarceri pare să apese mai mult asupra Ţării Româneşti decât asupra Moldovei, această impresie se datorează faptului că cea dintâi dispunea de resurse economice mai bogate decât cea de-a doua, care se restabilea cu greu în urma pustiirilor suferite la sfârşitul veacului precedent. În realitate, ţinând seama de această diferenţă dintre cele două ţări, nivelul exploatării turceşti poate fi socotit acelaşi pentru amândouă, chiar dacă sumele şi bunurile ridicate difereau de la una la alta.

Dintre obligaţiile băneşti, haraciul şi peşcheşul anual sunt acelea care relativ suferă mai puţine schimbări. Haraciul Moldovei, despre care Cantemir ne informează că în vremea sa era de 65.000 de taleri imperiali, nu cunoaşte decât un spor neînsemnat, ajungând la cele 135 de pungi şi 444,5 piaştri sau 67.944 de lei şi 60 de bani pe care ni-i dau atât actele emise de Poartă la sfârşitul secolului, cât şi condicele vistieriei moldoveneşti păstrate din acea vreme.

Schimbări ceva mai însemnate se petrec cu haraciul Ţării Româneşti. După cât i se poate reconstitui curba străbătută în veacul al XVI II-lea, el se ridica în momentul urcării pe tron a primului domn fanariot, la circa 520 de pungi (260.000 de lei). După reduceri temporare în vremea stăpânirii austriece asupra Olteniei, haraciul creşte în 1739, odată cu redobândirea acesteia, la 580 de pungi. Câţiva ani mai târziu, în domnia lui Mihai Racoviţă (1741-1744), intervine un nou adaos de 35 de pungi şi apoi un ultim spor de patru pungi, în domnia lui Ştefan Racoviţă (1764-1765). În acest chip se ajunge la haraciul de 619 pungi (309.500 de piaştri sau lei), cât va rămânea şi după pacea de la Kuciuk-Kainargi.

Pentru peşcheşul de Bairam, faţă de cei 35-40.000 de taleri din vremea lui Brâncoveanu, Daponte ne dă în Efemeridele sale, la sfârşitul anului 1739, cheltuieli în valoare de circa 60.000 de lei, iar memoriul adresat contelui Orlov de boierii munteni în 1772, ni-l arată ajuns, în preajma războiului din 1768-1774, la 75.000 de lei. Cel dat de domnii Moldovei pare mai curând să scadă mai întâi în veacul al XVIII-lea. Acelaşi Daponte îl socoate egal cu cel al Ţării Româneşti.

După Kuciuk-Kainargi, el va fi de 90.000 de lei, superior deci haraciului, aşa cum era şi în vremea lui Cantemir. Importante, fără îndoială, aceste obligaţii tradiţionale nu reprezintă totuşi partea cea mai grea a contribuţiilor la care sunt supuse ţările române. Şi în această epocă, ca şi în jumătatea a doua a veacului al XVI-lea, ea derivă din proporţiile pe care le capătă din nou mezatul tronurilor şi din eforturile pe care le fac domnii pentru a se menţine în scaun.

Pentru Ţara Românească, în 1730 se încheia perioada de mai bine de jumătate de veac, acoperită aproape în întregime de lungile domnii ale lui Şerban Cantacuzino, C. Brâncoveanu şi Nicolae Mavrocordat. Chiar şi în Moldova, între 1715 şi 1733, domniile lui Mihai Racoviţă şi Grigore Ghica totalizează 18 ani. De aici înainte, ritmul schimbărilor în domnie devine vertiginos, Moldova cunoscând într-un interval de 34 de ani 15, iar Ţara Românească, în 38 de ani, 18 domnii noi. Pentru multe din aceste trecătoare domnii, izvoarele ne indică şi preţul cumpărării. Dintre ele, foarte semnificativă este schimbarea domnilor din cele două ţări săvârşită în 1753.

În toamna anului 1752, la moartea lui Grigore Ghica, stăpânirea Ţării Româneşti trecuse asupra fiului său, Matei, în schimbul sumei de 3.000 sau 3 200 de pungi. Cum noul domn căuta să-şi plătească prea repede datoriile, plângeri că de atâtea stoarceri se pustieşte ţara sunt îndreptate către Poartă. Un capugi-başa este trimis în cercetare la faţa locului, domnul e găsit vinovat şi urmează sancţiunea: pentru 1.700 de pungi, Matei Ghica e mutat pe tronul Moldovei, iar domnul de acolo, Constantin Racoviţă, bucuros de ţară mai bogată, trece, contra altor 1.300 de pungi, pe scaunul rămas liber al Ţării Româneşti.

În afară de cumpărarea domniei şi de lupta împotriva pretendenţilor, sume din ce în ce mai mari se dau ca daruri de mucarer, cu prilejul confirmărilor trienale şi anuale. În fapt, aceste confirmări sunt simple pretexte pentru noi stoarceri de bani şi ele nu obligau în nici un chip Poarta, nici să nu le repete înainte de termen asupra aceluiaşi domn, şi nici să nu-l mazilească pe cel care fusese confirmat.

Şi aici sunt lămuritoare întâmplările din primăvara anului 1747, când Constantin Mavrocordat împlinea trei ani în noua-i domnie din Ţara Românească. După un raport contemporan, „agenţii (capuchehaielele) principelui Valahiei, Constantin, au fost îmbrăcaţi cu caftan, la preţul de 2.500 de pungi, pe care sultanul le-a cerut pentru întărirea învestirii cu acea domnie, şi deşi acel principe renunţase, din pricina sumei peste măsură de mari ce-i fusese cerută, nu a putut fi scutit, aceasta fiind voinţa suveranului”.

Totuşi, domnul astfel confirmat este scos peste mai puţin de un an şi trecut pe tronul Moldovei. Aici, peste iarăşi numai un an şi jumătate, i se cer de către marele vizir 300 de pungi ca să-i înnoiască domnia. Refuzând plata, Constantin Mavrocordat e mazilit şi surghiunit la Lemnos. Ca să scape de acolo, se vede silit să dea până la urmă cele 300 de pungi] ce-i fuseseră cerute. În aceeaşi vreme, confirmarea anuală ajunsese pentru tronul Ţării Româneşti la cei puţin 250.000 de lei şi se pare că putea trece şi peste această sumă.

Mai gravă este introducerea unei dări anuale de 500.000 lei în folosul sultanului, atribuită de memoriul din 1772 celei de a patra domnii muntene a lui Constantin Mavrocordat (1744-1748) şi percepută sub numele de „geaige”. Geaigelei sultanului îi corespundea alta ceva mai modestă, de 125.000 de lei, primită de marele vizir. Amândouă împreună reprezentau mai mult decât dublul haraciului.

Memoriul amintit al boierilor munteni din 1772 arată cheltuielile în bani ale Ţării Româneşti pricinuite de dominaţia otomană, ca ridicându-se în preajma războiului ruso-turc la aproape 2.000.000 de lei anual. În această sumă nu intrau, însă, nici cheltuielile pentru cumpărarea domniei şi nici darurile făcute „regealelor” - marii dregători ai Porţii - a căror valoare boierii declarau că nu o cunosc. Cum aceste două mari capitole bugetare nu puteau reprezenta mai puţin de alte 6-700.000 de lei pe an, totalul anual ajungea în jurul a 2.600.000 de lei, adică, în aur, circa 650.000 de galbeni.

Agravarea dominaţiei otomane sub raportul exploatării economice a ţărilor noastre nu se limitează însă, în cursul veacului al XVIII-lea, la stoarcerile unor tot mai mari sume de bani. Ea cuprinde totodată şi domeniul prestaţiilor în natură şi în muncă, precum şi pe cel al legăturilor de comerţ. Dacă cele dintâi se datorau în mare măsură lăcomiei şi corupţiei dregătorilor turci, sporirea prestaţiilor gratuite sau la preţuri fixate de stat şi înăsprirea regimului de monopol al relaţiilor comerciale sunt determinate de frecvenţa războaielor în regiunile europene şi de condiţiile economice şi politice interne ale Imperiului Otoman, care au fost amintite mai sus.

Încă din ultima parte a domniei lui Brâncoveanu s-au putut observa tendinţe vădite spre recurgerea pe o scară tot mai mare la furniturile în vederea războiului şi la mâna de lucru pentru necesităţile militare, cerute din ţările noastre. Izvoarele veacului al XVIII-lea vor abunda în informaţii privind cererile turceşti de provizii, mijloace de transport şi mână de lucru, care se abăteau atât asupra Moldovei, cât şi a Ţării Româneşti.

Astfel, de exemplu, în iarna 1714-1715, pregătindu-se campania din Morea, pe care marele vizir se lăudase că o va duce fară a stinjeni cu ceva tezaurul imperial, se cereau din Ţara Românească - după secretarul domnesc din acea vreme, Del Chiaro - 2.000 de care cu câte patru boi şi patru oameni, mii de saci de făină de orz, berbeci, unt şi miere în foarte mare cantitate.

Pe deasupra, marele vizir mai cerea şi o sumă de bani peste măsură de mare, „care întrecea valoarea tributului pe un an anticipat”. Alte izvoare ne vorbesc de cei 1.230 de cai ceruţi cu acelaşi prilej. În Moldova de asemenea, „au început a veni porunci grele pentru oaste de la Morea, ca să trimită cai, cară şi altele, osebit de poruncele ce era pentru Hotin, salahori, cară, să care zaharea, şi alte porunci”. Carele moldoveneşti au norocul să rămână în tabăra sultanului. Cele din Ţara Românească au mers cu marele vizir în Morea, unde „s-au prăpădit toţi boii şi din oameni mulţi au perit”.

Vin apoi greutăţile mari ale războiului cu Austria. Dar şi după încetarea ostilităţilor, în vara anului 1718, deşi în ţară bântuia foametea, „cât mulţi oameni muriia de foame, nu numai la ţară, ce şi în Bucureşti, în toate dimineţile să găsiia pe uliţe oameni morţi de foame”, cu toate acestea, „iarăşi şi salahori şi cară s-au trimis la Diiu şi s-au scos şi văcăritul şi alte dăjdi”. Lucrul la Vidin continuă şi în anii următori. În 1724, aşteptându-se izbucnirea războiului cu Rusia, se cer domnului Ţării Româneşti 1.000 de care, 1.000 de călăreţi şi 1.000 de pedestraşi, cu topoare, sape şi lopeţi pentru repararea drumurilor, precum şi 25.000 de măsuri de orz şi 15.000 de făină. Aceleaşi cereri se adresau şi domnului Moldovei, dar aici măsura era îndoită.

În primăvara anului 1736, „n-apucas-a istovi nici banii steagului, nice văcăritul bini, ş-au şi scos şi hârtii greii, de nu pute oaminii... la Paşti să păscuiască, ce păscuie pin păduri, cu ferăli sălbatici, ascundzându-să săracii di hârtii. Făcut-au tot atunce salohori şi cară la Vozia. Scos-au atunce de au datu mazilii şi caii împărăteşti, în doă rânduri 400 cai. Rânduit-au tot atunce în luna lui mai şi oameni să mai şi scoată lemnu la Cartal pe Dunări, să facă pod”.

Un alt pod pe Dunăre, între Giurgiu şi Rusciuc, trebuia să fie ridicat în anul următor de domnul Ţării Româneşti, pe când în 1738, firmane împărăteşti îi cereau aceluiaşi cheresteaua necesară pentru construirea a 29 de şăici şi 40 de caice de corsari, precum şi să pregătească pe cheltuiala ţării 5 şăici cu întregul lor echipament, „fiind un vechi obicei atunci când împărăţia se războieşte în Ungaria”.

Un alt firman, venit în februarie 1739, cerea domnului „să ia de unde găseşte, din părţile dunărene, orz, ca să împlinească suma de două sute de mii de chile”, adică peste 5.000 de tone. Încheierea războiului nu a dus la încetarea sarcinilor, căci în 1740, 15.000 de salahori din Bulgaria, Ţara Românească şi Moldova mergeau sub conducerea marelui ban Matei Cantacuzino, spre a lucra la abaterea cursului Cernei, pe când în 1742 se cereau în Moldova „să facă opt sute de salahori şi o sută şi cindzăci de cară la cetate la Vozia, să o zidească den nou să o facă”. Obligaţiilor legate de nevoile militare ale imperiului li se adăuga şi aceea a furnizării unei mari cantităţi de grâu pentru aprovizionarea Constantinopolului.

Un firman din anii 1755-1756 introduce pentru Ţara Românească îndatorirea de a livra anual, pentru nevoile capitalei, cantitatea de 35.000 kg de Brăila, adică aproape 11.000 tone de grâu. Aceste livrări de cereale urmau să fie făcute în port la Brăila şi plătite la preţul fixat de Poartă. Izvorul principal care ne informează asupra acestei obligaţii ne aduce şi bogate lămuriri cu privire la condiţiile în care se stabileau atare legături economice între autoritatea suzerană şi supuşii ei din ţările române.

„Îndărătnicii reizi, ca să mânânce zahereaua, găsesc felurite pricini: uneori că nu găsieau corăbiile spre a o încărca, alte ori că nu erau bucatele bune; şi astfel nenorociţii săteni, ca să nu şadă acolo să piară, şi ei, şi vitele lor, aruncau zahereaua în hambare, din care parte putrezia acolo, parte se vindea pe preţul ce se milostiviau să dea reizii. Cu vânzarea de la hambare nu ieşieau nici banii cărăuşiei sau chiria, încât sărmanii săteni, şi zahereaua şi-o pierdeau şi de banii chiriei rămâneau adese ori păgubaşi”.

Caracterul spoliator al furniturilor, fie ele şi cu plată, nu are nevoie să fie lămurit mai mult. Nu prea diferită era situaţia şi în ce priveşte comerţul exercitat de negustorii turci sau veniţi din imperiu. Astfel este cazul negustorilor denumiţi lazi, originari din regiunea Trapezuntului şi însărcinaţi cu aprovizionarea Constantinopolului. Profitând de situaţia lor privilegiată, ei pătrund în sate, terorizează populaţia, iau produsele pe preţuri de nimic, nedându-se înapoi nici de la furt şi omor. Îmbinând comerţul de jaf cu cămătăria, lăzii împrumută cu 4 parale la leu dobândă pe lună (120% pe an) şi constrâng pe ţărani să le cedeze vitele sau mierea nu numai la preţuri extrem de joase, dar şi coborite încă prin aceste dobânzi cămătăreşti.

Aşezându-se în ţară - împotriva interdicţiilor formale - pentru a se deda la fructuoasele lor operaţiuni, ei încearcă să pună mâna şi pe comerţul intern, împânzind oraşele, unde deschid prăvălii şi fac concurenţă negustorilor localnici. Îi găsim, astfel, nu numai la Bucureşti şi Iaşi, dar şi în toate oraşele Ţării Româneşti şi mai ales ale Moldovei, unde sunt întâlniţi până şi în târguri ca Adjudul sau Hârlăul.

Nemulţumirile erau pretutindeni atât de mari împotriva lor, încât plângerile venite din ţară, însoţite şi de tradiţionalele peşcheşuri, au reuşit în cele din urmă să determine emiterea unor firmane pentru curăţirea mai întâi a Ţării Româneşti (1733) şi apoi a Moldovei de acest flagel. În această din urmă ţară, operaţia se face în mai multe etape: în cea de-a treia domnie a lui C. Mavrocordat (1748-1749), sub urmaşul acestuia, Constantin Racoviţă (1749-1753) şi sub Matei Ghica (1753-1756).

Regimul de monopol instituit de Poartă asupra comerţului cu principalele produse ale ţărilor noastre nu implica îndeobşte interdicţia totală a legăturilor comerciale cu alte ţări, ci numai obligaţia asigurării mai întâi a necesităţilor imperiului. Dar, din timp în timp, ameninţată de primejdia de a nu putea îndestula populata capitală a Imperiului Otoman, Poarta revoca propriile-i aprobări pentru traficul cu alte ţări, întărind dreptul său de monopol. O serie de măsuri în acest sens se iau în 1751, 1761 şi 1764, menite să împiedice dezvoltarea comerţului cu celelalte ţări. Un firman din 1764 recapitulează aceste măsuri.

În 1751, autorităţile otomane constatau „vechiul obicei, potrivit căruia diferitele produse ale Ţării Româneşti şi Moldovei şi ale târgurilor şi satelor aflate pe cele două maluri ale Dunării, ca miere, ceară, unt, boi, vaci, juncani, oi şi herghelii de mânji, se cumpărau de negustorii turci... ; animalele de măcelărie erau predate la zalhanale, iar pieile, lâna, grăsimea, seul, carnea sărată şi afumată, untul şi grăsimea de capră care ieşeau erau îmbarcate în porturile de la Dunăre, cu destinaţia Constantinopolului”.

În ultima vreme, însă, negustorii străini au reuşit să acapareze aceste produse, provocând lipsuri la Constantinopol. Se cerea de aceea o ordonanţă imperială, „care să interzică comerţul ilicit al acaparatorilor mai sus amintiţi, îndepărtându-se cu totul obstacolele din calea acelui al negustorilor din Constantinopol”. O ordonanţă în acest sens este şi dată.

Dar „comerţul ilicit” - din punctul de vedere al hotărârilor imperiului - reuşeşte, în ciuda interdicţiilor, uneori chiar cu aprobări smulse Porţii, să recapete oarecare vigoare. De aceea, în 1761 se iau noi măsuri de interdicţie completă a exportului de animale şi produse animale din ţările române. Reluând aceste hotărâri în firmanul din 1764, sultanul Mustafa al III-lea poruncea domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti să coopereze „la suprimarea traficului ilicit şi la înlocuirea lui cu cel al Imperiului Otoman”. Negustorii contravenienţi trebuiau prinşi, mărfurile lor confiscate, vitele marcate cu fierul, cumpărătorii şi vânzătorii aruncaţi în închisoare şi apoi trimişi la Constantinopol, „pentru a fi condamnaţi acolo la pedepsele pe care le merită”.

În aceste condiţii, nu are de ce să ne mire tabloul situaţiei din Ţara Românească în preajma războiului din 1768-1774, aşa cum ni ha lăsat Dionisie Eclesiarhul: „Într-acea vreme, era această ţeară cuprinsă de turci, că luase moşii boiereşti şi mănăstireşti, care era lor voia, şi da arendă cât vrea ei pe ele, mai nimic, şi silea pe oamenii satelor de le lucra, adecă clăcuia, şi făcea negustorie în silnicie, plătea cât vrea ei, ori vite, ori miere, şi unt şi altele... şi da turcii bani cu dobânzi asuprite, de întrecea până la un an sau doi dobânda pe capete”.

Spoliind ţărănimea de produsul muncii sale şi silind-o la un adevărat exod peste hotare, împiedicând punerea în valoare a bogăţiilor ţării, sustrăgând numerarul de la circulaţia lui normală, îngreuind dezvoltarea negustorimii locale, dominaţia otomană se dovedea o dată mai mult - în această epocă de nemiloasă înăsprire a obligaţiilor materiale ale Moldovei şi Ţării Româneşti - ca o stavilă în calea progresului economic şi social. Aceasta explică, pe de o parte, intensificarea luptei maselor populare, iar pe de alta, câştigarea unei părţi a boierimii, interesate în comerţul liber şi în lărgirea posibilităţilor proprii de exploatarea ţărănimii, la un program de înlăturare sau cel puţin de limitare a exploatării turceşti.

Check Also

Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate …

Bazele economice şi creşterea prosperităţii

Fundamentele creşterii economiilor occidentale În 1945, ponderea Statelor Unite în producţia industrială a lumii capitaliste …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …